Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

” 108 salutari in umbre si lumini” de Petra un copacel din livada

yoga bucuresti

Draga copac,

o data pe luna organizez o clasa de yoga speciala care dureaza aproximativ 2.15 h,  108 Salutari  ale soarelui,adica repetam un flow de 12 asane ( posturi) de 108 ori. Este o clasa intensa dar ideea de baza nu este efortul, tensiunea, traspiratia ci abandonul in relaxare si meditatie activa in timpul procesului. Eu combin in timpul clasei tehnici de EFT sau psihologie moderna prin afirmatii si chiar reusesc sa tin publicul “aprins”, in toate editiile de pana acum toata lumea a dus clasa pana la final.

Deseori aud de la copacei”vai mi-as dori si eu 108 dar nu pot, nu sunt felxibil, nu am mobilitate, nu am rezistenta bla bla!!! Stop it!! Yoga nu este despre asta, flexibilitatea sta in minte, lucrand cu calmarea mintii, corpul se deschide.

Uneori am la clase muze intre studentii mei, carora le vad lumina din ochi, motivatia si iubirea si imi zic “Da, se poate! Functioneaza magia!” .

O muza imi este la fiecare clasa Petra, care face posturile perfect, este extrem de prezenta desi ……vede doar 5%, avand o atrofie de nerv optic cu degenerescență retiniană, adica zice ea “vede doar umbre si lumini” si se ghideaza dupa limbajul verbal si atingere. Daca ea poate noi ce scuza avem? La fiecare clasa vine insotita de mama ei, pe care o vad ca un inger in dreapta ei care ii ghideaza cu inima fiecare pas. Un asa tablou de iubire pentru mine este o binecuvantare.

O las pe Petra sa va spuna experienta ei, iar pe voi va astept la 108 :

“108 de salutări către soare și un infinit de emoții… La început a fost o provocare. Trebuie să recunosc, m-a inspirat mama care de ceva ani practică yoga și meditație. Am plecat cu gândul că nu am un antrenament pe măsura acestui număr de saluturi ale soarelui și că voi practica atât cât pot apoi probabil urma să stau într-un colț și să aștept până când trebuiau să termine și ceilalți participanți. Faptul că am o deficiență de vedere nu m-a făcut să mă simt inhibată fiindcă mai fusesem în medii diverse și nu simțeam că va trebui să mă comport diferit sau să am vreo strângere de inimă. Provocarea a venit însă atunci când am fost cu toții încurajați de către Andreea să salutăm soarele de 108 ori. Inițial am vrut să nu o dezamăgesc și m-am bazat pe faptul că toată lumea care era atunci în sală avea să transmită o energie de care mă voi putea agăța și eu atunci când ar fi apărut vreun gând despre oboseală … Încă de la primele saluturi însă, mintea mea a oprit numărătoarea și am început să simt cum trupul meu devine ușor și cum soarele mă încălzea… parcă îmi spunea și el Namaste de undeva din inima mea și de undeva mai presus de mine…. Uitasem că fac exerciții fizice, uitasem că timpul trece și că urma să ne apropiem de finalul orelor convenționale de mișcare… După ce am terminat am plâns de fericire pentru că soarele mi-a dat voie să-l salut și să-l port cu mine ca pe un prieten bun…. Nu mi-a host frig, nu m-a durut mimic fizzy dar după prima mea vizită la studious de yoga mi-am dat seams că tribute să mă întorc mai reperde… Îmi era foarte dor de soiree La a doua întâlnire cu soarele mi-am regăsit vechiul prieten așteptând salutul meu și oferindu-mi o paletă de culori, culorile chakrelor prin care am descoperit lucrurile neștiute din interiorul meu. Pot spune că am perceput diferențele vibrațiilor colorate chiar dacă eu nu disting culori și nu mint fiindcă mi le-a arătat soarele cu fiecare salut al său, iar eu am toată încrederea în el…. Am cantata mantre și am ascultat sunsetele frumoase ale bolului tibetan în timp ce corpul meu ușor saluta soarele cu mult drag. M-am bucurat și de momentele în care mama și Andreea m-au felicitat fiindcă am ajuns până la capăt fără pauze dar și de faptul că de fapt am învățat că nu era vorba doar despre performanța unui număr de mișcări ci despre prietenia cu soarele, despre bucuria de a simți în interior curajul de a continua și despre comunicarea cu toate forțele înalte care te călăuzesc chiar prin acele mișcări fizice spre cele mai bune decizii și spre fericirea sufletului. Îmi amintesc un moment în care trebuia să dedic unul dintre saluturi unei ființe sau figuri importante dintrecut, unei rădăcini ancestrale și am dedicat-o tuturor marilor maeștri de pretutindeni fiindcă i-am simțit ca pe niște raze frumoase care întregesc lumina solară spre care salutam de 108 ori… Am învățat și că efortul consta în a te opri din numărat, din anticipat și din teama de a nu executa toate mișcările. Pentru mine fiecare mișcare era o bucurie chiar dacă nu erau executate poate la perfecțiunea demnă de un sportiv…. Dar pe mine nu urma să mă evalueze un juriu al convențiilor umane…. Eu trebuia doar să mă împrietenesc cu soarele, cu întregul universal și cred că i-a plăcut cum l-am salutat fiindcă mi-a dat puterea de a fi fericită pe toată durata cursului și mult timp după. Am să vin mere să salut soared, să primes un infinit de emoții și bucurii din partea lui pe care să le împart și eu în jur și să fac mereu ca micul soare din inima mea să strălucească pentru orice ființă care dorește să-l salute. NAMASTE”


Leave a comment

Meditatia prin spalat :)

draga copac,

Am si eu lipsurile mele si mi le asum.

Clar sotu’ nu m-a luat de nevastuica ca- s o gospodina grozava❤️, chiar nu este punctul meu forte…….insa dintre toate “serviciile” mie imi place sa spal. Cand sunt nervoasa pun 3-4 masini la spalat sau stau in baie si ma spal pe cap cu orele. Apa este terapie, este purificatoare. Curata incaperile, hainele, trupul dar si mintea si goliciunea sufletului.
Deseori sunt intrebata “care e meditatia ta preferata”?  Oricat as cauta sa par uberspirituala si sa vin cu un raspuns intelept demn de un “ghid”, de fiecare data zic acelasi lucru: sa observ masina de spalat cum spala rufele, sa spal vase cu atentie  sau sa ma spal pe cap. Sa ma spal pe cap bineeee! Pana si

 Wall Street Journal    a scris despre meditatia spalatului 🙂 . Se pare ca s-a facut un experiment cu niste studenti de la  Florida State University, ghidandu-i sa fie complet prezenti atunci cand spalau vasele, sa se concentreze asupra formelor vaselor, textura detergentului si a buretelui, pe detalii …. de fapt vorbim de o meditatie prin concentrare. Pe cand o partea dintre acestia practicau meditatia prin concentrare, ceilalti au avut ca obiectiv doar sa termine odata treaba. Cu siguranta cu totii au spalat vasele, insa s-a demonstrat ca cei care au fost foarte prezenti atunci cand au facut-o au inregistrat o scadere a nivelului de stres cu 27% si o crestere a inspiratiei cu 25 %. E ceva…

In yoga numim aceasta forma de  meditatie prin concentrare-DHARANA. Ne putem “concentra” si relaxa privind o lumanare sau un bat parfumat cum arde, ne putem concentra ascultand sau cantand o mantra, rostind o afirmatie pozitiva, uitandu-ne la cerul instelat, etc …. insa cred ca putem practica DHARANA in fiecare secunda a zilei noastre, fiind foarte atenti si prezenti in tot ceea ce facem. Parintii mei practica DHARANA prin gradinarit si habar nu au ca mediteaza dar se simt bine, o prietena prin pictat constient, altcineva prin cantat in baie.

Cum va spuneam, meditatia mea preferata este atunci cand ma spal pe cap :). Daca ma spal mai des decat e cazul pe cap, este clar un semn ca sunt nervoasa si anxioasa :).  Hai sa-ti spun cum fac. Imi pun apa in cada, sare de mare si ulei esential ( prefer lavanda si ceva citric). Imi pun mantre pe fundal si imi aprind o lumanare pe care sa o am in vizor. Incep sa ma spal pe cap foarte delicat si in detaliu ca si cum as fi la coafor, insa cu multa grija si iubire. Ma concentrez asupra masajului scalpului, atingerea degetelor, mirosul samponului, sunetele facute de picaturile de apa, si uneori cand vreau sa o fac ca la carte fie inchid ochii fie ma uit in timp ce clabucesc scalpul la lumanarea care arde. Daca vreau sa ma eliberez de ceva anume imi imaginez in timp ce ma spal ca ma curat de tot stresul respectiv, de emotiile negative, de durere si de suferinta. Vizualizez cum cu fiecare miscare, corpul meu  si mintea sunt mai curate. Stau asa si o ora doua. Apoi, uneori cand am chef, cand ma clatesc mai am o tehnica, intru cu capul in apa, si  imi tin un pic respiratia ascultand sunetele din afara sau  bataile inimii.  Ce fac nu e mare scofala, insa acest act de prezenta imi aduce multa claritate mentala si relaxare.

Acesta este propriul meu ritual, insa oricand iti poti inventa si tu propria tehnica de relaxare si eliberare prin meditatia concentrarii. Pentru ca pana la urma yoga ne invita la creativitate :).

Namaste!

 


Leave a comment

Barfa, otrava pentru sufletul nostru!

 

Draga copac,

Sunt multe feluri prin care ne putem otravi, prin mancarea nesanatoasa, prin stresul si oboseala la care ne supunem, prin gandurile noastre, prin actiunile noastre. La fel este si barfa, o otrava pentru societate si pentru sufletul nostru.

Eu am fost mult timp o barfitoare. Vorbeam lucruri despre altii care nu erau necesare deloc blande si deseori neadevarate, atat despre persoane pe care nu le cunosteam foarte bine, insa din pacate deseori si despre persoane dragi, iubiti, prieteni, rude. Stiu… urat! Deseori am fost si eu subiectul barfelor si poate inca mai sunt. Urat din nou  :)!

Insaaaaaa oricand ne putem schimba, oricand putem alege un nou fel de a ne trai viata. Oricand putem deveni responsabili pentru gandurile, vorbele si actiunile noastre!

Eram mai fericita facand asta? Eram mai puternica? Nicidecum! Eram doar pierduta de sufletul meu, cu multe rani, pe care in loc sa le ling si sa le mangai le proiectam ca un caine batut asupra celorlalti. Cu totii avem aceste rani, unii poate nu suntem constienti de ele, dar ele exista.

Dar ce e barfa? “Barfa este atunci cand nu oferi iubire si poate cauza mult rau persoanelor invocate. Barfa inseamna sa dai negativitate si asta este exact ceea ce primesti inapoi. Barfa este periculoasa pentru persoana barfita dar mai ales ii atinge pe cei care barfesc pentru ca se intoarce multiplicat la ei” Rhonda Byrne.

Si totusi de ce barfim?  Poate ca sa ne simtim superiori, poate din mandrie si razbunare,  poate pentru ca ne plictisim, poate pentru a deveni mai populari si a fi integrati in alte grupuri de barfa, poate pentru a fi bagati in seama, poate din furie sau nefericire interioara. Mai de graba ultima varianta, pentru ca toate proiectiile astea din exterior sunt niste iluzii, cand de fapt barfa atunci cand o proiectam arata cat de suferinzi suntem in interior, ce rani purtam dupa noi in carca, de la familie, din generatiile trecute, arata fix relatia cu noi insine. Un om care barfeste pe ceilalti este un om care se barfeste pe el insusi, este un om nesigur, care nu se iubeste, nu se respecta si nu se cunoaste. Eu am trecut pe aici si este tare dureros sa traiesti in singuratatea sufletului, insa in momentul in care am gasit blandetea fata de mine am gasit-o si in interior. De fiecare data cand barfim, oglindim o parte din interiorul nostru si alegem sa otravim mai mult sufletelul nostru, in loc sa-l bandajam si sa-l ingrijim.

Deci ce-i de facut? Pai e simplu! Este de observat si de ales pentru noi! De fiecare data cand ne surprindem barfind pe cineva sa ne intrebam ce parti din noi oglindeste, ce barfim de fapt la noi si cum putem sa ne imblanzim mai mult relatia cu noi insine. Sa ne intrebam care sunt nevoile noastre de am gandit acele lucruri urate, ce emotii ne incearca si cum putem sa imbunatatim dialogul spiritual cu noi insine. Ce putem face pentru cei pe care i-am “otravit” cu gandurile si cuvintele noastre ( in inima noastra)? Pai sa le trimitem lumina si iertare fata de noi si fata de persoana in cauza, sa gasim motive de recunostinta pentru prezenta lor in viata noastra, sa le multumim pentru ca ne ajuta sa ne descoperim, sa le trimitem acceptare si iubire, sa ne vizualizam pe amandoi ca parte din aceeasi constiinta si prin rejectarea celuluilalt intelegem ca de fapt ne rejectam parti din  noi, sa practicam Ho’oponopono  si multe alte lucruri, important este sa avem vointa sa schimbam lucruri in noi si in ceilalti.

Eu am invatat sa ma imblanzesc in minte si in cuvant prin yoga si meditatie. Gasind acea iubire fata de noi pe saltea este natural sa proiectam aceeasi iubire si in exterior. Nu spun ca sunt o sfanta nicidecum, inca mai cad in capcana atractiva a barfei, dar daca o fac macar ma observ constient si invat din greseli.

Namaste, ne vedem in talpile goale!


Leave a comment

“Baiatul cu inima de piatra si fata care-si crestea aripile” de Cristina Tigroiaca

Draga copac,

 

imi aduc aminte de Cristina la prima noastra intalnire, la initierea in yoga. Atunci le-am impartit niste carti oracol si ei i-a picat Imbratisarea animalului putere- Tigrul. Parca o aud “Dar mie nu mi se potriveste…:)”, urmand ca la finalul cursului sa realizeze ca era Tigroaica aceea interioara care urla dupa recunoastere si imputernicire, era trezirea ei la viata.

De atunci a trecut ceva, Tigroaica a inceput aceasta frumoasa calatorie a cunoasterii Sinelui, astfel incat la un moment dat a fost atat de incantata de ce a gasit incat chiar si-a tatuat tigroaica pe brat :). Apoi a urmat o pauza de 2-3 luni, nu am mai vazut- o pe Tigroaica pana acum cateva zile la 108 salutari cand dupa curs ne-a povestit “ca s-a indragostit un pic” si ca treaba asta a scuturat-o, a dat-o cu putere de pamant dar a ajutat-o sa prinda si aripi si sa se cunoasca mult mai bine.

Am ramas foarte impresionata cand dupa clasa, eram la Alt Shift cu mai multi colegi de la Yoga si a insistat sa ne citeasca o poveste speciala terapeutica despre trairile ei. Nu mai spun nimic, te las si pe tine sa intri in terapia scrisului alaturi de Tigroaica si de noi:

A fost o data ca niciodata, o fata Cristina, indragostita pana peste cap de un baiat Petru Iulian. Baiatul, avea o inima de piatra si fata credea ca, asemenea vulcanilor care erup, asa se va topi si piatra lui din inima. Fata, nu si dorea nimic mai mult decat ceea ce ar fi putut sa -i ofere baiatul cu inima de piatra. Aveau amandoi aceleasi vise. Sa calatoreasca prin lumea larga, altfel decat isi doresc oamenii obisnuiti. Sa observe lucrurile, care sunt ascunse ochiului, cele care conteaza doar pentru cei pregatiti sa le vada. Fata il vedea cel mai frumos baiat din lume si cel mai placut om cu care ea si ar fi dorit sa fie. El avea o voce pe care fata ar fi ascultat o la nesfarsit. Avea multe calitati care- i placeau fetei. Fata si baiatul cu inima de piatra au petrecut clipe impreuna. Dar nu au petrecut timp impreuna, pentru ca, amandoi si au dat seama ca timpul nu exista. Nu au vorbit despre asta dar atunci cand se uitau unul in ochii celuilalt, stiau ! Fetei ii placea sa se uite in ochii lui pentru ca vedea acolo vesnicia. O data, l -a facut sa rada cu ochii, poate chiar de mai multe ori, si ea, atunci a fost foarte fericita. Atunci,cand se gandea la asta ( o facuse de mii de ori ) se pierdea in privirea lui si intra intr un labirint foarte intortochiat. Labirintul acela era adevarat si ducea chiar in locul unde ar fi trebuit sa fie inima lui. Si fata, petrecea foarte mult timp plimbandu se prin acest labirint, fiind foarte fericita si visand si dansand. Am uitat sa va spun ca fata, era o fata vesela si plina de viata si frumoasa. Fata, pana atunci, avuse se o viata plina de complicatii si de compromisuri si ea nu se cunostea pe ea, pentru ca avea un obicei de a se darui persoanelor de langa ea. Fata era inca naiva si pura si de aceea era atat de fericita prin labirintul baiatului cu inima de piatra. Pentru ca, baiatul o lasa sa salasluiasca acolo. Era de fapt, sufletul lui. Dar el nu- si cunostea sufletul pentru ca el nu voia sa se plimbe cu ea prin labirint. Si atunci, fata si a dat seama ca baiatul avea un mare secret. Atunci, fetei i- a venit o idee. Mergea zilnic acolo si se uita dupa ceva anume. Si a cautat ea ce a cautat, zile si nopti si a trecut prin toate starile, pentru ca era deznadajduita. A ras, a plans, a jelit, a topait, a cantat si iar a plans. A plans cel mai mult, din cate s a plans pe aceasta lume. Si plangand ea asa, langa inima piatra a lui, pentru ca acolo ajunse se dupa mult vreme, a observat ca in mijlocul pietrei era, asa, ca o crapatura. Si parca se intrezarea ceva acolo. Crestea ceva. Dar in acelasi timp, fata, simtea ca si ei ii creste ceva pe spate. Nu se putea uita pe spatele ei pentru ca nu avea oglinda acolo. El nu suporta oglinzile si nu avea asa ceva. Atunci fata, a inceput sa aiba rabdare. Pana atunci, nu prea stia ce e aceea rabdarea. Si uite asa, fata a trebuit sa se gandeasca mult la ea si la ce isi doreste si la ce ar face o fericita. Pentru ca nu avea ce sa faca altceva si pentru ca baiatul a fost incantat sa o aiba pe ea acolo chiar daca inima lui era de piatra. Si el inca nu stia ca ii creste ceva in inima. Si nici ea nu stia ce i va creste pe spate. Amandoi aveau niste simtaminte dar nici unul nu stia sa si le explice. Era, un fel de dezamagire. Amandoi simteau asa, dar nu au facut nimic pentru asta, amandoi erau foarte obisnuiti cu dezamagirile. Dupa ceva vreme, s a intrezarit ce era acolo in inima lui. Crestea o floare. Exista niste flori pe lumea asta, care cresc in stanca si se numesc floare de colt. Poate mai sunt si alte flori care cresc in stanci dar baiatului aceasta floare ii crestea. Si fetei ii cresteau pe spate niste aripi. Cand aripile se facusera mai mari ea le a putut vedea, doar intorcand privirea. Si atunci fata, a fost atat de uimita ca nu a stiut ce altceva sa faca, decat, sa il cheme si pe el acolo. Era vorba doar de ei doi. Nimeni, de pe lume nu stia despre ei. Intr un fel, erau singuri pe lume. Nimanui nu le pasa de soarta lor. Si atunci, s au intalnit in acel loc atat de sacru, unde lui ii crestea o floare in inima de piatra, poate de acea ei ii placea numele lui, de Petru, pentru ca seamana putin cu piatra, si au stat nemiscati si s au privit in ochi. Si fata avea un infinit in ochi, asa ca si el s ar fi putut plimba prin infinitul acela frumos al ei. Dar asta, numai el stie, pentru ca el, nu prea vorbea si nu impartasea nimic din ce facea si simtea. Spunea el, ca nu simte nimic si atunci ea nu avea ce sa faca decat sa l creada ca asa este. Si, uitandu se unul in ochii celuilalt si pierzandu se in infinitul celuilalt au realizat dintr o data ca de fapt fiecare se uita la el insusi. Amandoi au realizat, ca, de aceea nu i placeau lui oglinzile. Se pare ca el stia mai bine decat ea, nedorindu si oglinzi. Pentru ca, numai asa s au putut vedea cu adevarat. Si se uitau uimiti unul la celalalt si tot descopereau minunatii. Si ei nici nu stiau ca au atata frumusete si atata putere in ei. Nici nu vorbeau pentru ca nu trebuia. Nu era nevoie de cuvinte aici, era dincolo de orice lucru…. Si in acelasi timp, crestea si floarea in inima lui de piatra si cresteau si aripile ei. Cand si au dat seama ca au crescut, pe amandoi, i a cuprins o tristete. Dar o tristete fericita. Numai ei puteau intelege aceasta tristete fericita. Chiar daca ar fi incercat sa explice cuiva, nu ar fi inteles nimeni si nimanui nu i ar fi pasat ce simt ei. Si, ei stiau, ca nu, nu ar fi avut cui sa spuna. Nici unul nu avea pe nimeni altcineva. Si amandoi au lasat linistea dintre ei sa vorbeasca, chiar daca ea ar fi vorbit vrute si nevrute cu el, dar pentru ca ea voia sa l respecte, a lasat si ea linistea sa vorbeasca. Si a fost bine. Da. A fost bine. El s a ales cu o floare atat de rara in inima lui. Nu v am spus, ca foarea asta poate fi nemuritoare si e la fel de frumoasa si peste mii de ani. Si ea, s a ales cu niste aripi superbe si mari si incantatoare si cu care va putea sa zboare peste mari si tari si peste toate minunatiile pamantului si poate zbura chiar si in sufletele unor oameni pe care ea va stii ca vor fi minunati. Poate va fi doar unul, dar asta va afla ea, si va fi suficient. Ea stie de multa timp ca un singur om are tot universul cuprins in el. Si atunci ea, a plecat din sufletul lui si din labirintul acela in care a stat ceva vreme. Si el nu a zis nimic. Nu stim, ce gandeste el, pentru ca v am spus ca lui nu i place sa vorbeasca. Doar, a lasat o pe fata acolo, la el in suflet si putem sa tragem concluzii ca si lui ia placut de ea. Si nu voi termina povestea ca si celelalte povesti. Ca au trait fericiti pana la adanci batraneti. Astea sunt pentru oamenii foarte obisnuiti pe care ii intalnesti peste tot. Povestea mea e chiar speciala si nu veti mai gasi un baiat cu inima de piatra si cu o floare de colt in ea si nici o fata cu aripi atat de frumoase zburand pe ici pe colo poate chiar si prin dreptul ferestrei voastre. E suficient sa ridicati din cand in cand privirea si poate aveti norocul sa o vedeti. Ca este chiar un noroc, este o fata cum nu s a mai vazut si daca o vei cunoaste o sa afli. Poate chiar baiatul cu floarea de colt in inima lui de piatra o va vedea vreodata pe fereastra cand isi va ridica privirea.”

Daca ai si tu o poveste care poate inspira padurea de copacei te rog scrie-mi la suntuncopac@gmail.com

 

Namaste!


1 Comment

Ce “sadesti” in Romania este ce “culegi”. La multi ani, copaci tricolori!

 


Draga copac,

Deseori il aud pe sotul meu “nu plec frate din tara, inca nu. Simt ca pot schimba ceva. De ce sa fug?“ Chiar daca are un salariu infim pentru responsabilitatea de doctor pe care o are si  isi dedica timpul familiei de la sase dimineata pana noaptea prin spital , ar putea avea sute de joburi super bine platite in afara, vrea sa ramana aici. Cel putin acum, aici. Cat de mult il respect pentru asta.

Nici eu nu m-am gandit niciodata sa plec din tara pana acum. Nu stiu, simt ca am foarte multe lucruri de facut aici pentru familia mea si pentru binele tarii, atat de putin cat pot face eu acum. Dar fac. Chiar cred in schimbarea care vine din mine, din tine, din noi. Desi imi place enorm sa calatoresc si petrec o buna parte din an pe meleaguri paradisiace cu palmieri si ape azurii in retreaturi si vacante, cand ajung in tara si ma uit din avion la parcelele alea stupid organizate 🙂  imi salta inima de bucurie si e sufletul care spune” bine ai venit acasa!

Nu am fost mare patrioata pana acum dar cred ca in ultimul an, am inteles altfel puterea si semnificatia pamantului romanesc, un pic mai mult decat pictatul tricolorului la meciuri pe frunte si plimbatul steagului in aer la festivalurile de mici si bere.

Cred ca este vorba despre, despre stramosi,  despre curgerea sangelui din vene in vene, despre familie, despre radaciniDespre ordinea lucrurilor. Deseori vad pe fbk sau aud la cunoscuti” Romania asta de… k*k*t”, pana acum treceam cu vederea sau poate chiar intram in joc, dar acum ma doare. Ma doare pentru ca pamantul asta romanesc, mama pamant este batjocorita de noi copiii ei si pentru ca noi copiii,  nu realizam ca tot noi suntem cei care sufera sau vor suferi. Imi pare rau sa va spun dar ea nu are nicio vina, insa da, fiecare dintre noi cu fiecare gest contribuie la alungarea  noastra  pe alte meleaguri. Si fiecare aspect al Romaniei care nu ne place, ni se pare incorect si de toata jena politicienii, legile, coruptia toate reprezinta oglinda societatii, oglinda a ceea ce si tu si cu mine suntem, asuferintei noastre si a lipsei de iubire, adica ne arata unde are e lucrat fiecare dintre noi.

Tara noastra este un pamant si orice pamantul este sacru. In yoga, shamanism si multe alte culturi credem ca Pamantul este   Mama Noastra Universala asta pentru ca ea creeaza. Asa cum este ea, poate ne-a infometat, poate ne-a inrait, poate ne-a facut sa suferim, poate ne-a pus in situatii nedrepte, dar in final ramane MAMA, mama noastra. O mama este creatoare.  Cine suntem noi sa-i dam socoteala?O mama da viata, da viata fiecaruia dintre noi, fiecarui animal, planta, relatie, casa, masina, experienta de pe acest petic de pamant dar mai departe este treaba noastra cu ce facem cu ea. Ei, si daca da suflu  si noi suntem copiii ei razvratiti si-l luam in ras, nu ne facem decat rau singuri. Sa arunci cu pietre in “mama  ta” , sa-i spui cat de bun este “laptele” altei mame, este dureros pentru  pentru ea dar si pentru tine, pentru ca asta atragi mai departe, persoane ,situatii care vor gasi “laptele tau” insuficient si stricat  si-l vor cauta in alta parte.

Vrem joburi mai bune, situatii mai bune, relatii mai bune, copiii mai fericiti- pei si ce facem, imi bat joc de  “mama” care ne creste asa cum poate in poalele ei? Acest petic de pamant este sangele parintilor nostri, stramosilor nostri, este locul unde se odihnesc persoanele noastre  dragi trecute  in nefiinta, carne din canea noastra si inima din inima noastra. Este casa noastra. Nu e loc de blamat daca vrei sa-ti fie mai bine de aici in colo. Ce sadesti aia primesti-  asta e o lege Universala, legea atractiei si functioneaza pe toate planurile.Concret, de fiecare data cand ne luam numele tarii in desert, numele acestei mame pamant, nimeni altcineva nu sufera decat noi insine si toate generatiile care vor urma dupa noi.

Nu spun sa nu cautam sa ne fie mai bine, este normal daca este loc de mai bine sa plecam oriunde in lume, spun doar sa incercam sa facem tot ce ne sta in puteri mai intai aici sa schimbam ceva, iar daca chiar nu merge si oki, alegem sa plecam, macar sa o facem fara sa lovim tara cu bocancii in nas ca pe un caine al strazii si sa constientizam ca de fiecare data cand “o dam in k*biiip  de tara”, nu facem decat noi sa atragem mai mult deseu in familie, relatiile noastre, in joburi, in sanatate in viitorul nostru.

Eu vreau sa fie mai bine pentru copiii mei iar schimbarea incepe prin a nu rejecta ce a fost si ce este in spatele lor. A imbratisa ceea ce este. A include ceea ce a fost exclus.

Draga Pamant Romanesc, azi am inteles ca noi suntem copiii tai si tu mama nostra. Te rog binecuvanteaza-ne cu iubirea ta neconditionata pe noi si toate generatiile care vin din noi.

La multi ani, copaci tricolori! Namaste, ne vedem pe saltelute!


Leave a comment

“Inmultesti sau ingropi darurile tale?” de Ana din livada

     yoga bucuresti

 

Draga copac,

 

Ana este o buna prietena in livada. Si datorita ei, in mare parte sunt ceea ce sunt. Ma ajuta, ma sustine, ne ajutam sa crestem impreuna si separat.

Ana a simtit sa scrie un articol despre darurile Sufletului:

Crăciunul este sărbătoarea mea preferată, nu neapărat pentru că primesc şi ofer cadouri, dar mai ales pentru că sărbătorim naşterea şi noi începuturi, iar eu ador începuturile şi entuziasmul ce le învăluie. Nu cred că găseam o perioadă mai potrivită pentru un subiect tare drag mie şi anume: mesajele de la Divinitate.

            Vorbesc cu Dumnezeu la fel cum vorbesc cu proprii părinţi. El este singurul care mă înţelege pe deplin şi tot pe El mă enervez când îmi dă palme greu de digerat şi lecţii pe care nu le înţeleg. Pe vremea când credeam că oamenii buni merită doar mângâieri ne certam foarte des. Adică… Îl certam foarte des.

            Odată chiar nu m-am rugat două săptămâni de supărare şi m-am culcat în cel mai întunecat întuneric pe care ochiul şi sufletul l-ar putea simţi.  Am înţeles într-un final că nu aş fi devenit niciodată atât de „Eu” dacă mă ţinea pe palme de pene pufoase şi forma cioplirilor Lui a luat un contur imposibil de obţinut doar cu teorii citite în cărţi. Mi-am iubit în timp toate „catastrofele”, mai mari sau mai mici.

            Acum ne iubim matur şi calm. Strâng din dinţi când lucrurile sunt incerte, dar am curaj să Îl întreb ce vrea de la mine. Eu sunt dispusă să învăţ. Divinitatea răspunde… trebuie doar să ai urechi să auzi şi voinţă să primeşti. Iar răspunsurile vin când te aştepţi mai puţin, când întrebările vin din suflet nu din cap şi mai ales când nu eşti crispat, stresat, îngrijorat.

Într-o duminică am ajuns mai devreme la slujbă și dacă de obicei Îi cer diverse lucruri, acum, fiind într-o perioadă de transformare şi schimbare, am simţit să Îi spun că știu că până şi El abia așteaptă să plec din locul acesta de plafonare, că ştiu că nu mi-a dat atâtea daruri ca să stau în zona de confort și că îi mulţumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le-a sădit în mine… ştie El care şi eu le ştiu şi acum mi le şi recunosc. Nu mă aşteptam să-mi şi răspundă… şi totuşi a făcut-o!

Nu aveam de unde să ştiu că  predica din ziua respectivă era parabola cu înmulţirea talanţilor – Un om le-a dat celor 3 slugi ale sale cate 5 talanţi, 2 talanţi şi  unuia 1, cel cu 5 i-a înmulţit şi a adus încă 5 înapoi stăpânului, cel cu 2 a adus încă 2 talanţi şi cel cu 1 l-a îngropat şi a adus tot 1 talant înapoi). Peste potrivirea aceasta se celebra şi ziua săracilor (dar nu neaparat a celor care nu au bani ci a celor care „nu au nimic de oferit”). Foarte corect concluziona preotul că nouă tuturor ni s-au dat niște daruri la naştere, ni s-a oferit un talent anume și că la final, ca și în parabolă, vom fi chestionaţi în legătură cu ce am făcut noi cu darurile ce ne-au fost oferite. Le-am îngropat sau le-am înmulțit? Rolul nostru este să le înmulțim, să le multiplicăm pentru a le oferi lumii înapoi. Mi s-a părut amuzant… ba chiar cu dedicație slujba asta :)) I-am făcut cu ochiul şi am înţeles mesajul.

Indiferent ce semnificaţie are pentru noi acest dar, indiferent ce formă are, că este vorba de bani ca în parabolă, că este vorba de un talent care bucură alte suflete, trebuie multiplicat şi oferit celor care nu îl au.

„Noi românii, de multe ori, ne mulţumim cu puţin” spunea într-un interviu Cristina Neagu, cea mai bună handbalistă a lumii, am zâmbit pentru că afirmaţia venea pe fondul multor frământări care pregătiseră terenul pentru a înţelege o astfel de frază. Nu cred că este doar trist că acest popor face treaba aceasta dar este şi păcat… şi la propriu şi la figurat. Avem fiecare darurile noastre, să ne plafonăm în zona de confort din lipsă de încredere, din cauza fricilor sau chiar din lene este un mare, mare păcat.

O să ni se ceară socoteală la final. Ce am ales să facem cu darurile noastre, cu pasiunea noastră, cu talentul nostru, cu ce am primit noi şi alţii „nu au”? Fiecare am primit ceva. Toţi am semnat un Contract Sacru (Ştefania Magidson în cartea sa „Magicianul Alb” consideră că toţi am semnat la începutul vieţii un contract cu tema noastră din cursul vieţii). Ce misiune sau datorie avem de îndeplinit?

Contract, datorie, responsabilitate, talent oricum am vrea să îl denumim… avem temă să îl înmulţim. Pentru că până la urmă scopul tuturor pe acest pământ este foarte simplu: Să evoluăm, să creştem. „Când o floare sau un copac încetează să mai crească moare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi” – L. Bourbeau.

            Eu sigur nu vreau să mor cu toate darurile în braţe. Vreau să le recunosc, să le înmulţesc şi apoi să le dăruiesc. Eu nu vreau „să mă mulţumesc cu puţin”.

Aţi păţit vreodată lucruri care nu aveau o explicaţie logică? Aţi simţit vreodată o atingere angelică? Aţi primit vreodată un mesaj ce ştiaţi sigur că este răspunsul la o frământare personală?

Vă îmbrăţişez şi vă doresc sărbători magice! Să primească sufletul vostru exact ce vă doriţi!

Namaste!”

 

Daca rezonezi cu noi, te asteptam pe saltea ❤


Leave a comment

Prietenia este gratis

Draga copac,
de un cadou  de la viata sunt sigura! Am harul de a conecta oamenii potriviti impreuna, care se sustin sa creasca si sa evolueze, iar eu impreuna cu ei.
Acum aproape un an a organizat o tabara de feminitate la Paltinis  si hop observ dupa ca 6 din cele 20 de femei prezente in tabara, desi nu se cunosteau si erau din orase diferite, au ramas cele mai bune prietene. Se intalnesc sa mediteze impreuna,sa gateasca, sa faca yoga, fotografii, sa picteze si sa experimenteze ……prietenia.
Acesta este un articol despre prietenie si o voi lasa mai jos pe una dintre fete sa vi-l creioneze:
“Pentru mine totul a inceput la Convetia de yoga. Unde cam stiam ce se intampla deja ma obisnuisem cu exercitiile si totul era asa yoga fitness. Si uite ca ma trezesc intr-o clasa…hmmm cu petale, mirosuri, clopotei…..atmosfera zen si o “domnisorica” intr-o rochita dantelata roz…care mai presus de toate avea si o bentita sau coronita cu paiete si fulgi….E na dracie …chiar fulgi (cred ca iti aduci aminte copacito).

Well asa a inceput incursiunea mea in feminitate in aceea zi. Si pentru ca multe din exercitiile de acolo au rezonat cu mine si cu pasii de pana acum facuti pentru dezvotarea mea, mi-am zis …”Buei cineva la noi in Bucuresti face chestii din astea misto pt care trebuie sa dai bani seriosi pe afara”. Bingo

Nu mult a trecut si am investigat site-ul Suntuncopac si facebookul si tot ce era de vazut.Si trebuie sa recunosc, nu m-am incumentat initial sa merg  la studio dar am ajuns in alta parte ….in Tabara de feminitate si yoga…. Nu va mai spun cate ganduri si acolo …daca vreau, daca e bine ,daca da, daca nu….

Mi-am dat doua la fund si am plecat sigura singurica intr-o tabara cu 20 de muieri ….de care habar nu aveam.

Si povestea Zuzelor de la Paltinis incepe aici…chiar pe facebook inainte de gruparea in masini.

Suntem 6: Luiza, Diana, Nico, Andrada, Oana si eu

Eh si nu am cuvinte sa spun cat de variante sunt personalitatile:

  •  Luiza e un vulcan de energie, zambet, dezinvoltura si in acelasi timp o furtuna care te prinde din toate partile, ea grupeaza si energizeaza.
  •  Diana, a mai mica, te cucereste cu zambetul si copilaria din ochi, te prinde repede cu povestile ei si este mereu ca o pisicuta alintata.
  •  Nico, oh Nico, introspectia este la casa ei. Ne vrajeste mereu cu povesti despre pietre si energii pe care le simti clar in preajma ei.
  •  Andrada, hmmm un izvor de emotii de toate felurile, langa ea nu poti decat sa te simti acceptata si libera sa te exprimi.
  •  Si Oana, Oana este un ingeras iubitor si cald si intelegator, mereu fina si aranjata, mereu mereu aroma de ingeras si lumina.

Ne-am adunat pe un chat…initial Diana, Luiza, Nico, Andrada si eu. Si a inceput chitaiala.

Luiza s-a remarcat repede ca fiind cea mai vorbareata, iar Andrada cea mai sceptica, greu domne greu scoateai cuvintele de la ea.

Dupa cateva zile de organizat si aranajat( Luiza si Nico veneau de la Galati) dupa ce totul era stabilit cu 5 dintr-o lovitura intru-un logan, uite ca a aparut si Oana sa ne “strice” aranjamentele. Si bine a facut! Toata galagia dintr-o masina s-a transformat in galagie in 2 masini.

A mers impreuna la drum (ne-am oprit la mici de Dedulesti), ne-am intors impreuna si ne-am oprit din nou la ciorba de burta de Kon Tiki. Numai expereinte autohtone, fara fitze fara mofturi.

In tabara trebuie sa mergi ca sa simti nu ca sa gandesti. Noi ne-am jucat ,am ras, am plans, am admirat femei frumoase si autentice. Am trait si am impartasit. O iarna feerica era in jurul nostru.
Unele femei mai calme si mai emotionate, altele mai vesele si mai expansive. Atata liniste si galagie in aceeasi palarie 🙂
 
Pentru noi tabara a fost punctul nostru de start. Locul care ne-a grupat intr-un fel magic. Si Copacelul este omul minunat care a venit cu energia, pe langa toate ideile minunate si care a facut posibila intalnirea noastra.
 Si ca sa vorbim si despre ce s-a simtit. Pai lucrurile stau asa: eu nu am mai trait de mult(poate din coplilarie) sentimentul ala ca poti sa vorbesti cu cineva orice fara sa stii nimic despre el. Si sa te simti iubit si acceptat desi nici celalat nu stie mare lucru despre time ca sa justifice iubirea pe care o da. Asa m-am simti eu cu fetele astea din prima clipa in care am pus energie langa energie.

Eh si acum?!  Acum ne cunoastem.
Acum realizez ca azi sarbatorim aproape un 1  an de relatie. Asa ca la multi ani fetelor si la cat mai multe luni pline de veselie si de lacrimi si de energie si dragoste neconditionata. Langa voi am invatat ,sau poate doar mi-am adus aminte, ca prietenia exista si este gratis!”

 

Si tu poti inspira comunitatea de copacei! Ne vedem pe saltelute ❤ !

 

Namaste!