Draga Copac,

Pe creata o cunosc de putin timp. Sunt indragostita sa intru in povestile oamenilor si ea, cu privirea un pic cazuta la prima sedinta, corpul apasat si greoi de prea multe griji a avut curajul sa-mi spuna tot, absolut tot! A avut curajul sa se deschida, mai intai in minte apoi in corp. Din primul moment in care i-am vazut ochii am stiut ca nu va dura mult timp pana cand se va ridica. Si s-a ridicat, iar de curand dupa o luna si ceva in care a frecventat clasele mele de yoga si dezvoltare personala si ale partenerului meu Dan D, creata era alt om. Era un om viu! Avea pieptul deschis, curajul de a spune lucrurilor pe nume, ii sclipeau ochii si am simtit ca s-a gasit, ca s-a regasit. Am rugat-o sa impartaseasca povestea ei cu tine, sa stii ca nu esti singura, sa stii ca e normal sa ceri ajutor sa-ti lasi inima sa trimita si sa primeasca…. raze :). Si normal ca este vorba doar de un inceput, doar de un mic pas, dar este important sa avem curajul sa alegem sa facem o schimbare. Namaste!

“Acum in Mai se face anul de cand am cazut in apogeul depresiei. Un an in care m-am refulat in munca, de frica sa nu ma duc acasa, unde stiam ca ma asteapta gandurile. Acele ganduri care ma tineau toata ziua in pat in weekend, cu patura pe cap, la propriu. Nu mai voiam sa interactionez cu nimeni. Nu mai imi pasa de corpul meu, ii dadeam doar tigari, nu aveam pofta de mancare. Tot acum un an m-am apucat si de terapie. M-a ajutat, dar nu era suficient. Ma simteam bine cateva ore dupa ce ma intorceam de la psiholog, pentru ca apoi sa cad iar in starea de vegetatie. Si zilele treceu pe langa mine, fara sa le vad rostul. Acum o luna m-am apucat de yoga. Iar acela a fost inceputul schimbarii mele. Acuma rad, draga Copac. Radiez de fericire la birou, dupa o sedinta de yoga dimineata, si dorm linistita noaptea, dupa o sedinta de yoga seara. Si chiar daca nu-mi este usor sa ma trezesc la 6 dimineata pentru a ajunge la yoga, sau am febra musculara doua zile apoi, sunt bucuroasa pentru ca in sfarsit fac ceva pentru MINE. Nu-mi mai este frica sa ma duc seara acasa, la gandurile mele, pentru ca invat incet, incet, sa le ascult si sa le accept. Iar atunci cand le simt ca pe niste sageti, imi pun o mantra si ma linistesc. Sau citesc, lucru pe care inainte nu-l faceam. Acuma merg pe strada si observ. Ma simt de parca mi s-a ridicat un val de pe ochi. Vad oamenii din jurul meu, vad cerul, simt mirosul de iasomie, zambesc. Si vreau sa ies din casa in weekend, sa ma plimb, simt nevoia sa fac miscare. Iar patura aceea, care inainte era prietenul meu cel mai bun, a devenit inamicul meu. Dar cel mai important, draga Copac, am invatat sa spun “NU” cu voce tare, nu doar in gand. S-a intamplat la birou zilele trecute, cand am fost informata ca trebuie sa preiau mai multe taskuri. Vechea “Eu” ar fi gandit “Sigur, oricum nu am de ce sa ma grabesc acasa, nu ma asteapta nimic, decat gandurile.” Noua “Eu” insa a ripostat, pentru ca a devenit constienta ca viata nu se rezuma doar la job. In acel moment a simtit o furie care a facut-o in sfarsit sa zica “NU”. A fost un “NU” agresiv, ca al unui copil de cinci ani, care se supara si bate cu piciorul in podea. Dar am reusit sa-l zic tare. Imediat a venit frica. Nu imi venea sa cred ca am zis “NU”. “Oare ce o sa se intample acum? Eu nu am zis niciodata NU…” Am mers acasa, am ascultat o mantra si am inceput sa simt bucurie. Bucurie pentru ca in sfarsit, dupa mult timp, am putut sa pronunt acel “NU” cu voce tare. Iti multumesc, draga Copac, pentru ca mi-ai intins o ramura si m-ai ajutat sa ma ridic. Sunt constienta ca de aici inainte depinde de mine sa vreau sa stau in picioare. Mai am multe de invatat: sa-mi controlez si mai bine gandurile negative, sa imi ascult corpul si sa am grija de el (am inceput chiar sa cochetez cu ideeea de a ma lasa de fumat, dupa 15 ani in care am fost fumatoare inraita), sa invat sa imbratisez din suflet, nu mecanic. Dar simt ca pot sa fac toate lucrurile acestea. Pentru prima data dupa mult timp, vreau sa stau in picioare! Pentru prima data dupa mult timp, vreau sa ma pun pe mine pe primul loc! Chiar astazi vorbeam cu psihologul meu despre yoga si m-a intrebat cum ma simt. I-am spus ca simt ca eman lumina, o simt ca iese din mine ca niste raze. “De unde simti ca ies razele?” m-a intreabat ea. Am dus mana la piept si i-am raspuns “Din inima”