Draga copac,

Cu unii oameni faci “click” de la prima strangere de mana sau primul “Alo!”. Asa a fost cu Mada.

Pe aceasta “papadie” ( vezi  tatuaj ❤ ) am cunoscut-o prin prisma proiectelor comune de la World Class acum vreo 2 ani, insa abia acum 2 luni am descoperit-o cu adevarat. Pe ea, femeia, omul, fiinta.

Este un pic trist cateodata ca din cauza junglei urbane in care ne invartim, din cauza taskurilor zilnice, nu mai avem timp sa privim oamenii in ochi, sa-i “dezvelim” de foitele superficiale de angajati/colegi/parteneri etc, care le acopera samanta, esenta de suflete.

Insa acum am timp sa privesc in ochi oamenii, si ma bucur ca i-am vazut pe ai ei.

Cand a probat o rochita din livada, am vazut cum ii aluneca pe trupul ei firav si ii descopera tatuajul cu o papadie in vant, am zis ca vreau sa o cunosc in toata “nuditatea” ei sufleteasca. Stiam ca are o poveste pentru mine, iar ea inca nu stia ca avea sa mi-o impartaseasca. 🙂

Am impartit o cafea, niste vorbe si niste experiente comune. Nici mie nu prea-mi place “mopul” prea tare 😀 , dar o las pe ea sa va zica:

“Cu un an in urma, daca ma intrebai, iti spuneam cu toata sinceritatea ca eram o femeie fericita, recunoscatoare, cu probleme mici si multe solutii, care muncea de zor si ii placea, calatorea cum prindea ocazia si cel mai mult, se bucura de iubitul ei, care era practic perfect! Ah si visam si la un bebe (eu) si o casa mai mare a noastra (el), un catel (el) si o pisica (eu), ca in filmele americane. Planul era gata, ne si apucasem de treaba..

Dar..

Acum 6 luni mama mea a murit. Foarte repede. Nici nu ne-am dat seama ce se intampla si ea era deja plecata.. A fost cea mai puternica si mai prezenta femeie pe care am cunoscut-o. Asa cum si-a trait viata s-a si dus: fara prea multe cuvinte, fara dramatizare si mai ales, cumva, fara a uita sa ne protejeze pe noi. Nu a vrut sa ne chinuie, sa ne prelungeasca agonia.

Tot acum 6 luni, tatal meu a imbatranit peste noapte, iar fratele meu s-a maturizat fortat. A fost pentru prima oara in viata cand l-am vazut pe tata plangand in hohote, pierdut si fara speranta, iar pe fratele meu mut de durere si spaima.

Nu prea am apucat sa plang sau sa ma tavalesc, pentru ca a trebuit sa am grija de baietii mei. Si ei de mine.

Dar pana la urma, am respirat adanc, mi-am adunat resturile de energie de pe jos si m-am dus acasa, la omul meu. Caci doar acolo mai era bine si doar langa el mai vedeam soarele.

Sa-ti explic. Ne-am cunoscut cam acum 4 ani si ne-am indragostit atat de repede si atat de tare incat credeam ca o sa fac implozie de atata fericire. Iar el era total debusolat, pentru ca nu mai stiuse pana atunci cum este povestea asta cu zambetul imprastiat pe toata fata doar cand te gandesti la celalalt.

Am ras, am povestit, am depanat, ne-am sfatuit, am baut, ne-am mangaiat, ne-am iubit, am vizitat, ne-am ascultat, am dansat, am planuit, am visat cu ochii deschisi, am ras, am ras, am ras din tot sufletul, pana nu mai puteam! Si ne-am iubit in fiecare zi.

Ne-am mai si certat. Dar de fiecare data, chiar daca amandoi eram puternici si mandri, unul din noi il impaca rapid pe celalalt, pentru ca nu puteam sa respiram altfel.

Nu ne deranja ca celalalt nu era chiar perfect. Eu dezordonata, el tipicar, eu visatoare, el practic, eu credula, el circumspect, eu mandra, el puternic.

Pana ne-a deranjat..

Nici nu ne-am dat seama cand s-a intamplat..cand lupta si orgoliul au luat locul pasiunii, admiratiei si iubirii ce ne-o purtam. Cand eram atat de suparati datorita unor principii sau etichete neimpartasite. Cand am ales furia in schimbul unei imbratisari, sau ignoranta in locul unei priviri calde. Ne-am spus ca relatia noastra este puternica, ne permitem sa ne mai jucam putin si sa il invatam pe celalat o lectie. Si inca o data. Si inca o data.

Sa revin la momentul in care am ajuns acasa, dupa inmormantarea mamei.

Pentru ca a fost un moment anume! Momentul in care m-am intins in pat, am inchis ochii si m-am gandit la ea. Mi-am luat la revedere, am rugat-o sa ma vegheze, sa ma ajute cand o sa am nevoie de ea si sa imi dea putere, asa cum poate ea de acolo si cum stie mai bine.

Si, la scurt timp, chiar de ziua ei de nastere, cand nu stiam de ce se plang mai intai (ca nu mai e cu noi, ca imi e dor de ea, ca relatia mea perfecta nu mai exista, ca omul pe care il divinizam pana cu ceva vreme in urma a devenit un strain, ca am esuat, ca nu am stiut sa fac mai mult), nu am putut decat sa ne uitam pentru o secunda unul la altul si sa luam decizia.

Separarea a fost brutala, scurta, dureroasa pana in oase.

Am crezut ca acolo imi este limita. In mai putin de jumatate de an mi se intamplasera mult prea multe. Am pierdut 2 din putinii oameni cu adevarat importanti in viata mea.

Am plans de 2 ori doar. Dar atunci cand am facut-o, am ramas fara aer, am urlat, m-am zbatut, nu am mai crezut in nimic, m-au durut sufletul si stomacul, i-am chemat pe amandoi la mine, am tipat dupa ei. Nici unul nu mi-a raspuns.

Si atunci am constientizat ca ei sunt acolo unde trebuie sa fie fiecare. Ca si mine.

Si le-am multumit. Mamei pentru tot ce a fost si pentru tot ce sunt eu, iar lui pentru cat m-a iubit si pentru cate am invatat si am trait alaturi de el. Le promit sa nu ii uit, sa zambesc din cand in cand cu gandul la ei, sa nu mai repet greselile pe care le-am facut si sa ma bucur de fiecare moment pe care il respir.

Am un singur regret fata de el. Ca nu am stiut ca o sa fie ultima noapte in care urma sa mai dormim impreuna. L-as fi tinut in brate, m-as fi uitat la el, poate i-as fi spus tot ce aveam pe suflet, l-as fi mirosit, i-as fi ascultat respiratia, as fi memorat fiecare parte a corpului lui si l-as fi rugat sa ma stranga la pieptul lui, asa cum a facut timp de 4 ani, in fiecare noapte. Incat sa iau cu mine ce era mai bun si mai frumos din noi. Dar am fost mandra si furioasa. Mi-am invatat lectia. Sper ca si el pe a lui.

Iar acum, hai sa ne ridicam, sa privim soarele, sa radem din tot sufletul, sa dansam in talpile goale si sa mergem mai departe. Caci mai avem atat de multe de descoperit, de invatat si de iubit!”

Draga “papadie”, ai putea crede ca esti doar ……..o “papadie”, si rostul tau in lume este un pic neclar acum, printre atatea flori si plante cu povesti mai roz decat ale tale.Incercarile prin care ai trecut te-au facut sa -ti scuturi “puful”, si sa ramai poate doar un bat dezgolit, dar am gasit o poveste aici, si acum stiu de ce zambetul tau mi-a luminat “livada”. Se spune ca atunci cand iti pierzi increderea sau echilibrul, tot ce trebuie sa faci este sa-i echilibrezi pe altii si sa-i ajuti sa fie mai fericiti. Pentru ca zambetul tau frumos, aduce fericire celui ce il primeste. Tu esti floarea zambetului copiilor. Tu ii ajuti pe ceilalti sa fie mai fericiti, si fara sa iti dai seama astfel te ajuti pe tine:

“Cu mult timp în urmă îngerul florilor a coborât pe pământ şi a început să caute în păduri, grădini, câmpii, floarea pe care să o îndrăgească cel mai mult. În căutările sale a ajuns printre lalele, trandafiri, violete  dar nici unul dintre răspunsul dat de aceste flori la întrebarea „Unde v-ar plăcea cel mai mult să creşteţi?” nu a fost pe placul îngerului.  Lalelele au vrut să crească pe pajiştea unui castel pentru a contrasta cu zidurile cenuşii ale acestuia şi pentru a fi atinse de cât mai multe prinţese.Trandafirii au vrut să crească pe zidurile castelului pentru a avea sprijin şi un adăpost primitor.Violetele au vrut să crească în codru, ascunse de ochii tuturor.În drumul său îngerul a întâlnit o păpădie şi a întrebat-o şi pe aceasta: „Unde ţi-ar plăcea cel mai mult să creşti?”. Păpădia a răspuns: “oriunde aş putea fi găsită de copii, pe lângă drumuri şi în poieniţe, printre pietrele din oraş, pentru a putea face fericit pe oricine.

La auzul acestui răspuns, îngerul a exclamat: „Tu eşti floarea care îmi place cel mai mult! Vei face oamenii sa zambeasca, menirea ta este sa faci oamenii fericiti, tu vei înflori oriunde apare mai întâi primăvara şi vei fi numită floarea copiilor!”  ❤

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!