Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu

Tag Archives: studio yoga bucuresti


by 2 Comments

Pentru cei care nu cred in iubire

Pentru cei care nu cred in iubire,

am o poveste. Este povestea ta si a mea, redata in cuvinte de Omraam Michael Ivanov.

poate multe sunt povestile care mi-au inghetat si inchis inima dar la fel de multe sunt povestile care o dezvelesc. Prin fiecare practica de yoga, fiecare meditatie, eu invat lectia intoarcerii acasa in inima, unde iubirea este infinita si nu tine de cerseala din exterior, si asta este ceea ce impart la fiecare clasa cu studentii mei. In timpul unei clase de yoga feminina unde obisnuiesc sa citesc din carti, am dat de aceasta lectie de mai jos.

Lasa-te inspirat de aceasta minunata poveste:

“Barbatul  care nu credea in iubire

Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. „Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: „Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: „Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”

El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: „Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. „Ea este a mea”. „El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: „Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. „Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: „Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.
Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei. Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.

Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care sunt asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.

Daca veti proceda la fel, luindu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste. Fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii dumneavoatra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Si totusi, atunci cand mergem la biserica, primul lucru pe care il facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua in palma celuilalt, asteptand ca el (sau ea) sa ne faca fericit(a), si invers. Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste celalalt sa fiti.

Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput. Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.” sursa http://www.psihohipnoza.ro


by 2 Comments

Sa iubesti inseamna sa fii vulnerabil

 

draga copac,

deseori aud de la copacei “nu mai vin la tine la clase ca ma faci sa plang si nu vreau sa ma fac de rusine“! Este adevarat ca yoga sapa bine in emotiile captive, dar daca nici la yoga nu avem curaj sa ne deschidem si sa ni le vindecam atunci unde? La clase le invat fetele sa fie puternice plangand dar si razand, deschizandu-se, impartasind ceea ce simt, relaxandu-se in “acum”,  onorand fiecare traire. Ne -am saturat de mastile purtate pana acum, de pretentiile societatii de a fi intr-un fel, de armurile si zidurile puse copiind mai mult paternul masculin.
“Sa iubesti inseamna sa fii vulnerabil. Iubeste orice si inima ta va fi ranita si eventual sparta. Daca doresti sa o pastrezi intacta, nu trebuie sa o dai nimanui, nici macar unui animal. Poti sa o tii ocupata cu hobby-uri si tot felul de lucruri de lux, evita toate angajamentele. 
Poti sa o pui in siguranta intr-o cutie a egoismului. Dar in aceasta cutie, in siguranta, de nepatruns, fara aer, inima se va schimba. Nu va fi rupta dar ea va deveni de neatins, impenetrabila iremediabil. A iubi inseamna sa fii vulnerabil.” C. S. Lewis Vulnerabilitatea nu inseamna doar sa cunosti victoria sau infrangerea, ci sa intelegi ca ambele sunt necesare; inseamna sa te implici cu toata fiinta ta in ceea ce faci.

Osho spunea ca mai bine sa suferi din dragoste pentru ca aceasta suferinta este purificatoare decat sa suferi ca nu ai iubit vreodata. Iubirea este inaltatoare! Egoul in dragoste vrea sa eviti suferinta. Mintea este prea speriata ca sa ramana in durere. De fiecare data cand faci ceva ca sa eviti durerea cumva lansezi un mesaj in Univers ca asta sa atragi. Abandoneaza-te!
Evident nu as sfatui niciodata, pe nimeni sa isi ascunda inima, indiferent de consecinte. O inima care bate pentru ceva, cineva, o inima deschisa care iubeste este ce sustin si eu cred ca doar așa putem creste, putem evolua. Daca ti-e frica sa nu fii ranit, atunci nici nu poti iubi cu adevarat. Daca ti-e teama sa nu pierzi controlul, atunci nici nu poti simti cu adevarat bucuria, increderea, curajul.
La clasele mele de yoga punem accent pe deschiderea inimii pentru a primi si a darui cat mai multa iubire.
Tot aici ne vindecam ranile si constatam ca o inima ranita este o inima mai puternica.
Da, vulnerabilitatea poate aduce suferinta dar aduce si putere la pachet.
Daca simti ca acest mesaj este pentru tine, te astept cu drag la clasele mele de Yoga de la Studio, daca doresti sa lucram impreuna pe nevoile tale specifice te pot ghida in aceasta calatorie in cadrul sedintelor private. 

 

Ah, si iti recomand o minunata carte: Curajul de a fi vulnerabil – Brene Brown 

 

Namaste!

 

MUA: Valentina Oprescu
Foto: Ruxandra Scripcariu – Visual Storytelling / Ruxandra Diana Scripcariu

ZEN & love : Suntuncopac- Yoga Studio & more


by 1 Comment

“Nu inceta sa mergi!” sau 900 de km la picior pe Camino… de Octavia

Draga copacel,

mai jos o voi lasa pe prietena mea Octavia sa ne povesteasca cum a fost sa mearga pe jos 900 de km pe…. Camino. Camino este un pelerinaj de 900 km care poate fi parcurs pe jos sau cu bicicleta. Mai este numit si Drumul lui Jacob. Este singurul drum din lume care este sub Calea Lactee si care este parcurs anual de 200.000 de pelerini.

“In urma cu 7 ani am citit cartea Camino – o calatorie spirituala a lui Sherley Maclaine, care mi-a starnit curiozitatea. Trebuie sa recunosc ca fost una din cartile mele de capatai in domeniul esoteric. Dupa a urmat filmul “The Way” si decizia de a face Camino de Santiago de Compostella.

In anii ce au urmat am facut alte calatorii spirituale, ca cea din Kenya, India sau Thailanda, unde m-am certificat in Yoga pentru Copii si de atunci predau Yoga Kids si organizez tabere de yoga si dezvoltare personala pentru copii.

In luna februarie a acestui an, dupa prima tabara, am simtit ca vara aceasta mi-o voi dedica pelerinajului. Am planuit sa plec undeva in luna iulie pentru o perioada de 30 de zile si cand ceva este in planul tau existential, lucrurile se deruleaza usor si de la sine. De ziua mea, am primit de la prietenele mele biletul de avion cadou, carora le multumesc frumos!

Pe 27 iunie am ajuns in Saint Jean Pied Port, in Franta, cu un rucsac in spate, care cantarea 6 kg, in care aveam 3 schimburi, un prosop, o rochita, sacul de dormit si sandale, cativa plasturi, un ac si ata, care urma sa le folosesc in caz de basici. M-am dus la biroul central al pelerinilor unde m-am inregistrat si mi-am luat pasaportul de pelerin. Nu aveam foarte multe informatii despre traseu, nu stiam cum va fi si cat imi va lua, nu aveam bilet de intoarcere si nu imi facusem niciun plan, asa a venit si prima lectie – renuntarea la control si abandonarea. Stiam doar ca imi doresc sa il termin, no matter what.

Pe 28 am pus primul picior pe Camino si tot atunci a inceput calatoria mea interioara. Desi se spune ca prima zi este cea mai grea, datorita Pirineiilor pe care ii traversezi, eu pot spune ca am avut zile mult mai “grele”.

Primele 10 zile a plouat si a fost neasteptat de frig, nu am avut haine groase la mine, dar asta este frumusetea si motto-ul pelerinajului “Camino provides”, iar eu m-am ales cu un pulovar (de femei) de la partenerul meu de drum, Johannes, primul pelerine de altfel pe care l-am cunoscut in Saint Jean si cu care am avut o conexiune minunat de profunda. Am continuat sa ne intersectam timp de aproape 20 de zile, ceea ce nu mi s-a intamplat cu niciun alt pelerin. Dimineata mergeam separate, iar dupa masa de pranz, parcugeam ultimii 10 km impreuna, impartasind povesti, sau trairile din ziua respectiva. Am fost un maestru unul pentru celalat, ne dadeam raspunsuri si ne spuneam lucruri pe care nu voiam sa le auzim si care nu coincideau cu ceea ne doream.

Prima lectie a venit doar la 4 zile dupa ce am pornit la drum. Mi-am agatat un adidas de rucsac, desi am avut un sentiment ca il voi pierde si in loc sa imi ascult intuitia am facut un nod mai strans sa fiu “sigura” J. Am realizat abia cand am ajuns in Albergue ca imi lipseste adidasul, ziua aceea a fost si ziua cand am mers o bucata mai lunga decat etapa sugerata. Evident ca inceput panica, criza si plansul. Am luat-o inapoi pe jos, dar era imposibil sa parcurg tot drumul pana unde banuiam eu ca l-as fi pierdut. Gazda, s-a oferit sa mergem cu masina pe unde se poate si unde nu, sa merg pe jos. Adidasul era de negasit. Pentru cine nu stie, incaltarile sunt cele mai importante cand pleci la un drum atat de lung. Trebuie sa aiba “rodajul” facut, asa ca eram dispusa sa ma intorc a doua zi cu autobuzul 32 km si sa reiau traseul, desi eram constienta ca sansa de a-l gasi era mica. Dar gandul de a cumpara incaltari noi era terifiant, imi vedeam deja picioarele pline de basici si ma vedeam in imposibilitatea de a termina pelerinajul. Pe drum inapoi m-am intrebat: ok, dar de ce mi s-a intamplat asta acum? Si cum nimic pe Camino nu este o coincidenta, asteptam un raspuns, care a venit sub forma unei intalmplari corelata cu o situatie asemanatoare din viata mea pentru care eu am cerut rezolvare si incheiere. O situatie de care eram perfect constienta ca este toxica, dar in care continuam sa ma intorc. Existau mii de lucuri mai bune, mai hranitoare, dar nu conta, eu pe aceea o voiam, exact ca si cu adidasul. As fi putut sa-mi cumpar unii mai buni, mai performanti, poate de la care nu faceam basici, dar nu, eu pe aceea ii voiam. Momentul in care am acceptat si inteles mesajul, am primit o poza de la Paolo, un pelerine, care a vazut adidasul pe mijlocul drumului cu 20 km in urma si l-a luat, fiind convins ca isi va gasi “Cenusareasa”.

Cum spuneam si la inceput renuntarea la control este ceva pe care accepti din start sau opui rezistenta. Rezistenta pe Camino vine sub forma de durere fizica si basici. Aici nu exista planuri, nu exista trecut sau viitor, pratic nu exista timp, cel mult te poti raporta la “azi”, la acum. Cat de mult te-ai stradui sa iti faci un plan, nu te poti tine de el din diverse motive, apar tot felul de situatii neprevazute cum ar fi dureri, basici, vreme sau locuri minunate in care iti doresti sa innoptezi sau sa petreci mai mult timp. Si aici cred ca intervine lectia abandonarii si credinta in Camino, intr-o Autoritate Suprema, in Univers, care intotdeauna are planuri mai bune pentru noi, decat avem noi pentru noi.

Fiecare km pe care il parcurgi este o meditatie, mie imi place sa o numesc meditatie activa. Fie ca te gandesti la anumite aspecte din viata ta, fie ca esti focusat doar pe respiratie sau iti pierzi privirea in peisaje, toate, dar absolute toate te readuc in interiorul tau, creaza legatura corp-minte-suflet. Au fost zeci de km in care am facut meditatia/rugaciunea hopono’pono cu toti oamenii din viata mea. Am simtit nevoia de a ma elibera de vinovatie, regrete, dezamagiri sau ura si totodata de a-i elibera pe altii, de a ierta si a fi iertata.

Cateodata mergeam si plangeam in honhote sau radeam cu pofta. Dar cel mai des ma simteam ca un copil, fara probleme, fara griji, fara asteptari sau ganduri. Ma simteam libera si puternica. Atat de libera incat stiam ca zbor, ca pasii mei nu mai calcau pe pamant, calcau  pe pernite de aer. Plangeam pentru ca libertatea pe care o simteam ma coplesea, este o altfel de libertate decat cea pe care o cunoscusem pana atunci. Libertate autentica, in care nu aveam nevoie de machiaj sa fiu frumoasa, de o coafura stylizata, de creme, uleiuri sau tocuri, parfumuri scumpe sau alte accesorii. Parfumurile mele erau florile proaspate pe care le culegeam zilnic de pe drum si mi le prindeam in par sau de rucsac. Si credeti-ma, nu cred ca m-am simtit vreodata mai frumoasa si mai libera.

Erau si zile cand nu mai puteam, cand as fi luat primul avion si as fi venit acasa, dar atunci mai puternic ca niciodata simteam sustinerea de acasa, din partea familiei si a prietenilor, a celorlati pelerini, care apareau din neant si iti urau “Buen Camino” si parca suflau cu praf de putere si vointa inspre tine si iar intrai in magia Camino-ului.

Camino este locul in care te indragostesti de oameni, de mersul pe jos, de drumuri forestiere, munti, campii, te indragostesti de tine intr-un anume fel, te indragostesti de basicile tare care ti-au adus cea mai dureroasa placere, si anume placerea de a fi 100% vie, constienta si recunoscatoare, te indragostesti de povestile altora care devin si povestile tale, de oamenii care te marcheaza si isi lasa amprenta in viata ta, de cine devii dupa fiecare km parcurs, de cum esti tu cu adevarat fara a te mai judeca si critica.

In marea parte a drumului am mers singura, fara dorinta de a apartine vreunui grup, simtisem inainte de a pleca ca imi doresc sa fiu singura, de a ma conecta la mine si la nevoile mele si nu in ultimul rand in ceea ce privea noul job, deoarece imi dadusem demisia inainte sa plec, fara nicio alta perspectiva J. In ultimele 2 saptamani l-am cunoscut un columbian, David – 24 ani, care facea Camino pe “bici” si cu care a fost chimie la prima vedere. Cand ne-am intalnit era intr-un hamac, “in the middle of nowhere”, unde un alt pelerin a creat acum 8 ani o oaza de iubire, in care puteai sa innoptezi sub cerul liber sau sa servesti niste fructe, cafea, apa, ceai etc for free, sub indrumarea “Camino provides”, canta la guitalele. Ma uitam la David si ma vedeam pe mine acum 4-5 ani, era un deliciu sa ii ascult povestile. Foarte interesant a fost ca de bicicleta avea agatat un steag al Romaniei si ca vizitasem aceleasi tari. La nici 2 zile dupa aveam deja un grup compus din 2 columbieni, 2 daneze, un belgian, 2 spanioli, o italianca si o americanca, foarte vesel si cu multa energie pozitiva. Am petrecut cateva seri impreuna, dupa care m-am rupt de ei, pentru ca imi doream sa ajung pe 24 iulie in Santiago fiind Sfantul Iacob, iar asta solicita un numar de km mai mare parcursi pe zi.

Ultimii 100 km au fost poate cei mai grei. Nu stiu din ce motiv exact, poate oboseala, poate prea mult efort, poate subconstientul anunta “sfarsitul”. Pe 24 iulie am ajuns in Santiago, nu as putea expirma in cuvinte sentimentul pe care il ai cand vezi orasul de pe munte, stiu doar ca in ultimii 5 km doar plangeam de fericire si imi spuneam “I did it! I made it!”. Lacrimile mele exprimau recunostinta si iubire pentru toti cei care au facut si vor face Camino. Mersesm 26 de zile, 820 km.

Era o zi foarte importanta pentru atat pentru Santiago, cat si pentru intreaga Spania, ziua Sf Iacob. Am participat la cea mai frumoasa slujba pe care o vazusem/auzisem pana atunci. Seara, m-a sunat Johannes, pe care nu il mai vazusem si nu mai stiam nimic de el de mai bine de 12 zile , si m-a anuntat ca este la Santiago. Am incheiat Camino cu primul om pe care l-am cunoscut intr-un superb foc de artificii.

Camino-ul meu a continuat pana in Finisterre, la ocean. Desi eram extenuanta, mi-am gasit puterea pentru inca 90 km. Am planuit sa ma intalnesc cu prietenii mei din grup acolo la micul dejun 3 zile mai tarziu. A fost un moment magic, fiecare venea cu rucscul in spate, unii mergand de la 6 dimineata, altii veneau cu autobuzul, altii cu taxiul, ca o mama (oceanul) care isi cheama puii acasa din toate colturile lumii. Absolut magic.

Drumul pana la far, la km 0, l-am facut cu pasi de furnica, punand cap la cap toate invataturile primate, revizuind daca mai este in mine ceva pe care as fi vrut sa las acolo. Intalnirea cu El fin del Mundo a fost intensa, coplesitoare si foarte linistitoare. Am respectat ritualul de a da foc la haine, am facut o rugaciune, am aruncat piatra pe care am luat-o din Saint Jean, care simbolizeaza greutatea pe care o aveai pe suflet, in ocean si am ramas tacuta privind imensitatea oceanului care ma inconjura. Locul acela m-a incarcat atat de tare incat cei 3 km spre oras i-am facut in alergare. Am stiut ca din acel moment tine de mine sa imi croiesc propiul Camino, ca Viata in sine este un Camino.

Vreau sa imi multumesc in primul rand mie si celor 2 oameni minunati Johannes si David, intalnirea cu ei a avut un impact major in viata mea. Ioana, Lori, Mo si Alex pentru cadoul de ziua mea (biletul de avion), restul prietenilor pelerini fara de care Camino nu ar fi ceea ce este, familiei si prietenilor pentru sustinere lor care mi-a dat multa forta si tie, draga Camino!

Buen Camino,

OM

Va las cateva mesaje  de pe camino care m-au atins

“Your feet will heal, but the friends you make will be a lifetime”

“Sometimes,  you find yourself in the middle of nowhere, and sometimes you find yourself in the middle of nowhere”

“Don’t stop walking”

“Two pilgrims. Two hearts. One love”

“We can share the earth and protect it together, instead of trying to own it, and in the process, destroy the beauty of life”

“The best moment of the day, is the worst part of the way”

“I was here, I lived, I loved, I was here!”