Draga copac,

Maria este un copac treaz, o femeie constienta asumata. O femeie puternica si blanda care -si permita sa rada in hohote si sa planga. 2 imbratisari le voi tine minte toata viata de la ea, una cand mi-a zis ca este insarcinata si alta cand mi-a spus ca a pierdut sarcina. Ce urmeaza nu este o poveste trista, este o poveste reala despre viata si despre lectiile ei. Maria a inteles ca totul se intampla din iubire, chiar daca mintea sufera si e in negare si frica. Imi sfatuiesc cu iubire toti copaceii care au pierdut pe cineva drag sa planteze un copacel sau sa ia un ghiveci, sa-i dea un nume si sa-i trimita sufletul in lumina pentru a se intoarce apoi cind valurile vietii se linistesc.

De la Maria:

“Pe 2 mai am dat refresh site-ului Synevo până mi-a amorțit degetul arătător de la mâna dreaptă.
După 20.00 a ieșit. Era 39. BHCG-ul era 39.
O, doamne! Eram însărcinată pentru a treia oară în viață. O, doamne! Îmi bătea inima de-o simțeam sub tricou.
I-am dat mesaj frumosului să îl întreb când ajunge. A venit. I-am zis. Eu m-am așezat pe canapea. Și-am plâns 30 de minute, cu un zâmbet tâmp pe față.
El mi-a înșirat 30 de minute, tot cu zâmbet tâmp, cum urma să ni se schimbe, din nou, viața.
Bărbații aștia minunați!

Ne-am fâțâit, ne-am răzgândit, ne-am întors și într-un final le-am spus copiilor.

Ei, dacă au aflat ei, a aflat toată școala. Dar măcar s-au bucurat. Vai, ce s-au bucurat!

– Unde o să doarmă Tudor?

– Cine e Tudor, Matei?

– Frate-miu ăsta nou.

– Dacă e băiat sau fată, asta nu putem încă să știm. Dar în patul mare o să doarmă.

***

– Mama, știi ce?

– Ce, Ștefan?

– Eu abia aștept să mai avem un copil!

– De ce?

– Eu nu m-am putut vedea pe mine cum cresc și vreau să văd un copil cum crește, etapă cu etapă.

(Câți ani ai tu, din nou?)

Și eu abia așteptam să îl văd cum crește bucată cu bucată. Pe cât eram de conștienți de tot ce vine, pe atât eram de fericiți.
Și vai cum așteptam ecografia din 24 mai. Să auzim o inimă, poate, să vedem că totul e bine, bine, bine.

Dar miercuri a început rău, rău, rău. Și a început să plece sarcina noastră dragă. Și-a plecat. Și-a plecat. Și pleacă și azi, iubita de ea.
Miercuri, joi și vineri m-am plimbat du-te vino între negare și plapumă.
Ba mă mințeam schizoid, ba plângeam de-mi umflam pleoapele.

Apoi, joi seara, m-am obligat să merg la meditație. Știam că acolo nu am unde să fug.
Și-așa a fost. Și m-a ajutat enorm să mai plâng o tură bună și să vizualizez (cum se potrivesc de multe ori cuvintele Andreei cu sala sau poate sala se potrivește cu vorbele ei) că sufletul mic mic mic pleacă în lumină. Că noi suntem în pace. Că am o familie iubitoare. Că am o familie sănătoasă. Că am o familie abundentă.

M-au ajutat apoi enorm Iubitul Meu (e o stâncă Bunul Ăsta), Fetele-Dragi, Timpul, Plânsul. Și Bunătatea-Absolut-Necondiționată a oamenilor care nu știau nimic.
O vânzătoare mi-a făcut cadou un pachet de șervețele. Apoi și-a amintit că am doi copii și mi-a dat două. Un băiat mi-a cărat bicicleta, fără să mă întrebe nimic. Andreea mi-a făcut cadou un dreamcatcher curcubeu. Draga de Lola mi-a trimis ciocolată făcută de ea și Dragul de Ramon.

Bunătatea asta supremă, necondiționată, necerută, neîntrevăzută este ca o pernă caldă cu sare așezată pe pântec.

Și m-a alinat incredibil.

M-a alinat și să plantez o hortensie albă și să mă rog pentru suflet să meargă în lumină. M-a alinat și să fac o lumânare cu flori de soc. Pentru că a soc și tei mirosea atunci. M-a alinat și să sortez, să triez, să repar. Măcar ceva să fie reparat.

M-a alinat să nu bag nimic sub preș.

Nu mi-am plâns tot plânsul. Sunt convinsă că o să mai apară de te miri unde.
Dar îmi revin, pentru că nu am prea multe alte căsuțe cu opțiuni.
Și trimit iubire nesfârșită către femeile care au pierdut un suflet mic mic mic la 7 săptămâni, la 5 luni, la 9 luni, la naștere sau mai apoi.” Cu iubire, Maria