Draga copac,

Anca Maftei este prietena copacilor, am fost martora de-a lungul timpului la multe transformari ale persoanelor care au participat la constelatiile familile pe care aceasta le tine lunar. Iti recomand cu drag sa mergi, s-ar putea sa gasesti raspunsuri pe care le cauti de mult si rezolvarea unor situatii care te supara.

Te invit sa citesti un articol minunat expus de Anca despre Stilurile de atasament:

“Stilul de atașament se referă la modul în care relaționăm cu cei din jurul nostru, iar modelul pe care îl urmăm este cel pe care îl învățăm în copilăria mică, în relație cu mama dar și cu alți îngrijitori. Dacă din diverse motive ne-am simțit respinși sau nevoile nu ne-au fost satisfăcute (cele de securitate, de afecțiune), mai târziu ne vom ascunde în spatele acestui stil de atașament, pentru a ne proteja și a ne masca rănile.

Părinții nu sunt perfecți, iar acest lucru, de regulă, îl aflăm când la rândul nostru devenim părinți. Referindu-ne la cei care nu ignoră din neglijență nevoile copiilor, mulți părinți au propriile răni emoționale și propriul stil de atașament pe care, nerezolvându-le, le vor proiecta asupra propriilor copii. Astfel, dacă în copilăria mică, nevoile de afecțiune, de securizare nu ne-au fost împlinite, dacă nu am primit iubirea necondiționată și validarea părinților noștri, în special a mamei cu care avem prima relație importantă, vom purta cu noi aceste răni la maturitate. În consecință vom dezvolta un stil de atașament similar, un mod de a relaționa parțial cu cei din jur, neoferind niciodată prea mult (și în niciun caz totul) pentru a ne proteja de alte răni, de noi dezamăgiri.

Neglijența emoțională a părinților este trăită precum o rană de abandon, iar aceasta își spune cuvântul și mai târziu în viață. Teama că putem fi părăsiți de un partener de cuplu sau de prieteni, ne determină să afișăm o mască a răcelii, a distanței emoționale sau a indiferenței, putând astfel, prin propriul comportament să atragem deznodământul de care ne temem: abandonul. Este ca o profeție autoîmplinită, acțiunile noastre îndreptându-ne către cea mai mare temere, aceea de a nu merita iubire sau de a fi părăsiți.

Stilul de atașament evitant se manifestă în toate relațiile noastre, indiferent de natura lor, dar cea mai pregnantă amprentă o are asupra relației cu sine. În relația pe care o avem cu noi înșine, nu ne recunoaștem o nevoie esențială, indispensabilă, aceea de a iubi și de a fi iubit. Ascunzând această nevoie, pe care o vedem drept vulnerabilitate, avem senzația că ne protejăm și ne arătăm în fața celorlalți ca fiind puternici, neavând nevoie de nimeni în viața noastră.

În realitate, purtăm și adâncim suferința din copilărie, deși situația nu mai este aceeași ca în copilărie. Practic, deși experiența originară are loc în trecut, nu depășim scenariul, repetându-l (aproape) la nesfârșit.

Partea bună este că stilurile de atașament sunt flexibile și pot fi modificate, atâta timp cât ne conștientizăm aceste răni și aceste tipare pe care le purtăm cu noi și le reproducem. Conștientizarea nu este un pas ușor, întrucât inconștientul este purtătorul acestor traume, scenarii, răni. Îndrumarea unui psihoterapeut ne poate ajuta să înțelegem mai bine conflictele pe care le purtăm în noi, dar și să găsim alternative sănătoase pentru a ne îndrepta către un stil de atașament securizant și pentru a ne îmbunătăți relația cu sine și cu cei din jur.”

Preluat de pe ancamaftei.ro