Draga Copac,
mi-am facut aceasta livada ca sa ma ajut, sa ma inspir cat mai des sa fiu un copac mai bun.
Si cred ca am reusit. Asta si datorita voua, pentru ca in fiecare zi, aud cate o poveste, o idee, o intamplare care reuseste sa ma scoata din rutina de zi cu zi, si sa-mi dea de gandit, de simtit.
Astazi va voi spune povestea Crinei care a plecat in Bali singura de peste 4 luni, ca sa-si traiasca iubirea. ❤
Dar nu iubirea aia din filme, care se scrie pe postit-uri si se lipeste pe frigider, ci aia profunda, de sine, de oameni, de natura, de lume, de viata.
Parca ieri era cand abia ajunsese in Bali si postase o poza dansand in ploaie. Atunci mi-am zis, “WOW, copacul asta chiar traieste si ESTE. “Este” cum multi dintre noi uitam sa fim.
E prea tare copacita asta libertina ca sa nu-i dai share povestii de mai jos.
Iar daca iti place , te rog sa o urmaresti in continuare pe blogul ei: http://www.iamhere.world sau pe facebook ❤
“E sambata, soarele apune, iar eu iti scriu de pe plaja, de pe una din cele 18.307 insule ale Indoneziei.De ce sunt aici? Pentru ca sunt dependenta de calatorit.
De unde vine aceasta dorinta de a calatori, de a ma pierde printre straini? Cred ca as gresi daca as spune ca isi are inceputul de acum 7-8 ani, cand am plecat de acasa, din Chisinau.
Cred ca de fapt vine de la taica-meu – un aventurier innascut si cea mai pozitiva persoana din viata mea. Cred ca mi-a transmis din entuziasmul pe care il avea de fiecare data cand era in mijlocul naturii, facea sport sau era in preajma oamenilor. Isi facea prieteni imediat si in orice situatia zicea: “Va fi bine.”
Asa am crescut si eu.
In 2008, plina de extaz si frica, am venit la facultate la Bucuresti. Cat de mirata a fost mama ca nu vreau sa ma intorc acasa dupa prima luna si cat de mandra cand a aflat ca m-am angajat dupa 4 luni.
Bucurestiul mi-a devenit imediat “acasa”, a fost dragoste la prima vedere! Bucurestiul m-a crescut, m-a format, a fost cel mai bun lucru care a putut sa mi se intample: toate oportunitatile, toate prieteniile pe care le-am legat, toate lectiile de viata.
Odata cu aceasta schimbare in viata mea, mi-a fost mult mai usor sa calatoresc. Din primul an de facultate am hotarat sa lucrez pentru amintiri si sa investesc in experiente care sa ma slefuiasca si sa ma faca sa devin o varianta tot mai buna a propriei persoane.
Am inceput cu Europa. In vara anului 2012 am petrecut aproape 3 luni rupte din filme in sudul Italiei. Urmatorul an am hotarat sa plec in SUA pentru un internship, cu gandul sa raman acolo, sa-mi traiesc “my american dream”.
Mi-a fost foarte greu emotional si cred ca in acele luni m-am schimbat cel mai mult. Dupa 4 luni de zburat in vreo 6 state, m-am intors acasa, la Bucuresti. Ma indragostisem. Nu a fost pentru prima data cand a trebuit s-o iau de la zero. Toata viata mea incapea intr-o valiza (la propriu) dar a fost bine si de aceasta data. Am inceput sa lucrez, sa traiesc “normalul”, sa-mi calculez foarte bine zilele de concediu pe care aveam. Imi gasisem o zona de liniste si confort, exact ceea ce-mi doream dupa intoarcerea din America.
Insa linistea si confortul ala m-au facut trista. Asa ca am inceput sa ma gandesc la urmatoarea mea destinatie. Asa s-a intamplat Asia. De ce Asia? Era pe lista mea de tare mult timp, doar ca mereu aparea cate ceva: sunt la facultate, sunt angajata, iubesc, nu am bani, nu pot sa las totul acum, lasa ca intr-o zi…
Momentul care m-a zguduit un pic si m-a facut sa actionez a fost in urma unui accident de autocar pe care l-am avut cu vreo 2 zile inainte de Revelion. Ma intorceam de la Chisinau, dupa Craciun. Dupa cateva ore in autocarul rasturnat bucurata ca sunt intreaga, mi-am dat seama ca eram foarte fericita ca nu mai trebuie sa merg la munca in ziua respectiva. Asta a fost primul semnal. Cand am ajuns in punctul in care sa nu mai fiu fericita cu ceea ce fac? Sa nu ma intelegi gresit, copacule, am lucrat intr-un mediu placut si aveam un job frumos.
Rezolutiile pentru noul an erau toate legate de aventura, emotii, experiente. Atunci am hotarat ca nu mai astept acel “intr-o zi” , asa ca mi-am zis: Vreau sa plec in Asia. O sa plec in Bali.
Asa ca pe 4 martie – in Bucuresti ningea iar pe mine m-a izbit caldura din aeroport. Am ajuns dezorientata, si cred ca pentru prima data in viata nu am avut nicio asteptare. Nu mai fusesem in Asia, iar despre Bali stiam mult prea putine lucruri. Aveam o valiza de 15 kg si ma simteam pregatita s-o iau de la capat, iarasi. In drum spre Ubud, m-a apucat un soi de neliniste amestecat cu foarte multe intrebari: Ce fac? Ce-o sa fac? Unde merg? Ce caut? Ce vreau sa experimentez?
De mult timp aveam in minte ideea unui blog de calatorii. Cred ca acum un an, m-am trezit intr-o dimineata ca visasem si numele blogului pe care-l voi avea candva, iar acum, cu venirea in Bali se potrivea perfect.
Asa ca aproape aveam un plan: “Voi scrie despre oamenii frumosi pe care-i intalnesc in calea mea!” Asa a aparut http://www.iamhere.world , un loc in care strang povesti inspirationale si voi povesti si despre ceea ce vad ochii mei.
In primele zile m-am lasat purtata de viata, am petrecut zile fara sa am vreun plan si fara sa fac ceva “important” si curand mi-am dat seama ca era cel mai bun lucru pe care puteam sa-l fac vreodata. Am petrecut timp cu mine si m-am simtit tare bine. Am facut doar ceea ce mi-am dorit sa fac si m-am amuzat mult observand cat de des sunt intrebata de cei de-acasa ce fac toata ziua, cum ma simt cand nu muncesc si nu fac nimic “productiv”. Zambeam si repetam: so damn good, you should try it!
Zambetul localnicilor, ceremoniile zilnice, peisajele, mancarea, toate m-au cucerit imediat. Daca ar fi sa rezum prima luna in trei cuvinte, acestea ar fi: yoga, liniste si wow. Au urmat alte 3 luni un pic mai zbuciumate, dar la fel de intense. Voi scrie pe blog mai multe.
De curand am facut 4 luni de cand sunt in Bali. Fiecare zi a fost plina de lectii. Am invatat sa nu-mi mai fac planuri, am invatat sa am rabdare, sa am incredere ca totul va fi bine, am invatat ca e ok sa nu fiu perfecta, sa fiu atenta la gandurile mele si am mai invatat sa spun NU, sa fiu egoista si sa-mi fiu cea mai buna prietena. Am invatat ca noi suntem singurii responsabili de ceea ce atragem in viata noastra, iar puterea gandurilor, a energiei pe care o transmiti este nemasurabila. Am invatat ca lucrurile materiale ne impiedica sa fim cu adevarat liberi. Am invatat sa apreciez fiecare moment si fiecare om din calea mea, practicand detasarea.
Ne datoram fericirea, ne datoram sa facem tot posibilul sa ne fie bine.”
Ah, si tare ne bate gandul sa organizam impreuna o tabara in talpile goale in Bali. ❤
MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea.
Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!
Like this:
Like Loading...
Related
Suntuncopac si-mi place sa vorbesc despre asta!
www.suntuncopac.com
Suntuncopac 
Pingback: Este greu sa schimbam lumea, dar este usor sa ne schimbam propria perspectiva | suntuncopac
Pingback: Copacu’ cauta 30 de prieteni pe care sa-i duca in talpile goale in Bali, la “Crina Palmierul”! Aprilie 2016 | suntuncopac
March 15, 2019 at 00:39
Cred ca am nevoie de o comunitate ca a a voastră numai ca eu nu reusesc sa ajung din diferite motive ..ceva ma impiedica..Si cat despre partea financiară e cam greu cand nu mie foame mievsete cand nu mie sete vreau sa fumez cand nu am nevoie de o țigară și o cădea as dansa sau as face ceva mișcare la sala sau pur si simplu la cumpărături etc…toate lucrurile fac parte din viata noastra si ar trebui sa fim cumva lăsați să decidem sau sa putem avea puterea de a lua singuri decizii este complicat vreau o schimbare vreau libertate si viata sa pot trăi..cum as putea face…am o poveste destul de incitantă dar nu vreau sa mai repet nimic din trecut cu as prefera sa ies de aici din acest blocaj care nu mi aduce nimic benefic ..sunt îngropată de vie de propria familie de singura pers care ma folosit timp de aproape 3 ani si acum…ma tine izolată si fug eu de frica este ciudat parca nu este om ma copiat de ani de zile ma tine blocată si imi tine casa …la propriu ..pe cine apara de fapt si cine este acest pers ? Ce caut eu mereu aici si de ce nu pot avansa …cum este posibil ca timpul sa stea pe loc ? Am înțepenit der tot si am amuțit eu nu sunt trecută în neființă si nici in lumea celor morți și nici nu sunt țiganca sau traficanța nu sunt criminală nu am.omorat pe nimeni incerc din răsputeri să ies din situația asta stiu ca este ciudat dar imi vreau drepturile si dreptul.meu la libertate și la viata si accesul.la banii mei la identitate Si la SANATATE