Draga copac,
noi nu prea stim sa iertam. Avem in sange iertarea, dar este ceva in noi, de cand mergeam in patru labe, care ne face sa scrasnim din dinti atunci cand e cazul sa cerem iertare: orgoliul.
Imi aduc aminte ca de cand eram mica si ma certam cu alti copii pe o jucarie sau un joc prostesc, nu faceam decat sa pun gaz pe foc, sa gasesc mai multe justificari stupide, si cumva chiar daca nu aveam dreaptate, aveam o putere de convingere atat de mare, incat aproape ma minteam si pe mine.
Din punctul asta de vedere cred ca am ramas tot niste copii rasfatati plini de orgoliu, importanta si toane. Oare cand o sa ne prindem ca noi adunam gunoiul emotional in noi, noi suferim, noi ne uscam din cauza faptelor celor din jurul nostru- daca nu ne iertam si nu iertam; si facem asta pentru ca asa consideram noi ca asa ii pedepsim pe cei care au abuzat de noi- pedepsindu-ne pe noi.
Uneori este ok sa fim umili si sa plecam capul. Chiar cu riscul de “a ne face de rusine”.
Ce- ar fi sa facem impreuna o lista cu cei carora ar trebui sa le cerem iertare? Sa ne uitam la lista si sa trecem si la fapte. Chiar daca nu avem curajul de a le cere verbal iertare, sau prin faptele noastre, macar in gand, in inima, in suflet.
Apoi ce ar fi sa facem o lista cu toate persoanele care ne-au ranit? Si sa incepem sa-i iertam…. pe rand. Pentru ca tot ceea ce ne-au facut, nu are nicio legatura personala cu noi, ci cu niste probleme sufletesti ale respectivilor, si noi doar ne-am nimerit in calea lor. Eu asa gandesc.
Nu in ultimul rand, dar cel mai important este sa ne iertam pe noi: pentru toate examenele neluate, esecurile, regretele, dezamagirile si toate suturile in fund pe care ni le-am dat singuri.
Cred ca avem dreptul sa mergem prin viata cat mai usori, fara haine ponosite, murdare, grele si inutile. De multe ori ale altora….
Eu azi sunt recunoscatoare din nou cainelui meu care imi da lectia iertarii in fiecare zi.
Tu pentru ce esti recunoscator azi?
Inspirata de Don Miguel Ruiz- Arta de a iubi
Suntuncopac 