Draga copac,

 

imi aduc aminte de Cristina la prima noastra intalnire, la initierea in yoga. Atunci le-am impartit niste carti oracol si ei i-a picat Imbratisarea animalului putere- Tigrul. Parca o aud “Dar mie nu mi se potriveste…:)”, urmand ca la finalul cursului sa realizeze ca era Tigroaica aceea interioara care urla dupa recunoastere si imputernicire, era trezirea ei la viata.

De atunci a trecut ceva, Tigroaica a inceput aceasta frumoasa calatorie a cunoasterii Sinelui, astfel incat la un moment dat a fost atat de incantata de ce a gasit incat chiar si-a tatuat tigroaica pe brat :). Apoi a urmat o pauza de 2-3 luni, nu am mai vazut- o pe Tigroaica pana acum cateva zile la 108 salutari cand dupa curs ne-a povestit “ca s-a indragostit un pic” si ca treaba asta a scuturat-o, a dat-o cu putere de pamant dar a ajutat-o sa prinda si aripi si sa se cunoasca mult mai bine.

Am ramas foarte impresionata cand dupa clasa, eram la Alt Shift cu mai multi colegi de la Yoga si a insistat sa ne citeasca o poveste speciala terapeutica despre trairile ei. Nu mai spun nimic, te las si pe tine sa intri in terapia scrisului alaturi de Tigroaica si de noi:

“A fost o data ca niciodata, o fata Cristina, indragostita pana peste cap de un baiat Petru Iulian. Baiatul, avea o inima de piatra si fata credea ca, asemenea vulcanilor care erup, asa se va topi si piatra lui din inima. Fata, nu si dorea nimic mai mult decat ceea ce ar fi putut sa -i ofere baiatul cu inima de piatra. Aveau amandoi aceleasi vise. Sa calatoreasca prin lumea larga, altfel decat isi doresc oamenii obisnuiti. Sa observe lucrurile, care sunt ascunse ochiului, cele care conteaza doar pentru cei pregatiti sa le vada. Fata il vedea cel mai frumos baiat din lume si cel mai placut om cu care ea si ar fi dorit sa fie. El avea o voce pe care fata ar fi ascultat o la nesfarsit. Avea multe calitati care- i placeau fetei. Fata si baiatul cu inima de piatra au petrecut clipe impreuna. Dar nu au petrecut timp impreuna, pentru ca, amandoi si au dat seama ca timpul nu exista. Nu au vorbit despre asta dar atunci cand se uitau unul in ochii celuilalt, stiau ! Fetei ii placea sa se uite in ochii lui pentru ca vedea acolo vesnicia. O data, l -a facut sa rada cu ochii, poate chiar de mai multe ori, si ea, atunci a fost foarte fericita. Atunci,cand se gandea la asta ( o facuse de mii de ori ) se pierdea in privirea lui si intra intr un labirint foarte intortochiat. Labirintul acela era adevarat si ducea chiar in locul unde ar fi trebuit sa fie inima lui. Si fata, petrecea foarte mult timp plimbandu se prin acest labirint, fiind foarte fericita si visand si dansand. Am uitat sa va spun ca fata, era o fata vesela si plina de viata si frumoasa. Fata, pana atunci, avuse se o viata plina de complicatii si de compromisuri si ea nu se cunostea pe ea, pentru ca avea un obicei de a se darui persoanelor de langa ea. Fata era inca naiva si pura si de aceea era atat de fericita prin labirintul baiatului cu inima de piatra. Pentru ca, baiatul o lasa sa salasluiasca acolo. Era de fapt, sufletul lui. Dar el nu- si cunostea sufletul pentru ca el nu voia sa se plimbe cu ea prin labirint. Si atunci, fata si a dat seama ca baiatul avea un mare secret. Atunci, fetei i- a venit o idee. Mergea zilnic acolo si se uita dupa ceva anume. Si a cautat ea ce a cautat, zile si nopti si a trecut prin toate starile, pentru ca era deznadajduita. A ras, a plans, a jelit, a topait, a cantat si iar a plans. A plans cel mai mult, din cate s a plans pe aceasta lume. Si plangand ea asa, langa inima piatra a lui, pentru ca acolo ajunse se dupa mult vreme, a observat ca in mijlocul pietrei era, asa, ca o crapatura. Si parca se intrezarea ceva acolo. Crestea ceva. Dar in acelasi timp, fata, simtea ca si ei ii creste ceva pe spate. Nu se putea uita pe spatele ei pentru ca nu avea oglinda acolo. El nu suporta oglinzile si nu avea asa ceva. Atunci fata, a inceput sa aiba rabdare. Pana atunci, nu prea stia ce e aceea rabdarea. Si uite asa, fata a trebuit sa se gandeasca mult la ea si la ce isi doreste si la ce ar face o fericita. Pentru ca nu avea ce sa faca altceva si pentru ca baiatul a fost incantat sa o aiba pe ea acolo chiar daca inima lui era de piatra. Si el inca nu stia ca ii creste ceva in inima. Si nici ea nu stia ce i va creste pe spate. Amandoi aveau niste simtaminte dar nici unul nu stia sa si le explice. Era, un fel de dezamagire. Amandoi simteau asa, dar nu au facut nimic pentru asta, amandoi erau foarte obisnuiti cu dezamagirile. Dupa ceva vreme, s a intrezarit ce era acolo in inima lui. Crestea o floare. Exista niste flori pe lumea asta, care cresc in stanca si se numesc floare de colt. Poate mai sunt si alte flori care cresc in stanci dar baiatului aceasta floare ii crestea. Si fetei ii cresteau pe spate niste aripi. Cand aripile se facusera mai mari ea le a putut vedea, doar intorcand privirea. Si atunci fata, a fost atat de uimita ca nu a stiut ce altceva sa faca, decat, sa il cheme si pe el acolo. Era vorba doar de ei doi. Nimeni, de pe lume nu stia despre ei. Intr un fel, erau singuri pe lume. Nimanui nu le pasa de soarta lor. Si atunci, s au intalnit in acel loc atat de sacru, unde lui ii crestea o floare in inima de piatra, poate de acea ei ii placea numele lui, de Petru, pentru ca seamana putin cu piatra, si au stat nemiscati si s au privit in ochi. Si fata avea un infinit in ochi, asa ca si el s ar fi putut plimba prin infinitul acela frumos al ei. Dar asta, numai el stie, pentru ca el, nu prea vorbea si nu impartasea nimic din ce facea si simtea. Spunea el, ca nu simte nimic si atunci ea nu avea ce sa faca decat sa l creada ca asa este. Si, uitandu se unul in ochii celuilalt si pierzandu se in infinitul celuilalt au realizat dintr o data ca de fapt fiecare se uita la el insusi. Amandoi au realizat, ca, de aceea nu i placeau lui oglinzile. Se pare ca el stia mai bine decat ea, nedorindu si oglinzi. Pentru ca, numai asa s au putut vedea cu adevarat. Si se uitau uimiti unul la celalalt si tot descopereau minunatii. Si ei nici nu stiau ca au atata frumusete si atata putere in ei. Nici nu vorbeau pentru ca nu trebuia. Nu era nevoie de cuvinte aici, era dincolo de orice lucru…. Si in acelasi timp, crestea si floarea in inima lui de piatra si cresteau si aripile ei. Cand si au dat seama ca au crescut, pe amandoi, i a cuprins o tristete. Dar o tristete fericita. Numai ei puteau intelege aceasta tristete fericita. Chiar daca ar fi incercat sa explice cuiva, nu ar fi inteles nimeni si nimanui nu i ar fi pasat ce simt ei. Si, ei stiau, ca nu, nu ar fi avut cui sa spuna. Nici unul nu avea pe nimeni altcineva. Si amandoi au lasat linistea dintre ei sa vorbeasca, chiar daca ea ar fi vorbit vrute si nevrute cu el, dar pentru ca ea voia sa l respecte, a lasat si ea linistea sa vorbeasca. Si a fost bine. Da. A fost bine. El s a ales cu o floare atat de rara in inima lui. Nu v am spus, ca foarea asta poate fi nemuritoare si e la fel de frumoasa si peste mii de ani. Si ea, s a ales cu niste aripi superbe si mari si incantatoare si cu care va putea sa zboare peste mari si tari si peste toate minunatiile pamantului si poate zbura chiar si in sufletele unor oameni pe care ea va stii ca vor fi minunati. Poate va fi doar unul, dar asta va afla ea, si va fi suficient. Ea stie de multa timp ca un singur om are tot universul cuprins in el. Si atunci ea, a plecat din sufletul lui si din labirintul acela in care a stat ceva vreme. Si el nu a zis nimic. Nu stim, ce gandeste el, pentru ca v am spus ca lui nu i place sa vorbeasca. Doar, a lasat o pe fata acolo, la el in suflet si putem sa tragem concluzii ca si lui ia placut de ea. Si nu voi termina povestea ca si celelalte povesti. Ca au trait fericiti pana la adanci batraneti. Astea sunt pentru oamenii foarte obisnuiti pe care ii intalnesti peste tot. Povestea mea e chiar speciala si nu veti mai gasi un baiat cu inima de piatra si cu o floare de colt in ea si nici o fata cu aripi atat de frumoase zburand pe ici pe colo poate chiar si prin dreptul ferestrei voastre. E suficient sa ridicati din cand in cand privirea si poate aveti norocul sa o vedeti. Ca este chiar un noroc, este o fata cum nu s a mai vazut si daca o vei cunoaste o sa afli. Poate chiar baiatul cu floarea de colt in inima lui de piatra o va vedea vreodata pe fereastra cand isi va ridica privirea.”

Daca ai si tu o poveste care poate inspira padurea de copacei te rog scrie-mi la suntuncopac@gmail.com

 

Namaste!