.

Draga Copac,

azi iti voi spune povestea unei Veverite.

Bine, nu este chiar o Veverita, e o tipa super frumoasa la chip si la suflet. La doar 25 de ani, a decis ca nu vrea sa-si lase sotul vaduv. Traia prea multa iubire, care, nu avea cum sa se reverse dincolo de moarte! Asa ca, a decis sa ramana in viata, ca sa -l iubeasca in continuare.

Ii vom spune totusi Veverita, pentru ca doreste sa ramana in anonimat, iar noi sa ramanem motivati doar de povestea unei fete careia i s-a mai dat o sansa.

Cand ma gandesc la Veverita, nu o asociez deloc cu boala prin care a trecut si a lasat-o fara pantecul fertil, ci cu acceptarea ca “asa trebuia sa se intample” si cu iubirea si admiratia pentru sotul ei. Spune ea : “Nu-i asa ca e frumos sotul meu? Este cel mai frumos”; ” E prea frumos sotul meu, … are niste buze…”.

Sotul i-a fost alaturi trup si suflet cand aproape se tara pe jos, la doar doua  luni de la nunta:

“Nu voi uita prea curand fata de masa din bucataria medicilor, acolo unde Dna doctor ne invitase sa discutam. Era 5 septembrie si afara inca se simtea caldura de vara tarzie. A intrat in cabinet, cu fata palida si cearcane adanci, semn ca vestile nu erau bune. S-a asezat pe scaun si a spus: “ imi pare rau, este cancer!” Nu am auzit ce a mai spus in urmatoarele minute, caci pentru mine timpul se oprise la acel cuvant: cancer. M-am uitat in dreapta la sotul meu, care imi tinea mana in palme si lacrimi mari, de marimea unui bob de mazare curgeau pe podea. Mama era si ea langa mine si plangea disperata, repetand obsesiv: Nu se poate, nu copilului meu! M-am uitat la dna doctor si am intrebat-o: Copii? Noi vrem sa facem copii. A dat din cap negativ si am inteles ca viata mea avea sa se schimbe.

Doar in acea zi mi-am dat voie sa plang amarnic si greu. Apoi, m-am resemnat imediat pentru ca, in adancul sufletului meu am stiut mereu ca voi trece prin aceasta incercare. Am simtit-o mereu ca pe o amintire indepartata, un déjà vu. Si am mai simtit ca aceasta tumoare nu exista cu adevarat, desi analizele aratau contrariu. Am incercat sa repet analizele, insa medicii din tara si strainatate au refuzat o noua biopsie, de teama unei posibile diseminari tumorale post-biopsie.

De fire spirituala, am cautat raspunsuri si in alte parti, la oameni care simt anumite lucruri, toti confirmandu-mi ca starea mea de sanatate este buna. Ma simteam confuza si dezorientata, impartindu-ma in doua. Partea rationala, prietenii, familia imi spuneau ca trebuie sa ascult medicii si sa fac operatia care imi rapea posibilitatea de a da viata, iar inima imi dicta ca este doar o incercare si ca am puterea de a ma autovindeca.

Atunci am ales rational. Am ales sa nu risc sa imi las proaspatul sot vaduv si parintii indoliati. Am ales sa le dau celor mai apropriati oameni din viata mea siguranta si ani cu nopti linistite, fara ganduri ca ma pot pierde oricand. Nu regret alegerea facuta, pentru ca a fost cea mai buna alegere a acelui moment. Dar in inima mea va ramane mereu o intrebare: am fost sau nu bolnava cu adevarat?

Dupa ce am luat decizia sa urmez sfatul medicilor, au urmat luni de tratamente chinuitoare, in care corpul meu a fost supus unor dureri greu de descris. Am simtit de cateva ori ca sunt foarte aproape de o moarte dureroasa, insa corpul meu era totusi foarte puternic. Ziua operatiei a fost aleasa tot o zi de 5. Un brancardier m-a condus in blocul operator si m-a asezat pe masa care arata ca o cruce. M-am uitat in ochii asistentei in timp ce ma lega de maini si a inceput sa planga. Imi simtea durerea  si m-a dezlegat, mi-a adus un servetel si mi-a spus ca totul va fi bine.

Si a fost bine!  Astazi sunt un om mai bun! M-a ajutat acceptarea si faptul ca nu m-am razvratit. M-a ajutat enorm sotul meu care nu m-a privit niciodata cu mila si a continuat sa ma faca sa ma simt frumoasa si dorita. M-a ajutat familia care si-a pastrat credinta. M-am ajutat eu pentru ca am crezut in mine. Am intalnit de atunci oameni minunati care mi-au schimbat viata in cel mai frumos mod. Mi s-au oferit oportunitati la care doar speram, iar in urma cu doua luni am primit cel mai frumos dar de la Dumnezeu: pe fiul meu. Desi nu a crescut in pantecele mele, stiu ca este fiul meu si ca sunt mama lui pana la ultima celula. El imi face viata frumosa si este dovada vie ca minunile se intampla.

Intr-o seara, pe cand se ghemuia in bratele mele, l-am intrebat daca l-a trimis Doamne- Doamne sa aiba grija de mine si eu de el, si pentru prima oara in viata lui a zambit. Am simtit atunci ca totul avea un sens, ca toate incercarile mele m-au adus in acest minunat punct, sa fiu mama unui inger.

Asa ca, dragi copaci, aveti incredere in voi si in viata ce vi s-a dat,chiar daca veti fi supusi la incercari grele, cu siguranta lucruri minunate vor veni, doar asteptati momentul potrivit sa le deschideti usa si sa le primiti.

Vorba aia: nimeni nu primeste mai mult decat poate duce :).

semnat,

O veverita.”

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira gradina de copaci, o lectie despre viata si iubire, te rog contacteaza-ma, si impreuna vom creiona un gand bun pentru comunitatea de aici.

Mi-ar placea sa te cunosc! ❤