Draga copac,

cel de-al 5-le retreat in Bali a fost cu peripetii. Exact pe picior de plecare unul dintre cei mai mari vulcani ai lumii, Agung din Bali statea sa erupa, alerta gradul 4.

Eu am stiut/ intuit ca va  fi bine, dar presiunea organizatorica imi sadise si mie o oarescare samanta in sufletel. 4 participanti renuntasera de frica cu cateva ore/zile inainte. Frica. Frica . Frica.

Totusi, cand am pasit pe pamant balinez am facut o rugaciune ca ne-a primit, am facut o meditatie cu totii de protectie, iertare  si recunostinta si am inteles ca odata ce am depasit frica am cules cu totii atat de multe roade. M-am abandonat in ceea ce este.

Mai jos vreau sa impartasesc cu tine, trairile celei mai anxioase dintre participante, draga noastra Irina care si-a rezolvat o mare parte din frica de frica prin aceste experiente impreuna:

“O saptamana inainte de plecarea in Bali..sunt atat de entuziasmata incat deja imi fac bagajele, in sfarsit visul meu de multi ani se implineste!!! Nimic nu imi poate sta in cale, pasaportul e in poseta, hainele impachetate, banii schimbati, concediul luat.

La un moment dat, primesc pe grupul de facebook un link cu o stire legata de vulcanul Agung, cum ca ar fi posibil sa erupa. Sunt linistita, sigur e doar o stire exagerata.

Cateva zile mai tarziu incepe sa ma roada curiozitatea si incep sa caut si pe alte site-uri si stirile nu arata deloc bine, alarma este gradul 4 din 4 iar vulcanul sigur va erupe. Prietenii incep sa ma intrebe daca sunt sigura ca vreau sa ma duc. Fiind o fire anxioasa de fel, frica incepe sa creasca in sufletul meu si odata cu ea si ‘dar daca-urile’. Daca o sa erupa? Daca o sa mor? Daca raman blocata acolo? Daca ma accidentez? Si daca nu mor si nu ma accidentez, daca raman socata de panica creata? “Dar daca-urile” au inceput sa se inmulteasca pe zi ce trecea astfel incat aveam o stare de agitatie continua si nu mai puteam dormi noaptea, fiind asaltata de filmele horror din capul meu.

Pe grupul retreat-ului, parerile erau impartite, cei mai multi erau entuziasmati in continuare, parca chiar si-ar fi dorit sa erupa vulcanul pentru a le ramane in amintire, cateva persoane deja se gandeau sa renunte.

I-am innebunit cu intrebari: v-ati luat masti? aveti bani la voi? planul b care este, incotro ne indreptam daca erupe vulcanul?

Eu eram din ce in ce mai dezorientata, in ce tabara ma incadram? Ce imi lipsea mie si aveau ceilalti de voiau sa se duca orice s-ar fi intamplat? Ma simteam oarecum precum o paria ce le strica cheful celorlalti punand non stop intrebari.

Fiind o combinatie intre un tipar sentimental si unul structural, cand e vorba de situatii extreme, imi este foarte greu sa iau o decizie pentru ca inima si intuitia imi spun ceva  dar  creierul le refuza poftele si le anuleaza.

De multe ori am ales sa imi reduc la tacere intuitia si am regretat . De data aceasta imi doream din tot sufletul sa o ascult dar nu stiam cum. Astfel incat miercuri seara inainte sa dau raspunsul final, am sunat-o pe Adriana, colega mea de antrenamente la coaching si am rugat-o sa ma asculte si sa imi puna intrebari pentru a-mi face ordine in ganduri si simtiri. O ora am turuit fara noima, vorbind ba din inima, ba din gandire. Dupa o serie de intrebari, una din ele m-a scos la liman desi frica era la undeva 7-8, o intensitate destul de mare.

–          Irina ce se intampla daca ramai si ce se intampla daca pleci?

–          Pai daca raman , o sa regret din nou ca nu am facut ce imi doresc si simt din cauza fricii. Daca plec, posibil sa resimt in continuare frica dar mai apoi voi fi mandra ca am depasit-o si voi ramane cu amintiri si experiente de neuitat  (simteam ca asa o sa fie).

–          Ok, deci daca ramai o sa te simti vinovata, daca pleci posibil sa simti frica. Care emotie te hraneste mai mult?

Intrebarea aceasta, ce emotie ma hraneste mai mult a fost revelatoare. Mi-am dat seama ca frica ma hraneste, odata ce trec de ea, creste increderea in sine si ma pot bucura cu adevarat de viata , pe cand dupa vinovatie, nu urmeaza decat si mai multa vinovatie, distantare de propria persoana si o gramada de regrete.

Asa ca am luat decizia pe loc, ma duc orice ar fi. Noapte de dupa decizie a fost crunta. Desi luasem decizia, ma comportam ca si cum e posibil sa nu ma mai intorc. Stiu, exageram dar pentru o persoana ce a avut un accident de masina cu un an inainte perspectiva este usor diferita, si deloc roz, credeti-ma.

M-am asigurat ca le-am zis celor dragi ‘te iubesc’ inainte de a pleca, alui meu i-am compus si cateva poezii de dragoste, sa fiu sigura ca le las toata iubirea mea.

A doua zi in aeroport aflu ca au mai renuntat doua persoane, practic din grupul de panicati eram singura ce mai ramasese dar cumva deja frica fusese consumata, poate pentru ca o recunoscusem, dialogasem cu ea si nu am incercat sa o inchid cu forta in mine si sa o ignor. Asta este, mi-am zis : cum o vrea Domnul! Ciudata expresie pentru o persoana nu foarte spirituala, cumva in astfel de momente, vrei nu vrei, te apropii mai mult de tot: de tine, de cei dragi si de ce nu…de Divinitate.

Ajunsa in Bali, mi-am dat seama ca toate ‘dar daca-urile’ din creierul meu erau doar niste proiectii negativiste si nu aveau nici o legatura cu linistea si paradisul de acolo.

Pe parcursul retreat-ului, am mai dat nas in nas cu frica, caci doar e parte din mine. Intr-o singura zi m-am lovit de trei ori la piciorul operat si m-am speriat  ca o sa trec iarasi prin calvarul de acum doi ani. Apoi m-am dus sa fac snorkeling desi habar n-am sa inot. M-am pierdut in targ (teama de abandon) fara sa pot suna pe nimeni, aparent roaming-ul nu functiona.  La intoarcerea din Gili , valurile ne-au dat emotii mari, leganand de mama focului barca. Frica, frica, frica…si totusi sunt teafara si am ramas cu multe alte emotii mult mai frumoase: iubire, recunostinta, mandrie, fericire si as putea sa enumar la nesfarsit.

Culmea, la unul din exercitiile pregatite de Andreea, constand intr-o piesa de teatru menita sa simbolizeze o emotie am picat in grupul ‘frica’, poi credeti ca se putea altfel?  Cu ocazia aceasta am scris si o mica poezie ce m-a ajutat sa imi gasesc solutia perfecta pentru a face pace cu frica.  Nimic nu este intamplator si sunt recunoscatoare si fericita pentru ca s-a intamplat astfel.

“Frica, un sentiment deloc comod si greu de controlat
De vrei sa o ascunzi, nu iti da pace
Te urmareste orice ai face
De te cuprinde te blocheaza
Sa stai in loc ea te forteaza
Si totusi…cum o faci sa dispara?
Sa poti fi tu insati iara
Fara convingeri limitate
Cu incredere pasibd spre libertate
Poate sa te imprietenesti cu ea?
Sa o intrebi si sa o asculti ce vrea?
Sa ii multumesti ca are incredere in tine dar….
Doar tu stii si poti sa faci ce e mai bine pentru viata ta
Sa ai nevoie sa ii asculti inima
O iei in brate si o trimiti in lumina
Spunandu-i ca nu va fi singura
Si alte frici o sa mai  vina”

Multi ani am fugit de emotiile negative in loc sa le ascult, sa le recunosc ca fiind umane si ca parti din mine. Si in loc sa le fac sa dispara cumva le-am dat putere, atat de multa ele ajunsesera sa aleaga in locul meu, mereu situatii si evenimente, care sa nu ma scoata deloc din zona de comfort. Am fost in safety zone dar nu am facut ce mi-am dorit, fapt care de-a lungul timpul mi-a hranit neputinsa si lipsa stimei de sine.

Mi-am recunoscut frica, am ascultat-o si ma felicit si imi multumesc pentru acest lucru: pentru ca mi-am oferit ocazia sa traiesc experiente de neuitat alaturi de niste omuleti minunati, sa invat sa ma reconectez la mine si la ceilalti si sa imi ascult intuitia. Sa imi ofer cea mai frumoasa experienta de pana acum.

Sunt sigura ca voi mai da nas in nas cu fricile dar le voi ruga sa ma insoteasca, de manuta impreuna,  in necunoscut. Si de nu vor vrea , duca-se in lumina, unde se afla si celelalte frici de pana acum, cu care am facut pace!

Asa ca dragilor, fie sa va ascultati inima si intituitia si sa va urmati calea, oricare ar fi aceea!