Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu

“Cand nu mai ai mama si ii scrii in fiecare an de 8 martie, invatatoarei ” de castanul din Livada

Leave a comment

Draga copac,

cand am deschis usa turquoise a studioului meu mi-am setat ca intentie ca cei care au nevoie de ceea ce pot sa ofer dincolo de ea sa vina la mine.  Sa vina copaci buni, calzi, bine intentionati, deschisi, curiosi si astfel impreuna sa contribuim sa aducem un pic de constientizare  in noi. Si au venit: au venit ciresii, salcamii, stejarii, salciile etc. Au venit sa ma cunoasca si sa  se cunoasca.

Au venit si castanii. Iata mai jos povestea unuia dintre ei. Sper sa te inspire, cel putin atat cat m-a atins pe mine.

Castanul este o fosta eleva a mamei mele, a carei mamica a ales sa plece “acasa” cand ea avea atunci doar 3 ani. La scoala o zi critica pentru ea a fost mereu 8 martie. Copiii erau invitati să scrie o scrisoare pentru mame iar Castanul neavand mama, i-a scris in fiecare an mamei mele si invatatoarea sa. Iata cum in final Castanul a gasit-o pe mama ei in ea:

“Mi-am ales numele de castan pentru că fructele acestuia mi se păreau minunate, asa lucioase și perfecte pentru ținut în palmă și jucat. Am și o amintire frumoasă din copilărie, bunicii mi-au spus că am părul castaniu, și m-am gândit imediat la castane și am decis că înseamnă că e frumos, deși în desene părul frumos era cel blond sau colorat.

Mama a murit când aveam 3 ani. Așa aș spune că mi-a început povestea. Nici nu mi-o mai amintesc. Toată perioada aia e o ceață, știu că bunicii materni nici nu mi-au spus, și au propus să mergem la mare „să o căutăm”. Cred că și asta m-a marcat puțin, că nimeni nu voia să îmi explice exact ce se întâmpla. Când mi-am dat seama singură m-a cuprins un sentiment extrem de singurătate. Simțeam că nimeni și nimic nu mă putea alina.

O zi critică a fost mereu 8 martie. La școală trebuia să scriem o scrisoare pentru mame iar mama Copacului, care mi-a fost învățătoare, mi-a zis că îi pot scrie ei, a fost foarte drăguță, dar tot era o zi foarte foarte tristă.

Tata ne-a crescut singur pe mine și sora mea, m-a învăţat multe şi mi-a dat suficientă libertate, dar nu mi-a construit încrederea în sine, sentimentul de valoare interioară, ba dimpotrivă. Idealul, momentul când voi fi perfectă  era mereu pe linia orizontului, imposibil de atins. De când pot să țin minte trebuia să fiu mai slabă, mai diplomată, mai silitoare, mai capabilă, mai cumva. Laudele veneau cu picăura iar criticile, ca un muson zilnic. Mi-era frică de tata și nu pentru că mă bătea, ci pentru că mă așteptam mereu de la ceva negativ de la el, nu de la ceva pozitiv.

Am devenit un copil închis, pesimist, apatic, care îşi dorea să stea pasiv în timp ce toţi ceilalţi încercau să îl bucure si să îl mulţumească. Nu mă concentram deloc pe ce puteam face activ. Nu mă gândeam deloc cum puteam să bucur şi să iubesc eu, ce pot face eu pentru ceilalţi, pentru că senzaţia de vaoare de sine era 0, nu simțeam în mine nimic bun.  Bineînţeles că cei din jur nu acţionau în acord cu aşteptările mele eronate, aşa că se perpetua un cerc vicios, uram şi aşteptam iubirea, nu primeam ce îmi doream, uram. Simțea că eram neajutorată şi lipsită de putere ca un bebeluş, că nu puteam să fac chiar nimic, dar că ceilalţi erau datori să mă îngrijească şi să îmi dea totul, pentru că ei nu erau incapacitaţi, ca mine.

Uram copii, efectiv aveam o senzație internă foarte negativă față de ei, pentru că îmi aminteau de ceva ce credeam că nu o să am niciodată. Simțeam în fiecare copil, mai ales în cei care se înțelegeau foarte bine cu părinții, o amenințare. Ca și cum mi se flutura prin față ceva ce îmi doream foarte mult și nu voi avea niciodată. Nu am ajuns încă în punctul în care să îmi doresc copii, încă e un subiect sensibil, dar acum îi privesc ca pe bucățele de lumină și mă feresc să las amprente murdare de problemele mele pe ei. Am mult mai multa răbdare cu ei, și mă văd tot pe mine în ei, dar nu în același mod lipsit de speranță, ci ca și cum ei sunt eu din copilărie iar eu sunt adulții pe care i-am întâlnit atunci, și îi tratez cum aș fi vrut eu să fiu tratată atunci. Cu blândețe și grație, cu fermitate și cu explicații neexpeditive pentru fiecare întrebare.

Critica și disciplina fără blândețe și compasiune cu care mă hrănea tata m-au dezechilibrat total. Am ajuns să îmi urăsc numele, care de fapt e unul frumos, pentru că mereu auzul lui era urmat de o critică sau de un ordin și prin școala generală am început să mă prezint cu o poreclă. Așa aveam și profilul de Hi5, și id-ul de mess, și era o slabă încercare a mea  de a prelua controlul asupra vieții mele, în locul tatălui meu.Abia în ultimul an de facultate, după ce am început să mă echilibrez am putut să mă prezint iar cu numele meu, întâi puțin ezitant, ca și cum încercam un pantof pe care nu l-am mai purtat de mult, iar acum din ce în ce mai confortabil.

Crescând şi întâlnind diferite situaţii de viaţă, prieteni, iubiţi, am început să văd cât de mult in ce credeam inițial despre viață e greșit. Apoi am început să citesc despre psihologie şi spiritualitate am avut în sfârşit curajul să scormonesc dedesubt, să găsesc ce mă deranja şi îmi distorsiona realitatea şi să încep să zăresc adevărul.

Am inceput sa imi iau responsabilitatea pentru mine si ce mi se întampla, și să nu mai proiectez sentimentele mele asupra celorlalti. Să îmi dau seama ca eu aleg cum reacționez in anumite situații, că starea mea e problema mea. De exemplu, am renunțat să mai ridic tonul în certuri. În loc să mă simt automat atacată și neîndreptățită, încerc să înțeleg conștient ce parte din celălalt țipă după ajutor, ce e trist sau neajutorat, pentru că de obicei asta se ascunde sub furie. La inceput tot valul de responsabilitate aproape m-a dezechilibrat, era ceva total șocant ca sursa tuturor lucrurilor bune sau rele din mine să fiu EU, dar apoi mi-am dat seama ca e de fapt o binecuvantare, si ca de fapt am puterea sa creez realitatea pe care mi-o doresc.

Acum pot să spun că aburul de ură şi respingere care plutea asupra lui tata si a soției lui a disparut, și că îi vad așa cum ar trebui: ca pe niște oameni care au reacționat cum credeau mai bine in fiecare situație, în acord cu tot ce au văzut și ce au experimentat pana atunci, nu dorindu-mi răul. Tata, cred eu, a fost marcat de tatăl lui, extrem de strict și sever, al carui comportment l-a preluat inconștient (simțindu-se bine cu el că măcar îmi acorda puțin mai multă libertate decât a primit el), și a luat ca atare partea de încredere în sine, fără să își dea seama că el i-o datorează mamei lui, o persoană care dă foarte mult dar cere foarte puțin (își cenzurează des reacțiile pentru a nu-i afecta pe cei din jur) l-a asigurat de propria valoare si l-a lăudat cu fiecare ocazie (iar el nu mai valoriza asta, o lua ca atare). A pus mai mult accentul pe libertate, pentru ca din asta și-ar fi dorit mai mult, și a fost strict în ceea ce privește alimentația pentru ca și-ar fi dorit ca tatăl lui să fi făcut alegeri alimentare mai sănătoase.

Acum pot in aproape orice sițuatie să mă pun în papucii ambelor părți. Nu să duc corpul meu mental în papucii lor, ci efectiv să înțeleg corpul mental al fiecăruia, sau cel puțin încerc foarte tare. Am început cu un joc: „Oare e ce s-a purtat omul ăsta atât de urât?”. Și am trecut destul de repede de la răspunsul standard în societate „Pentru că e nesimțit/prost/needucat” și m-am gândit mai adânc: Poate e într-un disconfort fizic sau psihic foarte mare, și nu are sprijin, și a fi „rău” e un mecanism de apărare sau o modalitate de a se descărca de situație.

Știu că m-am tratat pe mine fără iubire, inside and out, și am reflectat asta asupra celorlalți. Pe de-o parte îmi pare rău pentru tot ce am fpcut negativ, pe de alta mulțumesc și mă simt foarte norocoasă că am ajuns să mă trezesc atât de lin, nu am pățit nimic extrem, precum copăceii din alte povestiri.

Practic compasiunea atât cu mine, cât și cu cei din jur, și mă concentrez pe dragoste si non-judecată. Mai am cale lunga de parcurs pe drumul asta, dar în sfarsit pășesc cu capul sus și zâmbetul pe buze.”

Credit photo: Livia Falcaru https://www.facebook.com/lfillustration/

 

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!

Author: suntuncopac

Suntuncopac si-mi place sa vorbesc despre asta! www.suntuncopac.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.