Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu

“Nu inceta sa mergi!” sau 900 de km la picior pe Camino… de Octavia

1 Comment

Draga copacel,

mai jos o voi lasa pe prietena mea Octavia sa ne povesteasca cum a fost sa mearga pe jos 900 de km pe…. Camino. Camino este un pelerinaj de 900 km care poate fi parcurs pe jos sau cu bicicleta. Mai este numit si Drumul lui Jacob. Este singurul drum din lume care este sub Calea Lactee si care este parcurs anual de 200.000 de pelerini.

“In urma cu 7 ani am citit cartea Camino – o calatorie spirituala a lui Sherley Maclaine, care mi-a starnit curiozitatea. Trebuie sa recunosc ca fost una din cartile mele de capatai in domeniul esoteric. Dupa a urmat filmul “The Way” si decizia de a face Camino de Santiago de Compostella.

In anii ce au urmat am facut alte calatorii spirituale, ca cea din Kenya, India sau Thailanda, unde m-am certificat in Yoga pentru Copii si de atunci predau Yoga Kids si organizez tabere de yoga si dezvoltare personala pentru copii.

In luna februarie a acestui an, dupa prima tabara, am simtit ca vara aceasta mi-o voi dedica pelerinajului. Am planuit sa plec undeva in luna iulie pentru o perioada de 30 de zile si cand ceva este in planul tau existential, lucrurile se deruleaza usor si de la sine. De ziua mea, am primit de la prietenele mele biletul de avion cadou, carora le multumesc frumos!

Pe 27 iunie am ajuns in Saint Jean Pied Port, in Franta, cu un rucsac in spate, care cantarea 6 kg, in care aveam 3 schimburi, un prosop, o rochita, sacul de dormit si sandale, cativa plasturi, un ac si ata, care urma sa le folosesc in caz de basici. M-am dus la biroul central al pelerinilor unde m-am inregistrat si mi-am luat pasaportul de pelerin. Nu aveam foarte multe informatii despre traseu, nu stiam cum va fi si cat imi va lua, nu aveam bilet de intoarcere si nu imi facusem niciun plan, asa a venit si prima lectie – renuntarea la control si abandonarea. Stiam doar ca imi doresc sa il termin, no matter what.

Pe 28 am pus primul picior pe Camino si tot atunci a inceput calatoria mea interioara. Desi se spune ca prima zi este cea mai grea, datorita Pirineiilor pe care ii traversezi, eu pot spune ca am avut zile mult mai “grele”.

Primele 10 zile a plouat si a fost neasteptat de frig, nu am avut haine groase la mine, dar asta este frumusetea si motto-ul pelerinajului “Camino provides”, iar eu m-am ales cu un pulovar (de femei) de la partenerul meu de drum, Johannes, primul pelerine de altfel pe care l-am cunoscut in Saint Jean si cu care am avut o conexiune minunat de profunda. Am continuat sa ne intersectam timp de aproape 20 de zile, ceea ce nu mi s-a intamplat cu niciun alt pelerin. Dimineata mergeam separate, iar dupa masa de pranz, parcugeam ultimii 10 km impreuna, impartasind povesti, sau trairile din ziua respectiva. Am fost un maestru unul pentru celalat, ne dadeam raspunsuri si ne spuneam lucruri pe care nu voiam sa le auzim si care nu coincideau cu ceea ne doream.

Prima lectie a venit doar la 4 zile dupa ce am pornit la drum. Mi-am agatat un adidas de rucsac, desi am avut un sentiment ca il voi pierde si in loc sa imi ascult intuitia am facut un nod mai strans sa fiu “sigura” J. Am realizat abia cand am ajuns in Albergue ca imi lipseste adidasul, ziua aceea a fost si ziua cand am mers o bucata mai lunga decat etapa sugerata. Evident ca inceput panica, criza si plansul. Am luat-o inapoi pe jos, dar era imposibil sa parcurg tot drumul pana unde banuiam eu ca l-as fi pierdut. Gazda, s-a oferit sa mergem cu masina pe unde se poate si unde nu, sa merg pe jos. Adidasul era de negasit. Pentru cine nu stie, incaltarile sunt cele mai importante cand pleci la un drum atat de lung. Trebuie sa aiba “rodajul” facut, asa ca eram dispusa sa ma intorc a doua zi cu autobuzul 32 km si sa reiau traseul, desi eram constienta ca sansa de a-l gasi era mica. Dar gandul de a cumpara incaltari noi era terifiant, imi vedeam deja picioarele pline de basici si ma vedeam in imposibilitatea de a termina pelerinajul. Pe drum inapoi m-am intrebat: ok, dar de ce mi s-a intamplat asta acum? Si cum nimic pe Camino nu este o coincidenta, asteptam un raspuns, care a venit sub forma unei intalmplari corelata cu o situatie asemanatoare din viata mea pentru care eu am cerut rezolvare si incheiere. O situatie de care eram perfect constienta ca este toxica, dar in care continuam sa ma intorc. Existau mii de lucuri mai bune, mai hranitoare, dar nu conta, eu pe aceea o voiam, exact ca si cu adidasul. As fi putut sa-mi cumpar unii mai buni, mai performanti, poate de la care nu faceam basici, dar nu, eu pe aceea ii voiam. Momentul in care am acceptat si inteles mesajul, am primit o poza de la Paolo, un pelerine, care a vazut adidasul pe mijlocul drumului cu 20 km in urma si l-a luat, fiind convins ca isi va gasi “Cenusareasa”.

Cum spuneam si la inceput renuntarea la control este ceva pe care accepti din start sau opui rezistenta. Rezistenta pe Camino vine sub forma de durere fizica si basici. Aici nu exista planuri, nu exista trecut sau viitor, pratic nu exista timp, cel mult te poti raporta la “azi”, la acum. Cat de mult te-ai stradui sa iti faci un plan, nu te poti tine de el din diverse motive, apar tot felul de situatii neprevazute cum ar fi dureri, basici, vreme sau locuri minunate in care iti doresti sa innoptezi sau sa petreci mai mult timp. Si aici cred ca intervine lectia abandonarii si credinta in Camino, intr-o Autoritate Suprema, in Univers, care intotdeauna are planuri mai bune pentru noi, decat avem noi pentru noi.

Fiecare km pe care il parcurgi este o meditatie, mie imi place sa o numesc meditatie activa. Fie ca te gandesti la anumite aspecte din viata ta, fie ca esti focusat doar pe respiratie sau iti pierzi privirea in peisaje, toate, dar absolute toate te readuc in interiorul tau, creaza legatura corp-minte-suflet. Au fost zeci de km in care am facut meditatia/rugaciunea hopono’pono cu toti oamenii din viata mea. Am simtit nevoia de a ma elibera de vinovatie, regrete, dezamagiri sau ura si totodata de a-i elibera pe altii, de a ierta si a fi iertata.

Cateodata mergeam si plangeam in honhote sau radeam cu pofta. Dar cel mai des ma simteam ca un copil, fara probleme, fara griji, fara asteptari sau ganduri. Ma simteam libera si puternica. Atat de libera incat stiam ca zbor, ca pasii mei nu mai calcau pe pamant, calcau  pe pernite de aer. Plangeam pentru ca libertatea pe care o simteam ma coplesea, este o altfel de libertate decat cea pe care o cunoscusem pana atunci. Libertate autentica, in care nu aveam nevoie de machiaj sa fiu frumoasa, de o coafura stylizata, de creme, uleiuri sau tocuri, parfumuri scumpe sau alte accesorii. Parfumurile mele erau florile proaspate pe care le culegeam zilnic de pe drum si mi le prindeam in par sau de rucsac. Si credeti-ma, nu cred ca m-am simtit vreodata mai frumoasa si mai libera.

Erau si zile cand nu mai puteam, cand as fi luat primul avion si as fi venit acasa, dar atunci mai puternic ca niciodata simteam sustinerea de acasa, din partea familiei si a prietenilor, a celorlati pelerini, care apareau din neant si iti urau “Buen Camino” si parca suflau cu praf de putere si vointa inspre tine si iar intrai in magia Camino-ului.

Camino este locul in care te indragostesti de oameni, de mersul pe jos, de drumuri forestiere, munti, campii, te indragostesti de tine intr-un anume fel, te indragostesti de basicile tare care ti-au adus cea mai dureroasa placere, si anume placerea de a fi 100% vie, constienta si recunoscatoare, te indragostesti de povestile altora care devin si povestile tale, de oamenii care te marcheaza si isi lasa amprenta in viata ta, de cine devii dupa fiecare km parcurs, de cum esti tu cu adevarat fara a te mai judeca si critica.

In marea parte a drumului am mers singura, fara dorinta de a apartine vreunui grup, simtisem inainte de a pleca ca imi doresc sa fiu singura, de a ma conecta la mine si la nevoile mele si nu in ultimul rand in ceea ce privea noul job, deoarece imi dadusem demisia inainte sa plec, fara nicio alta perspectiva J. In ultimele 2 saptamani l-am cunoscut un columbian, David – 24 ani, care facea Camino pe “bici” si cu care a fost chimie la prima vedere. Cand ne-am intalnit era intr-un hamac, “in the middle of nowhere”, unde un alt pelerin a creat acum 8 ani o oaza de iubire, in care puteai sa innoptezi sub cerul liber sau sa servesti niste fructe, cafea, apa, ceai etc for free, sub indrumarea “Camino provides”, canta la guitalele. Ma uitam la David si ma vedeam pe mine acum 4-5 ani, era un deliciu sa ii ascult povestile. Foarte interesant a fost ca de bicicleta avea agatat un steag al Romaniei si ca vizitasem aceleasi tari. La nici 2 zile dupa aveam deja un grup compus din 2 columbieni, 2 daneze, un belgian, 2 spanioli, o italianca si o americanca, foarte vesel si cu multa energie pozitiva. Am petrecut cateva seri impreuna, dupa care m-am rupt de ei, pentru ca imi doream sa ajung pe 24 iulie in Santiago fiind Sfantul Iacob, iar asta solicita un numar de km mai mare parcursi pe zi.

Ultimii 100 km au fost poate cei mai grei. Nu stiu din ce motiv exact, poate oboseala, poate prea mult efort, poate subconstientul anunta “sfarsitul”. Pe 24 iulie am ajuns in Santiago, nu as putea expirma in cuvinte sentimentul pe care il ai cand vezi orasul de pe munte, stiu doar ca in ultimii 5 km doar plangeam de fericire si imi spuneam “I did it! I made it!”. Lacrimile mele exprimau recunostinta si iubire pentru toti cei care au facut si vor face Camino. Mersesm 26 de zile, 820 km.

Era o zi foarte importanta pentru atat pentru Santiago, cat si pentru intreaga Spania, ziua Sf Iacob. Am participat la cea mai frumoasa slujba pe care o vazusem/auzisem pana atunci. Seara, m-a sunat Johannes, pe care nu il mai vazusem si nu mai stiam nimic de el de mai bine de 12 zile , si m-a anuntat ca este la Santiago. Am incheiat Camino cu primul om pe care l-am cunoscut intr-un superb foc de artificii.

Camino-ul meu a continuat pana in Finisterre, la ocean. Desi eram extenuanta, mi-am gasit puterea pentru inca 90 km. Am planuit sa ma intalnesc cu prietenii mei din grup acolo la micul dejun 3 zile mai tarziu. A fost un moment magic, fiecare venea cu rucscul in spate, unii mergand de la 6 dimineata, altii veneau cu autobuzul, altii cu taxiul, ca o mama (oceanul) care isi cheama puii acasa din toate colturile lumii. Absolut magic.

Drumul pana la far, la km 0, l-am facut cu pasi de furnica, punand cap la cap toate invataturile primate, revizuind daca mai este in mine ceva pe care as fi vrut sa las acolo. Intalnirea cu El fin del Mundo a fost intensa, coplesitoare si foarte linistitoare. Am respectat ritualul de a da foc la haine, am facut o rugaciune, am aruncat piatra pe care am luat-o din Saint Jean, care simbolizeaza greutatea pe care o aveai pe suflet, in ocean si am ramas tacuta privind imensitatea oceanului care ma inconjura. Locul acela m-a incarcat atat de tare incat cei 3 km spre oras i-am facut in alergare. Am stiut ca din acel moment tine de mine sa imi croiesc propiul Camino, ca Viata in sine este un Camino.

Vreau sa imi multumesc in primul rand mie si celor 2 oameni minunati Johannes si David, intalnirea cu ei a avut un impact major in viata mea. Ioana, Lori, Mo si Alex pentru cadoul de ziua mea (biletul de avion), restul prietenilor pelerini fara de care Camino nu ar fi ceea ce este, familiei si prietenilor pentru sustinere lor care mi-a dat multa forta si tie, draga Camino!

Buen Camino,

OM

Va las cateva mesaje  de pe camino care m-au atins

“Your feet will heal, but the friends you make will be a lifetime”

“Sometimes,  you find yourself in the middle of nowhere, and sometimes you find yourself in the middle of nowhere”

“Don’t stop walking”

“Two pilgrims. Two hearts. One love”

“We can share the earth and protect it together, instead of trying to own it, and in the process, destroy the beauty of life”

“The best moment of the day, is the worst part of the way”

“I was here, I lived, I loved, I was here!”

Author: suntuncopac

Suntuncopac si-mi place sa vorbesc despre asta! www.suntuncopac.com

One thought on ““Nu inceta sa mergi!” sau 900 de km la picior pe Camino… de Octavia

  1. Mi-am dorit sa continui sa citesc la nesfarsit…sau macar 26 de zile :).
    Minunata scriitura, o poveste pentru suflet.
    Namaste!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s