Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


2 Comments

Si cand plang sunt frumoasa

yoga bucuresti

Cand eram mica am avut cativa ani in care nu ma simteam frumoasa. Nici urata nici frumoasa, ma simteam invizibila. Stearsa.

Imi aduc aminte ca mi se parea ca fata mea este asa de comuna si plictisitoare incat daca ma vedeam intamplator in oras cu un coleg de scoala nu m-ar recunoaste pentru ca nu simteam ca am nimic care sa straluceasca. Hainele pe care le purtam erau urate si intotdeauna ma uitam cu suspin la fetele mai inalte, mai voluptoase, mai bine imbracate si mai populare ca mine. Voiam sa fiu si eu frumoasa ca ele…

Mi-ar fi placut sa ma sfatuit cineva atunci si sa-mi spuna sa nu-mi mai cred gandurile neprietenoase  si sa-mi construiesc unele frumoase despre mine.

Stima de sine foarte scazuta, vocea din capul meu care imi spunea ca nu sunt frumoasa mi-a umbrit acea scurta perioada de viata… dar stii ceva, nu-mi pare rau ca am trecut pe acolo, pentru ca acum stiu cum sa o cresc pe fata mea si stiu ce sfat sa dau oricarui adolescent in cautarea frumusetii.

Astazi am principii puternice si de neclintit despre frumusete. Nu mai accept nici cand ma scol cu fata la perna sa-mi spun eu vreo secunda ca nu sunt frumoasa sau daca gandul trece pe langa mine stiu ca e un sabotor si nu-l mai cred. Aceasta frumusete pentru mine este astazi acceptarea unicitatii mele. Deseori imi spun unele cunostinte” nu ti pare rau ca am imbatranit, ca incepem sa ne luptam cu ridurile, cu carnea care se lasa?” Si mi se pare incredibil ca am ajuns intr-un punct in care nu, chiar nu-mi pare rau de nimic, nici de ridurile castigate, nici de cearcane, cred ca sunt cu adevarat frumoasa si nu m-am simtit niciodata mai bine in pielea mea. Sunt onorata sa locuiesc acest corp. Pentru ca flacara mea din interior este puternica si luminoasa acum si nu ma lasa sa vad nimic altceva.

Stii ce am facut? Stii cum am reusit? AM ALES ! Pur si simplu intr-o zi am ales sa-mi vad doar frumusetea din mine si din mediul inconjurator!

Si tu poti alege.Si tu esti frumoasa. Divinul te-a creat dupa chipul si asemanarea lui, cum sa nu fi superba?Ai toate drepturile sa-ti accepti frumusetea in aceasta viata. Orice minciuni ai asculta din exterior nu uita adevarata voce interioara, nu sabotorul acela ciocanitor, ci vocea luminitei, singura voce.

Cand nu ne vedem frumusetea este un semnal ca suntem deconectate de sufletul nostru.

Frumusetea ta este abundenta pentru toata lumea.

Adevarata ta frumusete ajuta celelalte femei sa-si vada frumusetea lor in tine.

Lacrimile tale frumoase ti-au curatat inima de armurile si carapacele pe care le-ai zidit in jurul ei.

Toate suntem frumoase, si cand plangem si cand suntem dezamagite sau inlocuite cu alt tip de frumusete.

Si atunci cand suntem machiate tzipla dar si cand parul nostru a explodat odata cu furia din interior.

Cand te vei uita in oglinda de acum in colo vei stii ca esti prima  persoana importanta care iti poate spune cat de frumoasa esti, nu mai ai nevoie sa astepti nicio confirmare din exterior.

Esti frumoasa pentru ca privesti in ochii tai, fetita, adolescent, femeia matura pe care nu ai vazut-o pana acum, nu ai avut curaj sa o trezesti, dar acum ai!

Uita-te cu atentie si te vei gasi! Fara judecata, fara critica.

Doar in compasiune, iertare si iubire neconditionata.

Daca cineva nu a resusit sa –ti vada frumusetea este pentru ca inca mai are de lucru si de invatat din frumusetea interioara. Cu totii mai avem de invatat.

Focuseaza-te pe tot ce este frumos in tine, pe zambet, pe privire, pe blandete, pe mainile tale calde.

Te asigur ca daca te uiti atent te vei vedea. Iti vei vedea frumusetea. Este acolo.

Eu o vad, lumineaza pana la mine si ma ajuta  sa ma oglindesc in ea.

 

Semnat,

Un om frumos, ca tine

Cand plange si cand rade

Ps: te astept la yoga si meditatie sa  crestem increderea in noi. Crede-ma, functioneaza 🙂


Leave a comment

Meditatia prin spalat :)

draga copac,

Am si eu lipsurile mele si mi le asum.

Clar sotu’ nu m-a luat de nevastuica ca- s o gospodina grozava❤️, chiar nu este punctul meu forte…….insa dintre toate “serviciile” mie imi place sa spal. Cand sunt nervoasa pun 3-4 masini la spalat sau stau in baie si ma spal pe cap cu orele. Apa este terapie, este purificatoare. Curata incaperile, hainele, trupul dar si mintea si goliciunea sufletului.
Deseori sunt intrebata “care e meditatia ta preferata”?  Oricat as cauta sa par uberspirituala si sa vin cu un raspuns intelept demn de un “ghid”, de fiecare data zic acelasi lucru: sa observ masina de spalat cum spala rufele, sa spal vase cu atentie  sau sa ma spal pe cap. Sa ma spal pe cap bineeee! Pana si

 Wall Street Journal    a scris despre meditatia spalatului 🙂 . Se pare ca s-a facut un experiment cu niste studenti de la  Florida State University, ghidandu-i sa fie complet prezenti atunci cand spalau vasele, sa se concentreze asupra formelor vaselor, textura detergentului si a buretelui, pe detalii …. de fapt vorbim de o meditatie prin concentrare. Pe cand o partea dintre acestia practicau meditatia prin concentrare, ceilalti au avut ca obiectiv doar sa termine odata treaba. Cu siguranta cu totii au spalat vasele, insa s-a demonstrat ca cei care au fost foarte prezenti atunci cand au facut-o au inregistrat o scadere a nivelului de stres cu 27% si o crestere a inspiratiei cu 25 %. E ceva…

In yoga numim aceasta forma de  meditatie prin concentrare-DHARANA. Ne putem “concentra” si relaxa privind o lumanare sau un bat parfumat cum arde, ne putem concentra ascultand sau cantand o mantra, rostind o afirmatie pozitiva, uitandu-ne la cerul instelat, etc …. insa cred ca putem practica DHARANA in fiecare secunda a zilei noastre, fiind foarte atenti si prezenti in tot ceea ce facem. Parintii mei practica DHARANA prin gradinarit si habar nu au ca mediteaza dar se simt bine, o prietena prin pictat constient, altcineva prin cantat in baie.

Cum va spuneam, meditatia mea preferata este atunci cand ma spal pe cap :). Daca ma spal mai des decat e cazul pe cap, este clar un semn ca sunt nervoasa si anxioasa :).  Hai sa-ti spun cum fac. Imi pun apa in cada, sare de mare si ulei esential ( prefer lavanda si ceva citric). Imi pun mantre pe fundal si imi aprind o lumanare pe care sa o am in vizor. Incep sa ma spal pe cap foarte delicat si in detaliu ca si cum as fi la coafor, insa cu multa grija si iubire. Ma concentrez asupra masajului scalpului, atingerea degetelor, mirosul samponului, sunetele facute de picaturile de apa, si uneori cand vreau sa o fac ca la carte fie inchid ochii fie ma uit in timp ce clabucesc scalpul la lumanarea care arde. Daca vreau sa ma eliberez de ceva anume imi imaginez in timp ce ma spal ca ma curat de tot stresul respectiv, de emotiile negative, de durere si de suferinta. Vizualizez cum cu fiecare miscare, corpul meu  si mintea sunt mai curate. Stau asa si o ora doua. Apoi, uneori cand am chef, cand ma clatesc mai am o tehnica, intru cu capul in apa, si  imi tin un pic respiratia ascultand sunetele din afara sau  bataile inimii.  Ce fac nu e mare scofala, insa acest act de prezenta imi aduce multa claritate mentala si relaxare.

Acesta este propriul meu ritual, insa oricand iti poti inventa si tu propria tehnica de relaxare si eliberare prin meditatia concentrarii. Pentru ca pana la urma yoga ne invita la creativitate :).

Namaste!

 


Leave a comment

Barfa, otrava pentru sufletul nostru!

 

Draga copac,

Sunt multe feluri prin care ne putem otravi, prin mancarea nesanatoasa, prin stresul si oboseala la care ne supunem, prin gandurile noastre, prin actiunile noastre. La fel este si barfa, o otrava pentru societate si pentru sufletul nostru.

Eu am fost mult timp o barfitoare. Vorbeam lucruri despre altii care nu erau necesare deloc blande si deseori neadevarate, atat despre persoane pe care nu le cunosteam foarte bine, insa din pacate deseori si despre persoane dragi, iubiti, prieteni, rude. Stiu… urat! Deseori am fost si eu subiectul barfelor si poate inca mai sunt. Urat din nou  :)!

Insaaaaaa oricand ne putem schimba, oricand putem alege un nou fel de a ne trai viata. Oricand putem deveni responsabili pentru gandurile, vorbele si actiunile noastre!

Eram mai fericita facand asta? Eram mai puternica? Nicidecum! Eram doar pierduta de sufletul meu, cu multe rani, pe care in loc sa le ling si sa le mangai le proiectam ca un caine batut asupra celorlalti. Cu totii avem aceste rani, unii poate nu suntem constienti de ele, dar ele exista.

Dar ce e barfa? “Barfa este atunci cand nu oferi iubire si poate cauza mult rau persoanelor invocate. Barfa inseamna sa dai negativitate si asta este exact ceea ce primesti inapoi. Barfa este periculoasa pentru persoana barfita dar mai ales ii atinge pe cei care barfesc pentru ca se intoarce multiplicat la ei” Rhonda Byrne.

Si totusi de ce barfim?  Poate ca sa ne simtim superiori, poate din mandrie si razbunare,  poate pentru ca ne plictisim, poate pentru a deveni mai populari si a fi integrati in alte grupuri de barfa, poate pentru a fi bagati in seama, poate din furie sau nefericire interioara. Mai de graba ultima varianta, pentru ca toate proiectiile astea din exterior sunt niste iluzii, cand de fapt barfa atunci cand o proiectam arata cat de suferinzi suntem in interior, ce rani purtam dupa noi in carca, de la familie, din generatiile trecute, arata fix relatia cu noi insine. Un om care barfeste pe ceilalti este un om care se barfeste pe el insusi, este un om nesigur, care nu se iubeste, nu se respecta si nu se cunoaste. Eu am trecut pe aici si este tare dureros sa traiesti in singuratatea sufletului, insa in momentul in care am gasit blandetea fata de mine am gasit-o si in interior. De fiecare data cand barfim, oglindim o parte din interiorul nostru si alegem sa otravim mai mult sufletelul nostru, in loc sa-l bandajam si sa-l ingrijim.

Deci ce-i de facut? Pai e simplu! Este de observat si de ales pentru noi! De fiecare data cand ne surprindem barfind pe cineva sa ne intrebam ce parti din noi oglindeste, ce barfim de fapt la noi si cum putem sa ne imblanzim mai mult relatia cu noi insine. Sa ne intrebam care sunt nevoile noastre de am gandit acele lucruri urate, ce emotii ne incearca si cum putem sa imbunatatim dialogul spiritual cu noi insine. Ce putem face pentru cei pe care i-am “otravit” cu gandurile si cuvintele noastre ( in inima noastra)? Pai sa le trimitem lumina si iertare fata de noi si fata de persoana in cauza, sa gasim motive de recunostinta pentru prezenta lor in viata noastra, sa le multumim pentru ca ne ajuta sa ne descoperim, sa le trimitem acceptare si iubire, sa ne vizualizam pe amandoi ca parte din aceeasi constiinta si prin rejectarea celuluilalt intelegem ca de fapt ne rejectam parti din  noi, sa practicam Ho’oponopono  si multe alte lucruri, important este sa avem vointa sa schimbam lucruri in noi si in ceilalti.

Eu am invatat sa ma imblanzesc in minte si in cuvant prin yoga si meditatie. Gasind acea iubire fata de noi pe saltea este natural sa proiectam aceeasi iubire si in exterior. Nu spun ca sunt o sfanta nicidecum, inca mai cad in capcana atractiva a barfei, dar daca o fac macar ma observ constient si invat din greseli.

Namaste, ne vedem in talpile goale!


1 Comment

“Cu frica de D-zeu!!!” pe buneee????? “Poate cu iubire de D-zeu”, Aleluia!

Draga copac,

sa-ti spun un secret D-zeu te iubeste oricum, e super de treaba si iubitor neconditionat! Orice voce ai auzi diferita de aceasta sa stii ca nu e adevarata :).

De cand am descoperit acest secret nu imi mai este frica de nimic, parca am cucerit Soarele, nu mai am nevoie sa stiu nimic. Stiu pana in strafundurile sufletului meu ca ma iubeste si cand imi pun un motz in frunte dar si cand ma ascund te toti de si toate, cand fac lucrurile bine si imi urmez misiunea dar si cand mai gresesc si cand imi iau bobarnace in nas. Stiu ca este aici cu mine si ma insoteste in calatorie. Si nu ma mai simt singura, l-am gasit in sufletul meu si este bland si bun, nu ma pedepseste cand o mai dau in bara, nu vrea sa ma simt vinovata si nu vrea sa-mi fie frica de el. Si nu vrea sa ma simt separata de el.

Mult timp l-am cautat in exterior. In biserici, in rugaciuni, in preoti si acatiste, pentru ca am trait intr-o familie religioasa si destul de bisericoasa. Si cred ca era si este si acolo dar nimeni nu mi-a zis vreodata ca el petrece cel mai mult timp in inima mea, ca si in a ta. Eu de mica ma intelegeam bine cu el, vorbeam cu el vrute si nevrute ca si cum as vorbi cu un prieten, il intrebam de subiecte la teste si el imi zicea in avans :), era tare bun. Pana la un moment dat, cand la scoala, profa de religie ne-a pus sa-i scriem o rugaciune lui D-zeu din cele invatatate insa eu i-am scris o scrisoare simpla si deloc pompoasa asa cum iti scriu tie aici, si atunci profa mi-a taiat aripile, a zis ca Dzeu asculta doar rugaciunile astea standard si sa nu-i mai scriu ce vreau eu sau sa vorbesc cu el ca si cum l-as trage de sireturi. De atunci de multe ori, am gasit momente in care parca parti din religia clasica voia sa ma indeparteze de el asa cum il stiam eu jucaus in sufletul meu, imi spuneau ca o sa ma pedepseasca daca fac lucruri rele, voiau sa ma faca sa ma simt vinovata si sa imi fie frica de el. Si o perioada mi-a fost, pentru ca am crezut. Cat mi-a fost frica de el, mi-a fost frica de viata si de moarte. Mi-a fost frica de tot. E  dureros sa-ti fie frica de ceva ce stii ca e doar bunatate si iubire, dar in sinea mea stiam ca aceasta frica indusa nu este adevarat. “Cu frica de D-zeu!!!”- pe buneee????? Poate cu iubire de D-zeu, Aleluia!

Si asta am aflat, odata cu schimbarea mea, cu visul meu de a-mi schimbat viata, am aflat ca D-zeu este vesnic bland si iubitor si ne iubeste neconditionat indiferent de religie avem, ce haine purtam si ce facem. Am mai aflat ca nu e musai sa-l caut in temple si biserici si ca este aici la indemana in inima, traieste in fiecare dintre noi. Unii oameni m-au intrebat daca m-am lasat de Dzeu de cand fac yoga… :)) . Imi vine sa rad, pentru ca nu a fost niciodata mai viu ca acum si niciodata nu m-am simtit mai apropiata de el.  Mi-a placut ce am citit intr-o carte, ca absolut toate actiunile bune si mai putin bune din viata noastra, toti oamenii, atat cei care ne aduc bucurii dar si cei care ne aduc lacrimi, toate experientele au fost stabilite de comun acord cu bunul D-zeu ca parte din lectiile vietii,  ale iubirii si  ale cunoasterii.

“Namaste” cuvantul pe care -l folosim noi la yoga, inseamna lumina din mine vede si recunoaste lumina din tine, pentru mine a fost “wow” sa inteleg ca doar descoperindu-l pe D-zeu in interior, in bunatatea si lumina interioara il pot gasi in fiecare alta fiinta, situatie, intamplare.

AHIMSA- un concept din yoga care inseamna bunatate, imi aduce aminte ca blandetea fata de noi si fata de ceilalti aceasta este adevarata religie.

Religia din inima unde este iubire si blandete. Pentru ca religia este ca iubirea are un inceput dar niciun sfarsit!

“Religia nu este crez. Nu poate fi o traditie. Nu poate fi o dogma acceptata. Religia este total individuala, pana cand tu nu o cunosti, nu exista nicio cunoastere. Omul trebuie sa cunoasca realitatea religiei singur. Osho”

 

Namaste!

 


1 Comment

Esti propriul tau sabotor?

draga copac,

Hai sa-ti spun o poveste. Stii ca mi-a luat aproape 4-5 ani sa fac schimbarea din corporatie in antreprenoriatul zen. Au fost momente grele de conflict cu mine cand ascultam si credeam vocile celorlalti, ca e o mutare gresita, o prostie, o nebunie, ca va fi un esec din start, ca voi avea regrete, ca ma voi face de rusine, ca sunt prea multi care stiu sa faca asta bine si nu e loc de mine, ca intotdeauna sunt altii mai pregatiti care ma vor face sa ma simt “mica”, bla bla bla. Si uite asa am stat pe loc pana intr-un punct….. cand am avut o revelatie. Nu ceilalti ma tineau pe loc ci propria mea crezare, propria mea voce, gandire interioara imi spunea ca nu pot, iar actiunile mele urmau gandurile. Asa ca la un moment dat m-am trezit ca pasarea phoenix si mi- am zis ca daca gandurile mele sunt atat de puternice incat sa ma tina pe loc inseamna ca sunt la fel de puterice sa ma ajute sa obtin si ce vreau. Asa ca am ales! Am ales SA POT, am ales sa am CURAJ si sa risc sa –mi confrunt sabotorul interior.

-“Tu esti propriul tau sabotor?”  – “Nicidecum! Nu! Cum sa-mi fac rau singur?! Poate mama, tata, partenerul de viata, colegul, sefu’, pisica, catelul, dar clar nu eu. Ei sunt clar de vina pentru nefericirea mea si pentru ca eu nu pot fi si avea ceea ce vreau”

Eu clar mult am avut aceasta gandire defectuasa mult timp si probabil fiecare dintre noi a trecut pe aici.  Cu totii avem acest “prietenas” nedorit interior. O voce care ne spune ca nu putem face lucrurile dorite si nu putem deveni ceea ce am dori sa fim. Este o frica interioara care ne roade atunci cand iesim din zona de confort, care ne spune ca nu putem reusi, ca ceilalti sunt mai buni ca esuam si ca nu putem duce lucrurile la capat. Adevarul este ca noi suntem acest sabotor, gandurile noastre, mintea noastra atunci cand nu o controlam si o lasam sa ne puna in lesa neputintei.

Acest sabotor poate fi incurajat de gandurile noastre privind educatia/cresterea/rezervorul de incurajare si iubire pe care le-am primit de la parinti, neincurajarea, diverse etichete pe care le-am asumat de-a lungul vietii si le-am crezut, aceasta gandire colectiva pe care ne-am asumat-o ca fiind a noastra si i-am dat crezare. MINTEA NE MINTE, retine asta! Ea poate fi un instrument extraordinar  atunci cand plantam ganduri constructive si luminoase dar atunci cand sadim astfel de ganduri sabotoare nu facem decat sa culegem actiuni si realitati pe masura.

Ce e de facut? Pai sa ne trezim, sa devenim constienti de forta noastra incredibila pe care daca nu o folosim in folosul nostru ne poate distruge. Putem prinde sabatorul de coada atunci cand incearca sa preia controlul si  sa-l recunoastem  si sa-l demascam. Daca suntem constienti, devenim responsabili si preluam carma vietii noastre. Odata ce suntem la carma, depinde doar de noi daca mergem inainte, stam pe loc sau o luam inapoi.

Iti propun sa-i dai un nume sabotorului tau, poate chiar un nume caraghios astfel incat sa te amuze si pe tine de fiecare data cand alegi sa-i dai crezare  lui ” Titirica” ” Pacanel” “Branzoi” “Scuturica” “Scaryila”  si sa realizezi ca doar tu esti de fapt adavaratul actor de luat in seama in piesa vietii tale.

Yoga este o practica minunata in imblanzirea acestui sabotor interior.

Namaste!


Leave a comment

Prietenia este gratis

Draga copac,
de un cadou  de la viata sunt sigura! Am harul de a conecta oamenii potriviti impreuna, care se sustin sa creasca si sa evolueze, iar eu impreuna cu ei.
Acum aproape un an a organizat o tabara de feminitate la Paltinis  si hop observ dupa ca 6 din cele 20 de femei prezente in tabara, desi nu se cunosteau si erau din orase diferite, au ramas cele mai bune prietene. Se intalnesc sa mediteze impreuna,sa gateasca, sa faca yoga, fotografii, sa picteze si sa experimenteze ……prietenia.
Acesta este un articol despre prietenie si o voi lasa mai jos pe una dintre fete sa vi-l creioneze:
“Pentru mine totul a inceput la Convetia de yoga. Unde cam stiam ce se intampla deja ma obisnuisem cu exercitiile si totul era asa yoga fitness. Si uite ca ma trezesc intr-o clasa…hmmm cu petale, mirosuri, clopotei…..atmosfera zen si o “domnisorica” intr-o rochita dantelata roz…care mai presus de toate avea si o bentita sau coronita cu paiete si fulgi….E na dracie …chiar fulgi (cred ca iti aduci aminte copacito).

Well asa a inceput incursiunea mea in feminitate in aceea zi. Si pentru ca multe din exercitiile de acolo au rezonat cu mine si cu pasii de pana acum facuti pentru dezvotarea mea, mi-am zis …”Buei cineva la noi in Bucuresti face chestii din astea misto pt care trebuie sa dai bani seriosi pe afara”. Bingo

Nu mult a trecut si am investigat site-ul Suntuncopac si facebookul si tot ce era de vazut.Si trebuie sa recunosc, nu m-am incumentat initial sa merg  la studio dar am ajuns in alta parte ….in Tabara de feminitate si yoga…. Nu va mai spun cate ganduri si acolo …daca vreau, daca e bine ,daca da, daca nu….

Mi-am dat doua la fund si am plecat sigura singurica intr-o tabara cu 20 de muieri ….de care habar nu aveam.

Si povestea Zuzelor de la Paltinis incepe aici…chiar pe facebook inainte de gruparea in masini.

Suntem 6: Luiza, Diana, Nico, Andrada, Oana si eu

Eh si nu am cuvinte sa spun cat de variante sunt personalitatile:

  •  Luiza e un vulcan de energie, zambet, dezinvoltura si in acelasi timp o furtuna care te prinde din toate partile, ea grupeaza si energizeaza.
  •  Diana, a mai mica, te cucereste cu zambetul si copilaria din ochi, te prinde repede cu povestile ei si este mereu ca o pisicuta alintata.
  •  Nico, oh Nico, introspectia este la casa ei. Ne vrajeste mereu cu povesti despre pietre si energii pe care le simti clar in preajma ei.
  •  Andrada, hmmm un izvor de emotii de toate felurile, langa ea nu poti decat sa te simti acceptata si libera sa te exprimi.
  •  Si Oana, Oana este un ingeras iubitor si cald si intelegator, mereu fina si aranjata, mereu mereu aroma de ingeras si lumina.

Ne-am adunat pe un chat…initial Diana, Luiza, Nico, Andrada si eu. Si a inceput chitaiala.

Luiza s-a remarcat repede ca fiind cea mai vorbareata, iar Andrada cea mai sceptica, greu domne greu scoateai cuvintele de la ea.

Dupa cateva zile de organizat si aranajat( Luiza si Nico veneau de la Galati) dupa ce totul era stabilit cu 5 dintr-o lovitura intru-un logan, uite ca a aparut si Oana sa ne “strice” aranjamentele. Si bine a facut! Toata galagia dintr-o masina s-a transformat in galagie in 2 masini.

A mers impreuna la drum (ne-am oprit la mici de Dedulesti), ne-am intors impreuna si ne-am oprit din nou la ciorba de burta de Kon Tiki. Numai expereinte autohtone, fara fitze fara mofturi.

In tabara trebuie sa mergi ca sa simti nu ca sa gandesti. Noi ne-am jucat ,am ras, am plans, am admirat femei frumoase si autentice. Am trait si am impartasit. O iarna feerica era in jurul nostru.
Unele femei mai calme si mai emotionate, altele mai vesele si mai expansive. Atata liniste si galagie in aceeasi palarie 🙂
 
Pentru noi tabara a fost punctul nostru de start. Locul care ne-a grupat intr-un fel magic. Si Copacelul este omul minunat care a venit cu energia, pe langa toate ideile minunate si care a facut posibila intalnirea noastra.
 Si ca sa vorbim si despre ce s-a simtit. Pai lucrurile stau asa: eu nu am mai trait de mult(poate din coplilarie) sentimentul ala ca poti sa vorbesti cu cineva orice fara sa stii nimic despre el. Si sa te simti iubit si acceptat desi nici celalat nu stie mare lucru despre time ca sa justifice iubirea pe care o da. Asa m-am simti eu cu fetele astea din prima clipa in care am pus energie langa energie.

Eh si acum?!  Acum ne cunoastem.
Acum realizez ca azi sarbatorim aproape un 1  an de relatie. Asa ca la multi ani fetelor si la cat mai multe luni pline de veselie si de lacrimi si de energie si dragoste neconditionata. Langa voi am invatat ,sau poate doar mi-am adus aminte, ca prietenia exista si este gratis!”

 

Si tu poti inspira comunitatea de copacei! Ne vedem pe saltelute ❤ !

 

Namaste!


1 Comment

“Nu inceta sa mergi!” sau 900 de km la picior pe Camino… de Octavia

Draga copacel,

mai jos o voi lasa pe prietena mea Octavia sa ne povesteasca cum a fost sa mearga pe jos 900 de km pe…. Camino. Camino este un pelerinaj de 900 km care poate fi parcurs pe jos sau cu bicicleta. Mai este numit si Drumul lui Jacob. Este singurul drum din lume care este sub Calea Lactee si care este parcurs anual de 200.000 de pelerini.

“In urma cu 7 ani am citit cartea Camino – o calatorie spirituala a lui Sherley Maclaine, care mi-a starnit curiozitatea. Trebuie sa recunosc ca fost una din cartile mele de capatai in domeniul esoteric. Dupa a urmat filmul “The Way” si decizia de a face Camino de Santiago de Compostella.

In anii ce au urmat am facut alte calatorii spirituale, ca cea din Kenya, India sau Thailanda, unde m-am certificat in Yoga pentru Copii si de atunci predau Yoga Kids si organizez tabere de yoga si dezvoltare personala pentru copii.

In luna februarie a acestui an, dupa prima tabara, am simtit ca vara aceasta mi-o voi dedica pelerinajului. Am planuit sa plec undeva in luna iulie pentru o perioada de 30 de zile si cand ceva este in planul tau existential, lucrurile se deruleaza usor si de la sine. De ziua mea, am primit de la prietenele mele biletul de avion cadou, carora le multumesc frumos!

Pe 27 iunie am ajuns in Saint Jean Pied Port, in Franta, cu un rucsac in spate, care cantarea 6 kg, in care aveam 3 schimburi, un prosop, o rochita, sacul de dormit si sandale, cativa plasturi, un ac si ata, care urma sa le folosesc in caz de basici. M-am dus la biroul central al pelerinilor unde m-am inregistrat si mi-am luat pasaportul de pelerin. Nu aveam foarte multe informatii despre traseu, nu stiam cum va fi si cat imi va lua, nu aveam bilet de intoarcere si nu imi facusem niciun plan, asa a venit si prima lectie – renuntarea la control si abandonarea. Stiam doar ca imi doresc sa il termin, no matter what.

Pe 28 am pus primul picior pe Camino si tot atunci a inceput calatoria mea interioara. Desi se spune ca prima zi este cea mai grea, datorita Pirineiilor pe care ii traversezi, eu pot spune ca am avut zile mult mai “grele”.

Primele 10 zile a plouat si a fost neasteptat de frig, nu am avut haine groase la mine, dar asta este frumusetea si motto-ul pelerinajului “Camino provides”, iar eu m-am ales cu un pulovar (de femei) de la partenerul meu de drum, Johannes, primul pelerine de altfel pe care l-am cunoscut in Saint Jean si cu care am avut o conexiune minunat de profunda. Am continuat sa ne intersectam timp de aproape 20 de zile, ceea ce nu mi s-a intamplat cu niciun alt pelerin. Dimineata mergeam separate, iar dupa masa de pranz, parcugeam ultimii 10 km impreuna, impartasind povesti, sau trairile din ziua respectiva. Am fost un maestru unul pentru celalat, ne dadeam raspunsuri si ne spuneam lucruri pe care nu voiam sa le auzim si care nu coincideau cu ceea ne doream.

Prima lectie a venit doar la 4 zile dupa ce am pornit la drum. Mi-am agatat un adidas de rucsac, desi am avut un sentiment ca il voi pierde si in loc sa imi ascult intuitia am facut un nod mai strans sa fiu “sigura” J. Am realizat abia cand am ajuns in Albergue ca imi lipseste adidasul, ziua aceea a fost si ziua cand am mers o bucata mai lunga decat etapa sugerata. Evident ca inceput panica, criza si plansul. Am luat-o inapoi pe jos, dar era imposibil sa parcurg tot drumul pana unde banuiam eu ca l-as fi pierdut. Gazda, s-a oferit sa mergem cu masina pe unde se poate si unde nu, sa merg pe jos. Adidasul era de negasit. Pentru cine nu stie, incaltarile sunt cele mai importante cand pleci la un drum atat de lung. Trebuie sa aiba “rodajul” facut, asa ca eram dispusa sa ma intorc a doua zi cu autobuzul 32 km si sa reiau traseul, desi eram constienta ca sansa de a-l gasi era mica. Dar gandul de a cumpara incaltari noi era terifiant, imi vedeam deja picioarele pline de basici si ma vedeam in imposibilitatea de a termina pelerinajul. Pe drum inapoi m-am intrebat: ok, dar de ce mi s-a intamplat asta acum? Si cum nimic pe Camino nu este o coincidenta, asteptam un raspuns, care a venit sub forma unei intalmplari corelata cu o situatie asemanatoare din viata mea pentru care eu am cerut rezolvare si incheiere. O situatie de care eram perfect constienta ca este toxica, dar in care continuam sa ma intorc. Existau mii de lucuri mai bune, mai hranitoare, dar nu conta, eu pe aceea o voiam, exact ca si cu adidasul. As fi putut sa-mi cumpar unii mai buni, mai performanti, poate de la care nu faceam basici, dar nu, eu pe aceea ii voiam. Momentul in care am acceptat si inteles mesajul, am primit o poza de la Paolo, un pelerine, care a vazut adidasul pe mijlocul drumului cu 20 km in urma si l-a luat, fiind convins ca isi va gasi “Cenusareasa”.

Cum spuneam si la inceput renuntarea la control este ceva pe care accepti din start sau opui rezistenta. Rezistenta pe Camino vine sub forma de durere fizica si basici. Aici nu exista planuri, nu exista trecut sau viitor, pratic nu exista timp, cel mult te poti raporta la “azi”, la acum. Cat de mult te-ai stradui sa iti faci un plan, nu te poti tine de el din diverse motive, apar tot felul de situatii neprevazute cum ar fi dureri, basici, vreme sau locuri minunate in care iti doresti sa innoptezi sau sa petreci mai mult timp. Si aici cred ca intervine lectia abandonarii si credinta in Camino, intr-o Autoritate Suprema, in Univers, care intotdeauna are planuri mai bune pentru noi, decat avem noi pentru noi.

Fiecare km pe care il parcurgi este o meditatie, mie imi place sa o numesc meditatie activa. Fie ca te gandesti la anumite aspecte din viata ta, fie ca esti focusat doar pe respiratie sau iti pierzi privirea in peisaje, toate, dar absolute toate te readuc in interiorul tau, creaza legatura corp-minte-suflet. Au fost zeci de km in care am facut meditatia/rugaciunea hopono’pono cu toti oamenii din viata mea. Am simtit nevoia de a ma elibera de vinovatie, regrete, dezamagiri sau ura si totodata de a-i elibera pe altii, de a ierta si a fi iertata.

Cateodata mergeam si plangeam in honhote sau radeam cu pofta. Dar cel mai des ma simteam ca un copil, fara probleme, fara griji, fara asteptari sau ganduri. Ma simteam libera si puternica. Atat de libera incat stiam ca zbor, ca pasii mei nu mai calcau pe pamant, calcau  pe pernite de aer. Plangeam pentru ca libertatea pe care o simteam ma coplesea, este o altfel de libertate decat cea pe care o cunoscusem pana atunci. Libertate autentica, in care nu aveam nevoie de machiaj sa fiu frumoasa, de o coafura stylizata, de creme, uleiuri sau tocuri, parfumuri scumpe sau alte accesorii. Parfumurile mele erau florile proaspate pe care le culegeam zilnic de pe drum si mi le prindeam in par sau de rucsac. Si credeti-ma, nu cred ca m-am simtit vreodata mai frumoasa si mai libera.

Erau si zile cand nu mai puteam, cand as fi luat primul avion si as fi venit acasa, dar atunci mai puternic ca niciodata simteam sustinerea de acasa, din partea familiei si a prietenilor, a celorlati pelerini, care apareau din neant si iti urau “Buen Camino” si parca suflau cu praf de putere si vointa inspre tine si iar intrai in magia Camino-ului.

Camino este locul in care te indragostesti de oameni, de mersul pe jos, de drumuri forestiere, munti, campii, te indragostesti de tine intr-un anume fel, te indragostesti de basicile tare care ti-au adus cea mai dureroasa placere, si anume placerea de a fi 100% vie, constienta si recunoscatoare, te indragostesti de povestile altora care devin si povestile tale, de oamenii care te marcheaza si isi lasa amprenta in viata ta, de cine devii dupa fiecare km parcurs, de cum esti tu cu adevarat fara a te mai judeca si critica.

In marea parte a drumului am mers singura, fara dorinta de a apartine vreunui grup, simtisem inainte de a pleca ca imi doresc sa fiu singura, de a ma conecta la mine si la nevoile mele si nu in ultimul rand in ceea ce privea noul job, deoarece imi dadusem demisia inainte sa plec, fara nicio alta perspectiva J. In ultimele 2 saptamani l-am cunoscut un columbian, David – 24 ani, care facea Camino pe “bici” si cu care a fost chimie la prima vedere. Cand ne-am intalnit era intr-un hamac, “in the middle of nowhere”, unde un alt pelerin a creat acum 8 ani o oaza de iubire, in care puteai sa innoptezi sub cerul liber sau sa servesti niste fructe, cafea, apa, ceai etc for free, sub indrumarea “Camino provides”, canta la guitalele. Ma uitam la David si ma vedeam pe mine acum 4-5 ani, era un deliciu sa ii ascult povestile. Foarte interesant a fost ca de bicicleta avea agatat un steag al Romaniei si ca vizitasem aceleasi tari. La nici 2 zile dupa aveam deja un grup compus din 2 columbieni, 2 daneze, un belgian, 2 spanioli, o italianca si o americanca, foarte vesel si cu multa energie pozitiva. Am petrecut cateva seri impreuna, dupa care m-am rupt de ei, pentru ca imi doream sa ajung pe 24 iulie in Santiago fiind Sfantul Iacob, iar asta solicita un numar de km mai mare parcursi pe zi.

Ultimii 100 km au fost poate cei mai grei. Nu stiu din ce motiv exact, poate oboseala, poate prea mult efort, poate subconstientul anunta “sfarsitul”. Pe 24 iulie am ajuns in Santiago, nu as putea expirma in cuvinte sentimentul pe care il ai cand vezi orasul de pe munte, stiu doar ca in ultimii 5 km doar plangeam de fericire si imi spuneam “I did it! I made it!”. Lacrimile mele exprimau recunostinta si iubire pentru toti cei care au facut si vor face Camino. Mersesm 26 de zile, 820 km.

Era o zi foarte importanta pentru atat pentru Santiago, cat si pentru intreaga Spania, ziua Sf Iacob. Am participat la cea mai frumoasa slujba pe care o vazusem/auzisem pana atunci. Seara, m-a sunat Johannes, pe care nu il mai vazusem si nu mai stiam nimic de el de mai bine de 12 zile , si m-a anuntat ca este la Santiago. Am incheiat Camino cu primul om pe care l-am cunoscut intr-un superb foc de artificii.

Camino-ul meu a continuat pana in Finisterre, la ocean. Desi eram extenuanta, mi-am gasit puterea pentru inca 90 km. Am planuit sa ma intalnesc cu prietenii mei din grup acolo la micul dejun 3 zile mai tarziu. A fost un moment magic, fiecare venea cu rucscul in spate, unii mergand de la 6 dimineata, altii veneau cu autobuzul, altii cu taxiul, ca o mama (oceanul) care isi cheama puii acasa din toate colturile lumii. Absolut magic.

Drumul pana la far, la km 0, l-am facut cu pasi de furnica, punand cap la cap toate invataturile primate, revizuind daca mai este in mine ceva pe care as fi vrut sa las acolo. Intalnirea cu El fin del Mundo a fost intensa, coplesitoare si foarte linistitoare. Am respectat ritualul de a da foc la haine, am facut o rugaciune, am aruncat piatra pe care am luat-o din Saint Jean, care simbolizeaza greutatea pe care o aveai pe suflet, in ocean si am ramas tacuta privind imensitatea oceanului care ma inconjura. Locul acela m-a incarcat atat de tare incat cei 3 km spre oras i-am facut in alergare. Am stiut ca din acel moment tine de mine sa imi croiesc propiul Camino, ca Viata in sine este un Camino.

Vreau sa imi multumesc in primul rand mie si celor 2 oameni minunati Johannes si David, intalnirea cu ei a avut un impact major in viata mea. Ioana, Lori, Mo si Alex pentru cadoul de ziua mea (biletul de avion), restul prietenilor pelerini fara de care Camino nu ar fi ceea ce este, familiei si prietenilor pentru sustinere lor care mi-a dat multa forta si tie, draga Camino!

Buen Camino,

OM

Va las cateva mesaje  de pe camino care m-au atins

“Your feet will heal, but the friends you make will be a lifetime”

“Sometimes,  you find yourself in the middle of nowhere, and sometimes you find yourself in the middle of nowhere”

“Don’t stop walking”

“Two pilgrims. Two hearts. One love”

“We can share the earth and protect it together, instead of trying to own it, and in the process, destroy the beauty of life”

“The best moment of the day, is the worst part of the way”

“I was here, I lived, I loved, I was here!”