Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu

Cum am fost altoita cu cancer

Leave a comment

cancer free

Draga copac,

de cand  scriu  in acest blog am  pierdut multi prieteni, dar, am si castigat mai multi noi. Am cunoscut oameni minunati de la care am invatat lucruri uimitoare, care m-au inspirat si m-au ghidat in calatoria mea.

Astazi te invit sa citesti povestea Cosminei, un copac altoit cu cancer. Nu este o poveste trista, este o poveste fericita, cu invataminte si multa iubire.

Sper sa te inspire si pe tine cel putin atat cat m-a inspirat pe mine.

“Cum am fost altoita cu cancer?

de Cosmina Grigore

Se spune ca un pom, ca sa dea rod, e bine sa fie altoit. Si atunci cand altoirea a avut success, pomul va fi mai puternic, va face mai multe fructe, va creste mai bine.

Multe au incercat sa ma altoiasca … si cate ceva se prindea, dar vantul, lipsa apei, anotimpurile care treceau unul dupa altul atat de repede, faceau ca altoilul sa nu se lege, sa se usuce..sa cada.

Am stiut despre mine ca am radacini puternic ancorate in iubire, familie, in pamantul care ma hranea. Aveam in mine potentialul si simteam ca va veni vremea sa dau rod. Si a venit.

Era vara lui 2013, seara. Nu foarte tarziu, caci a doua zi ma trezeam devreme. Dar cumva nu as fi vrut sa ma culc. Prelungeam momentul, ma uitam in oglinda la locul ce urma sa fie decupat si pregatit pentru altoire ziua urmatoare. Stiam ca o sa doara, ca o sa plang, ca are sa-mi fie dor, dar era momentul pentru altoire. Moment pe care l-am pregatit atat neavand grija de mine, altoire pe care am chemat-o, din nevoia de a da rod. Stiam ca venise momentul trezirii la viata.

Cand m-am intors din spital, fara bandaj si cu un san lipsa, nu puteam sa cred ca s-a intamplat asta. Mi-era greu sa constientizez ca viata, ca EU ma adusesem in punctul in care a fost nevoie sa mi se intampla asa ceva. Si-am plans. Pentru mine, pentru toate celulele carora le spusesem adio desi anesteziata. Pentru sanul care o data imi alaptase copilul. Am plans. Si caldura care-mi cuprindea corpul o mai simt si acum.

Au trecut zilele si, dupa rugaciuni spuse cu voce tare ca sa se auda pana in adancul sufletului meu, am gasit puterea sa ridic privirea. Si-atunci mi-am revazut ochii. Asa frumosi…si tristi, uscati de lacrimi. M-am uitat in ochii mei si m-am vazut pe mine. Pomul care astepta sa dea rod. Acolo eram eu, cu tot trecutul in spate, cu prezentul meu schinjuit, cu viitorul inca nespus.

Nu stiu cat am stat in fata oglinzii. Din cand in cand mai suspinam..semn ca traiam. Si de la suspin am ajuns la respiratie. Si de la respiratie am ajuns la dorinta de a respira prin toate frunzele mele care se ridicau incet spre cer. Mi-am zambit.

Mi-am dat seama ca nu sunt in sanul lipsa ci sunt aici, in sufletul meu, mereu in siguranta. Si-am ajuns sa ma infig ma bine cu toate radacinile in viata mea cu dorinta puternica de a da rod.

M-am prins de altoiul cancerului cu tot sufletul. Si am crezut in el ca imi va face bine. Ca imi va lumina calea, ca-mi va redeschide ochii, ca-mi va umple chipul de fericire. A foist clipa in care am stiut ca am fost altoita cu cancer si ca, orice ar fi, voi da rod vietii mele.

Cancerul a ridicat un semn de intrebare in sanul meu: hei, crezi si tu ca e momentul sa ai grija de tine? Eu am dat semnul la o parte, dar intrebarea a ramas. Altoiul se prinsese lasand cu mine ideea de mai bine, mai asezat, mai puternic, mai centrat.

Iubesc cancerul pentru tot ce reprezinta pentru mine. Il iubesc ca mi-a remodelat trupul intr-un sens in care noua ne e greu sa-l intelegem, dar cred din suflet ca l-a facut mai frumos. Cred ca a adus cu el samanta de iubire si a facut-o sa rodeasca. L-am privit in ochi si mi-am dat seama ca era bland si adusese, in semn de pace, tot ce aveam nevoie ca sa fiu bine.

Cineva mi-a spus ca nu conteaza ca ai un san lipsa, nu inseamna nimic, sa vezi ce inseamna sa pierzi un picior. Eu cred ca e acelasi lucru. Procedeul e la fel de dureros, important este ce lasi cancerul sa faca din tine. Daca il lasi, sau nu, sa te puna pe rod.

Ce a urmat dupa e un roman intreg: am ramas fara apa si era cat pe ce sa fiu stropita cu insecticid. Coaja mi se uscase tare si frunzele mele palisera pana au cazut una cate una. Ajunsesem un schelet, un trunchi aparent gol al copacului care fusesem. Din cand in cand imi priveam ochii in oglinda si-mi spuneau sa am rabdare, sa perseverez, sa-mi intind radacinile pana ajung la hrana. Si asa am facut.

Mi-am ascultat ochii, caci prin ei vorbea sufletul meu. Si primavera a venit. Aproape doi ani mai tarziu am ajuns din nou, dupa multe aventuri, din schelet, femeie.

Si-asa am fost altoita cu cancer. Povestea e reala, nu e trista, e plina de bucurie. E o povestea a bucuriei de viata si nu a fricii de moarte. E o poveste a sufletului care nu se mai vedea de ego. Si care acum da rod, altoit fiind fost cu cancer.

Dragoste & altoire,

Cosmina”

Pe Cosmina o gasesti cu totul aici.  Daca vrei sa-i vorbesti, sa te sfatuiesti cu ea, sa inveti din experienta ei, Cosmina iti ofera iubirea ei.

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira gradina de copaci, o lectie despre viata si iubire, te rog contacteaza-ma si impreuna vom creiona un gand bun pentru comunitatea de aici.

Mi-ar placea sa te cunosc! ❤

cosmina

Author: suntuncopac

Suntuncopac si-mi place sa vorbesc despre asta! www.suntuncopac.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s