Draga copac,

 

acum 5 ani am visat ca misiunea mea este sa “trezesc” femeile prin ceea ce fac astazi. Sunt binecuvantata sa intalnesc la studio femei cu povesti reale de viata ca tine si ca mine, care au  ales sa faca o schimbare.

Mai departe va  las sa cititi povestea Laviniei, care in adolescenta a fost nevoita sa poarte un corset ca un ghips pentru a -i corecta dubla scolioza, insa azi  in sfarsit, dupa multa munca (mai ales munca cu ea insasi) se bucura de binecuvantarea unui corp frumos si sanatos si o minte mai impacata. Baletul si yoga au contribuit  in acest proces:

“Iubesc comunitatea pe care ai creat-o si din care am primit atatea lectii si iubire, incat am decis ca e timpul sa o ofer si eu ceva in schimb: povestea mea – iar daca ea va reusi sa inspire fie si o singura persoana, sau sa linisteasca anxietatea alteia, ma voi declara mai mult decat multumita.

Stiu ca urmatoarea fraza va avea un iz narcisist, dar in ultima perioada foarte multe persoane ma complimenteaza pentru felul in care arat si atitudinea sexy din timpul practicii (mie nu mi se pare, dar hey! cine sunt eu sa contrazic lumea). Foarte multe fete la studio vin si ma intreaba de cat timp fac yoga, cum de sunt atat de flexibila, cum de am atat de multa incredere in mine… si le vad cum ma privesc cu admiratie atunci cand le raspund ca de aproximativ un an jumatate in timp ce gandul ca ar vrea sa fie in locul meu se infiripeaza in mintea lor. Nu m-am oprit niciodata sa explic tot traseul meu vreuneia dintre ele, dar acum simt ca e de datoria mea sa arat ca ceea ce se vede este doar rezultatul a foarte multi ani de munca, atat fizica, cat si psihica.

Asa ca iata, purcedem la drum.

Cand eram mai mica, in jur de 13-14 ani, am fost diagnosticata cu dubla scolioza. Si desi ambele curburi ale coloanei erau incadrate in limitele normale (pana la 20°), fiind in crestere, doctorii au decis sa imi prescrie un corset medical ca plan de tratament. Imi amintesc si acum ca pe moment am fost fericita, in capul meu de copil imaginea corsetului fiind aceea romantica a corsetelor sec XIX. M-am lovit in curand de realitate, cand am ajuns in cabinetul in care mi s-a luat mulajul pentru acest corset – ca sa va explic : acest minunat corset era confectionat dintr-un plastic gros cca 8mm, rigid, si mergea de la umeri pana sub fund, avand decupaje doar in zona sanilor si niste pernute dintr-un burete la fel de rigid plasat in zonele curburilor coloanei- exact ca un ghips. Acesta trebuia strans in fiecare zi mai mult, si mai mult, pana ajungeam in punctul maxim, iar apoi un pic mai mult, cat de mult suportam ca cele 2 bucati de plastic sa se suprapuna.  L-am purtat timp de 5 ani de zile, 23/24 h pe zi.

Mi-am trait adolescenta in el, am inceput si terminat liceul purtandu-l.

Nu pot explica in cuvinte tipul de durere constanta, surda, usturatoare si apasatoare pe care am simtit-o in toti acesti ani. Aveam rani proaspete care sangerau pe sub el aproape mereu. Nu aveam voie sa il dau jos, asa ca nu imi ramanea nimic altceva de facut decat sa rezist si sa imi inghit lacrimile atunci cand era prea mult si eram de exemplu, la scoala.

Eram extrem de rusinata de el. Doamne, imi era o rusine teribila si evitam orice fel de contact cu persoane necunoscute de frica sa nu ralizeze ce am eu pe sub haine (care oricat de largi ar fi fost, tot nu il puteau masca). Majoritatea pauzelor din timpul liceului le-am petrecut in banca, ascunandu-ma ca nu cumva sa ma vada cineva, desi sunt recunoscatoare pentru colegii mei minunati care nu s-au purtat vreodata diferit cu mine si care nu au pus niciodata intrebari. Acelasi lucru si pentru profesori, desi sunt sigura ca multi dintre ei nici nu au realizat prin ce treceam.

Totusi,  au ajuns pe la urechile mele porecle de genul „Robocop”, pentru ca imi era practic imposibil sa imi misc partea superioara a corpului, dar am incercat sa nu le ascult niciodata.

Ma intrebam constant „de ce nu pot fi si eu ca ceilalti” si ma uitam tanjind la fetele care erau atat de frumoase si libere, in timp ce eu eram, literalmente, in cusca.

In acesti ani nu am putut sa ma odihnesc in adevaratul sens al cuvantului. Nu puteam. Cum poate dormi cineva atunci cand e sufocat si ranile i se lipesc de plastic rupand piele la fiecare miscare?

Cand reuseam sa adorm, ma trezeam plangand de durere.

Intre timp, am inceput miscarea. Singura ora pe zi cand aveam voie sa imi dau jos corsetul, era ora de gimnastica de recuperare, ulterior de fitness. Norocul meu a fost mama ca se tinea de capul meu sa o fac intotdeauna, negresit, pentru ca erau momente in care eu imi pierdeam vointa.

Dupa  5 ani, cand intr-un final am dat corsetul jos, corpul meu devenise minunat, frumos, sculptat, tonifiat, cu o postura impecabila, dar increderea de sine era sfaramata, eram introvertita, aveam o fobie de atingeri (in special pe spate) si ma subapreciam.

Ma tineam strans de fiecare bucatica de atentie pe care o primeam pentru ca, in sfarsit, nu mai eram invizibila.

Dupa 5 ani, ajunsa in Bucuresti, m-am hotarat sa imi urmez un vis din copilarie: acela de a face balet. Am facut balet timp de 5 ani minunati, timp in care mi-am transformat corpul din nou: mi-am elongat muschii, am capatat flexibilitate, am devenit mai gratioasa.

Apoi am decis ca am nevoie de o noua schimbare, si am ajuns intamplator (multumesc Andreea pentru ca m-ai impins sa vin cu tine la o clasa!) pe salteaua copacului, unde mi-am inceput calatoria. Si o continui cu religiozitate de 2, uneori 3 ori pe saptamana in studio, si in fiecare zi acasa. Aici mi-am vindecat, intr-un final, mintea si sufletul. Am evadat din cusca!

Acum sunt mandra de cine sunt si de traseul parcurs. Am invatat sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt. Imi iubesc cicatricele pentru ca imi amintesc cat de mult am evoluat, si prin cate am trecut ca sa reusesc sa infloresc in ceea ce sunt astazi.

Uitandu-ma inapoi, nu as schimba nimic pentru ca orice interventie mi-ar fi schimbat destinatia.

Sunt recunoscatoare parintilor, prietenilor si tuturor persoanelor care nu m-au considerat altfel decat ei niciodata, m-au sustinut intotdeauna si nu mi-au permis sa imi plang de mila, ci sa preiau fraiele situatiei si sa scot ce e mai bun din ea.

 

Acum ca v-am spus povestea mea, nu-i asa ca parca nu va mai doriti sa fiti in locul meu?

 Nu sunteti fericiti ca sunteti voi?

 

Cu recunostiinta,

Lavi

PS : Daca sunteti curiosi sa cititi mai multe povesti si ganduri ce imi locuiesc in craniu, ma puteti urmari pe instagram @constantinlavinia, unde scriu fiecare postare ca pe o pagina din jurnalul personal.