Draga copac,

as vrea sa-ti spun cat de mult imi iubesc sora si cat de recunoscatoare ii sunt mamei mele ca mi-a dat-o.

Nu imi imaginez viata fara ea, fara sa impartim lucrurile de mici, fara sa ne auzim in fiecare dimineata la telefon, fara sa desenam impreuna rochitele  pentru Livadacurochii, fara sa ne ajutam sa trecem peste momentele mai grele si sa ne spunem in fiecare zi cat de minunate suntem.

Desi mai mica, ea m-a invatat foarte multe lectii: lectia curajului, lectia antreprenoriatului, lectia iertarii, lectia puterii.

Sper sa ramanem mult timp sanatoase, fericite si la fel de unite si sa ne dam in leagan si peste 50 de ani, la fel de zapacite si impopotonate in rochiile noastre. 😀

O iubesc la nebunie. ❤

Prietena mea Ana, “Vulpita din livada” imi povesteste uneori cu aceeasi iubire de sora ei. Cum era mai inteleapta ca ea, mai intelegatoare, mai frumoasa, mai curata. Desi mult mai mica,  a ales sa plece prea repede ” acasa” , “pentru ca avea lucruri mai importante de facut”.

Am rugat-o sa-mi spuna ce simte, si in sfarsit, a reusit sa puna ceva pe hartie:

“Subiectul sugerat de tine este cel care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap. Câte fraze am început şi le-am şters… Mi-am găsit greu cuvintele spre deosebire de alte dăţi pentru că despre sufletele de dincolo nu s-au inventat încă cuvinte pe care să le folosim.

Nu m-am gândit niciodată să scriu despre sora mea, fiind un subiect mult prea intim, dureros, aproape tabu… dar este real şi prezent în viaţa mea chiar şi după 13 ani şi de atunci conştientizez lecţii peste lecţii. Pentru că dezvoltarea mea personală şi creşterea mea a pornit atunci….

 Lecţia că toată viaţa ta se poate schimba într-o clipă am învăţat-o când am venit de la şcoală şi sora mea de 9 ani se simţea tot mai rău, fusese la un medic de familie care i-a spus să meargă liniştită acasă pentru că are “doar o toxiinfecţie alimentară” şi nu e nimic grav. Părinţii mei crezând acest lucru au venit cu ea acasă doar ca să descopere pe parcursul câtorva ore că ea se făcea tot mai vânătă şi se simţea din ce în ce mai rău. Am chemat salvarea dar a venit foarte greu (pentru o toxiinfecţie alimentară nu e grabă).  S-a descoperit că era cancer la ficat cu metastaze la plămân  şi a fost imediat operată, ei acasă i se umplea burta de sânge în urma unei hemoragii interne, un rezultat surprinzător pentru noi care eram cu “analizele la zi, perfecte”.

O perioadă am încercat toate tratamentele posibile, de la citostatice la medicina alternativă, orice sfat primeam îl utilizam, eram contra timp pentru că boala avansa foarte repede. Pe  7 Decembrie 2002, după două luni, toate eforturile au fost fără rost, încă nu pot să-l suport pe “Moş Nicolae” pentru “cadoul” neinspirat de atunci….

Ştii cum întreabă reporterii ăia tâmpiţi persoanele care pierd pe cineva: “Şi ce aţi simţit?” nu ştiu alţii ce răspund dar eu n-am găsit niciun răspuns la asta nici până azi…

Am simţit atât de multe în ultimele zile când o aveam alături… o ţineam de mână când dormea şi-mi doream atât mult să se termine toată incertitudinea asta, suferinţa ei, suferinţa noastră, aşteptarea şi frica,  tulburarea din căminul meu cald şi liniştit de până atunci şi în acelaşi timp, acum preţuiam fiecare clipă petrecută cu ea, pentru că simţeam şi vedeam cât este de fragil totul, priveam cum viaţa depinde de o minune şi cum iar totul s-ar putea schimba într-o secundă.

M-am rugat atunci mai mult decât în orice clipă a vieţii mele şi pentru că “finalul” n-a fost aşa cum mi-am dorit, am decis eu că Dumnezeu nu există, pentru că nu poate fi atât de crud să-i facă aşa ceva unui copil de 9 ani, şi nouă, oamenii buni, conform graficelor, care mergem în fiecare duminică la slujba de la 10… L-am urât atât de mult atunci pe El şi pe toţi Sfinţii Lui la care m-am rugat…

 Şi am rămas apoi cu întrebarea tristă “de ce?” şi cu imaginea părinţilor mei terminaţi şi doborâţi. M-am trezit la fel de speriată ca şi ei şi le-am spus cu mintea mea de atunci că mă mai au şi pe mine şi că îi rog să fim aceeaşi familie de până atunci, mă simţeam atât de neputincioasă pentru că ea nu mai era şi eu nu-i puteam ajuta nici pe ei, nici pe mine.  Nu mă mai rugam în fiecare seară şi simţeam că nu e în ordine asta, pentru că mă apăsa un întuneric grav, orice lumină aş fi lăsat aprinsă.

Pot spune acum că am cei mai minunaţi părinţi din lume pentru că şi-au adunat resursele (nu ştiu sincer cum şi de unde) şi m-au crescut în acelaşi cămin iubitor şi chiar mai unit decât până atunci. Ne-am ascuns fiecare durerea şi am înţeles fiecare ce şi cum a putut în timp. Nu puteam trece “mai departe” pur şi simplu, pentru că “de ce” era mereu prezent în capul meu.

 Când mă îmbrăţişa lumea dorind să mă consoleze toţi îmi spuneau “o să treacă”, “o să uiţi” afirmaţii care mă înfuriau atât de tare, cum puteau să-mi spună aşa ceva, ce ştiau ei din confortul vieţii lor?

Azi pot spune că durerea nu trece niciodată şi de uitat e imposibil, mi se strânge încă sufletul la amintirea ei şi la tot ce am trăit împreună, bune şi rele, fericiri şi supărări… nu uiţi, nici mirosuri, nici sentimente…  dar apare acceptarea şi vin şi răspunsurile.

 Ştii cum se întreabă toţi de ce oamenii buni pleacă primii? Mi-au trebuit ani să aflu dar există o explicaţie… Suntem lăsaţi pe pământ să experimentăm, să creştem, să ne dezvoltăm şi  să ne împlinim misiunea, unii o termină mai repede, alţii mai târziu. Evident că oamenii buni pleacă mai repede, pentru că cei “răi” mai au atât de mult de experimentat, de crescut, Dumnezeu îi lasă mai mult poate, poate se vor schimba, le mai dă o şansă să se schimbe, le lasă timp… şi cine a stabilit când este momentul să plece cineva 3, 10, 50, 100 de ani? Nu există o vârstă potrivită ci doar momentul potrivit.

Mă privesc ceilalţi ca fiind insensibilă când aflu de moartea cuiva sau de boala cuiva. Dar azi nu mai privesc moartea ca pe o tragedie, dimpotrivă. Este un fel de “promovare” pentru mine, dacă îi pot spune aşa… şi să nu mă înţelegi greşit, iubesc viaţa, este minunată dar faptul că cineva pleacă este un lucru bun pentru el, privesc viaţa ca pe o şcoală, ca pe un examen şi apoi când l-ai trecut avansezi, treci mai departe.

Noi când plângem moartea cuiva plângem tristeţea noastră, suferinţa noastră pentru că ştim că viaţa va fi mai grea fără persoana respectivă, îi vom simţi lipsa, dar pe ea este imposibil să o plângem pentru că ei îi este evident mai bine în noul loc. Azi nu mai înţeleg frica de moarte, desigur nu mi-o doresc, pentru că simt că mai am atât de multe de învăţat şi de făcut dar şi când va veni o primesc cu bucurie pentru că înseamnă că mi-am terminat treburile aici şi asta este liniştitor.

Desigur că Diana a plecat mai devreme, pentru că misiunea ei se terminase, era un copil foarte bun, ea avea grijă de mine, nu invers cum ar fi fost normal, ea mă ierta pe mine, ea îmi aducea un pahar de apă dacă-mi era sete, ea şi-a cerut iertare în ultima ei zi de la părinţi dacă i-a supărat cu ceva şi tot ea renunţa la un ghizdan nou ca să-mi ia părinţii mie unul. Ea îmi aducea cornul ei de la şcoală mie pentru că ştia că îmi place şi în ziua când i s-a făcut rău  mi-a zis “ Dacă nu vrei să-l mănânci tu, să-l pui la vrăbiuţe”… şi mai pun uneori de mâncare la vrăbiuţe de dragul ei, ea era lipsită de egoism şi plină de iubire, mai bună decât mine, mai bună decât restul…

Deci da… pentru mine moartea nu este o pedeapsă, deşi când spun despre sora mea că a murit, spun asta în şoaptă pentru că în sufletul meu ea este foarte prezentă. Nu o deranjez prea des cu discuţiile, cred că are multă treabă acolo unde este, însă o simt că-mi este alături şi-mi aprobă credinţele din moment ce de fiecare dată când mă las afectată de probleme ea apare în visul meu, ca şi cum vrea să-mi transmită “ iubita mea soră, o să fie bine!”… şi mereu este, doar eu o visez pentru că sufletele plecate nu vin la cei care nu s-au ~vindecat~ pentru că nu vor să le tulbure şi mai tare. Acum nu-L mai blamez pe Dumnezeu pentru asta, am doar încredere în faptul că El ştie mai bine.

Mi-au trebuit ani să înţeleg că Dumnezeu este în mine cât este în ea şi în toţi ceilalţi oameni şi că El experimentează prin noi, moartea nu înseamnă pedeapsă ci doar o întoarcere acasă. Am înţeles că boala nu este pedeapsă ci doar lecţie, toate pe pământ sunt lecţii. Putem alege să le învăţăm sau să suferim, să opunem rezistenţă, să fim furioşi şi să-l blamăm pe Dumnezeu că nu ne iubeşte… Ce stupid? Cum ar putea El să nu se iubească pe sine? Sunt de neînţeles cazurile în care copiii sunt bolnavi, asta dacă mergi pe ideea că boala este o pedeapsă, dar tocmai asta este greu de înţeles că nu este aşa. Este o lecţie pe care o ai de dus tu şi cei apropiaţi… desigur că este trist când cineva are de dus o lecţie aşa de grea, dar nu mă mai pot lăsa impresionată de boli, accidente, morţi şi lucrurile de care oamenii se lasă înduişaţi azi pentru că pentru mine tot ce n-are sens aici, are dincolo şi nu mă mai ambiţionez să caut răspunsuri “de ce” ci fac ce este uman posibil… şi cred cu tărie că “dezordinea şi neînţelegerea mea omenească” este de fapt  “ordine divină”.

O soră nu se poate găsi în altcineva, este de neînlocuit, dacă plâng lipsa ei o fac pentru că mi-aş fi dorit mult să împărţim momente, experienţe, să evoluăm împreună, să creştem spiritual împreună,  mi-aş fi dorit pe cineva alături, care să-mi vrea binele din tot sufletul, care să-mi ordoneze printr-o îmbrăţişare caldă dezordinea din suflet,  care să-mi dea sfaturi şi cu care să nu concurez… dar faptul că este în alt loc nu mă împiedică să o iubesc în continuare şi să învăţ de la ea încă, să-mi amintesc să fiu mai bună decât sunt, să accept ce mi se întâmplă şi să îi accept evoluţia, când sunt fericită îi povestesc, când sunt tristă îi povestesc şi simt şi ştiu că mă aude… . Să nu accept ar însemna să o tulbur şi pe ea acolo unde este, tristeţea mea ar întrista-o şi pe ea, ştiu prea bine… Iubirea este la fel de mare indiferent de locul în care se află ea acum.”

Sunt convisa ca Diana sta la capataiul surorii ei “Vulpita” in fiecare secunda, si o tine de mana la fiecare pas, pentru ca Vulpita asta radiaza de o  copilarie, feminitate, iubire si recunostinta ca si cum nu ar face parte dintr-un tablou al zilelor noastre.

Daca ai o sora, te rog SPUNE-I ACUM CAT DE MULT O IUBESTI!

❤

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea.

Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc! ❤