17 ianuarie. O tin la san, ma uit in ochii ei si ea in ai mei, si asta e tot ce conteaza acum. In inima mea, in casa noastra, este acum mai multa lumina.
Este perfecta. Este impacata. Este un bulgare de iubire divina. Este cea mai buna parte din mine, mai blanda, mai puternica, mai inteleapta, mai armonioasa.
8 ianuarie. M-am trezit neobisnuit de devreme si plina de energie, desi corpul meu in ultimele zile tragea mai mult la pat din cauza a greutatii sarcinii- deja 3,85 kg la 38 sapt.
Aveam chef sa fiu frumoasa, m-am imbaiat, cremuit si pus pe bigudiuri desi nu aveam niciun plan. Apoi am dansat cu burtica in fata oglinzii pe Keyra Knitley. M-am imbracat in rochia mamei din timpul sarcinii cu mine si intrucat sotul se intorsese mai devreme de la serviciu, am insistat sa iesim in oras, pentru ca ma simteam foarte bine. Am ales Kunnai (tailandez) pentru ca in ultimii doi ani in aceasta perioada eram prin Asia si mi se facuse pofta de Pad Thai. Cand am cerut nota, le-am lasat un bacsis mare: 2 l de lichid amniotic:))! Eu ma uitam la chelneri, ei la mine, si stiu ca razand, mi-a iesit din gura ceva de genul : ” am crezut ca scene din astea se intampla doar in filme, dar se pare ca nu”.
Si- am plecat acasa super fericita si emotionata sa luam bagajul si sa fac un dus scurt. Cand am iesit pe usa, un porumbel in scara blocului. Eu cred in semne. Vestea venirea ei. Eram emotionata, dar nu imi era deloc frica, ba chiar ma simteam vegheata, foarte puternica si sigura pe mine.Ma simteam parte importanta dintr-un proces Universal.
Stiu ca e ciudat, dar am stiut ca o sa vina pe 8. Am simtit. Inima si corpul meu a chemat-o atunci.
La spital, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. In filmul meu de copac naiv, lucrurile trebuiau sa se intample intr-un fel. Eram pregatita cu anumite pozitii yogine pentru travaliu, luasem muzica ZEN si boxe pentru atmosfera, uleiuri aromate, aveam presetate niste meditatii cu vizualizari….Ce mai, un adevarat ritual imi imaginam ca va urma. Saracul sot, rezident si in spitalul unde am nascut si-ar fi luat cateva luni de glumite pe carca din partea colegilor din cauza mea. 🙂
Ei bine,as fi vrut sa va spun ca am nascut-o natural ca o Wonder Mama odata cu un stranut, eventual levitand, dar nu a fost sa fie asa. Un cumul de situatii ( col inchis, dilatatie 0, posibil streptococ, bebe prea mare/bazin android, puls scazut bebe)  m-au adus pe masa de operatie la cateva ore de la ruperea membranelor. Mi-am dorit foarte mult sa nasc natural, ca o eroina primitiva, cu urlete si gemete grotesti, dar nu a fost sa fie. Degeaba isi doreste mintea si inima daca corpul nu poate. Asa ca am acceptat sa devin mama fara aplauze, cat mai curand.
Cand am intrat in sala am cerut din nou curaj. Si am primit. Atat de mult, si atat de puternica m-am simtit incat am putut sa vizualizez toata operatia ca pe un film, proiectata in oglinzile din tavan. In momentul in care am vazut-o ca iese din mine (chiar daca nu prin iesirea imaginata initial:) am simtit ca am indeplinit misiunea sacra de a da viata si ca tot ce mi-am dorit toata viata a fost sa o tin cat mai repede in brate. Cand mi-au dat-o sa o sarut am simtit ca ma imprastii in praf de stele, ca plutesc pe nori, ca ascult coruri de copii care canta. Am simtit ca sunt binecuvantata si ca ea a primit binecuvantarea mea.
Nu putem intelege ce am primit din pantecele in care am crescut, pana cand nu ne vine randul si noua sa dam mai departe suflare unei noi vieti.

Si cum ziceam…. poate fizic cordonul ombilical ni l-au taiat la nastere, dar cel spiritual intre noi doua va ramane pentru totdeauna.

Este magic. Este divin. Este un nou inceput. Al meu  si al copacelului meu.

Sunt fericita sa o veghez toata viata. Si multe vieti dupa.