Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu

In final i-am zis “DA” la o intalanire altfel. Si un pic mai departe… Pe Kilimanjaro!

Leave a comment

Draga Copac,

Iata  inca o poveste despre  iubire.

Iubire de natura si de viata in doi,  traita nu numai la telefon, pe mail, pe facebook, la cafele, cinema si seara dupa birou, cand cei mai multi dintre noi, doar  impartim patul cu un coleg de camera, ci si pe ……..varf de munte. Si nu orice munte, Kilimanjaro!

Este povestea unui Cires, pentru ca se spune ca Ciresul poate creste in fiecare loc, atata timp cat are Soare. Este povestea Cristinei, care imparte aceeasi filozofie ca si mine, ca “acasa nu este un loc, este o persoana“.

Sa incercam sa inchidem ochii in pauzele dintre cuvinte pentru cateva secunde, si sa ne imaginam acolo, in ghiozdanul lor, traind fiecare bataie a inimii si fiecare pas cu ei, mai sus, si mai sus:

“In vara lui 2014 iubitul meu mi-a propus o intalnire. O altfel de intalnire: sa-l insotesc in marea expeditie. Atunci nu detineam  resursele necesare, nici fizice, nici financiare, si nici macar un sfert din echipament… parea pur si simplu un vis irealizabil. Mi-am dorit atat de mult sa impartim o asemenea amintire valoroasa, incat mi-am propus sa reusesc prin orice mijloace sa-l urmez. Am renuntat la cheltuieli inutile, la nopti pierdute si am inceput sa traiesc mai frumos. Am economisit foarte mult, dar la sfarsitul fiecarei luni mi-am dat seama ca nu mi-a lipsit, de fapt, nimic. Mi-am fortat corpul si am ajuns la rezultatele dorite pentru a avea puterea sa ajung in varf.

Totul, pentru ca mi-am dorit cu adevarat.

Am plecat in echipa de 13 copaci frumosi. Am pasit pentru prima data in viata mea pe pamantul african si am fost placut surprinsa de bunatatea si modestia oamenilor pe care i-am intalnit. Oameni pentru care bunurile materiale nu inseamna atat de mult, care traiesc simplu si totusi zambesc sincer in fiecare zi. Porterii care ne-au insotit in expeditie si-au dovedit pe parcurs bunatatea si ajutorul enorm, demonstrandu-ne ca isi faceau jobul nu doar pentru bani ci din multa pasiune si cu multa daruire. Ca intotdeauna, “intalnirea noastra” a inceput placut, cu peisaje paradisiace, care ma ajutau sa nu ma gandesc deloc la dificultatea traseului. Inconjurata de oameni minunati, cu glumele la zi si psihicul sanatos, ma indragosteam de fiecare moment al zilei si il traiam din plin. Iubitul meu inainta alaturi de mine si fiecare pas ne lega parca si mai mult. Eram fericita!

Euforia a rezistat insa pana in a 4-a zi cand, la miezul noptii, am pornit catre ascensiunea finala (de la 4600m la 5895m altitudine). Starea de bine a disparut rapid si a fost inlocuita cu greata si dureri de cap insuportabile. Lipsa oxigenului ne incetinea inaintarea, iar dupa cativa metri oboseam ca dupa kilometri intregi. Epuizarea inimaginabila m-a facut sa plang cand mi-am dat seama ca picioarele mele nu ma mai ascultau, voiam sa inaintez mai repede insa pur si simplu comanda mea se pierdea pe drum. Un sentiment de frustrare absoluta pe care nu il pot descrie in cuvinte. A fost cea mai grea proba de rezistenta a existentei mele! Ni s-a spus ca, de obicei, oamenii cedeaza intai psihic si am fost sfatuiti sa fortam cat putem. Speram sa nu fie valabil in cazul meu insa trebuie sa recunosc ca m-am fortat enorm.

Dupa cateva ore de urcat, cand grupul s-a impartit, am ramas cu iubitul meu. Ne-am sustinut reciproc, ne-am incurajat si am savurat din plin cel mai frumos rasarit pe care l-am vazut vreodata. Ne-am bucurat enorm cand am cucerit varful in jurul orei 8 am. Bucuria noastra a fost astfel dubla si inca este, mereu cand ne gandim la ea.

Coborararea a fost la fel de grea iar lipsa oxigenului ne-a dat halucinatii, vedeam fete si figuri in fiecare piatra. Am trecut impreuna prin momente de cosmar din care ne amintim acum doar faptul ca am fost doi. Nu as fi reusit singura. Am realizat ca cel mai important este sa ai alaturi o persoana care te face sa te simti intreaga, care te ajuta sa te descoperi pe tine si te ajuta sa ajungi sus. Cat mai sus.

Care te face sa te simti acasa, in siguranta, oriunde ai fi.

Am invatat multe din experienta Kilimanjaro. Am invatat in primul rand ca daca iti doresti cu adevarat si ai incredere in visul tau, acesta se va realiza. Apoi,  am inteles ca atunci cand treci prin greu si cosmar nu trebuie sa te dai batut pentru ca poti mai mult decat crezi, iar in final, soarele rasare.

Si cel mai important, am realizat cat de recunoscatoare sunt ca m-a invitat la aceasta “intalnire”. Intalnirea in care trebuie doar sa ne bucuram de  inca un pas impreuna. Mai sus si mai sus.   ❤ “

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY
Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o lectie despre pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba verde pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Am mai mult timp liber, odata cu cresterea copacelului si vreau sa profit la maxim de aceasta perioada, sa cunosc cati mai multi copaci cu emotii si povesti interesante.

Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc! ❤

Author: suntuncopac

Suntuncopac si-mi place sa vorbesc despre asta! www.suntuncopac.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s