Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

Nu voi mai uita niciodata sa-mi ud radacinile, de Alexandra

Draga copacel,

Alexandra este studenta la medicina. Este desteapta foc,  frumoasa, superba chiar, insa cel mai important este  “treaza” sau ales sa se trezeasca si sa-si prioritizeze viata.

Iti las mai jos gandurile ei  ce au inspirat-o de cand practiva yoga si cunoasterea de sine:

 

“Daca vrei sa fii fericit si sa stii cum e sa traiesti din plin, renunta la frica. Darama zidurile si da-ti voie sa fii vulnerabil. Nu poti sluji la doi stapani: frica si iubirea. Alege fericirea sau tristetea.
Trebuie sa traiesti in prezent. Trecutul nu poate fi schimbat, iar viitorul e o iluzie care iti scapa printre degete. Trecutul se joaca cu tine, punand stapanire pe puterea ta interioara.
Mereu am avut o frica de respingere. Mi-era teama ca nu sunt suficient de buna, suficient de frumoasa, desteapta, capabila, iar asta m-a tinut din a-mi urma visele si din a incerca.
Mi am dorit fericire si iubire, stiind cat pot oferi. Am avut temeri si m am asteptat mereu sa se intample ceva rau, sa se indeparteze orice era bun in viata mea.
Mintea mea nu se opreste niciodata, functioneaza non-stop, cautand sa rezolve probleme reale si inventate, scotocind prin labirinturile interioare si incapatanandu-se sa gaseasca solutia perfecta. Intoarce pe toate partile o situatie, pana cand ii schimba ireversibil istoria. Oare imi pot prescrie un antidot impotriva zbuciumului mintii?
Avand grija de tine din interior, poti muta munti. Yoga m-a ajutat mai mult decat m-as fi asteptat. Nu orice tip de yoga, ci yoga practicata cu dragoste in cea mai frumoasa gradina, unde crestem cu totii impreuna. Efectiv simti cum iti cresc radacinile de fiecare data cand parasesti studioul.
Meditatia si conceptul de a fi prezent in momentul de fata, constientizarea faptului ca nimic nu ne apartine, nici macar un obiect, o persoana, o amintire, ci doar clipa de fata, respiratia asta care te impiedica sa mori, au incercat sa calmeze agitatia.
Fii prezent in momentul asta. lasa controlul asupra universului inconjurator si gaseste control asupra mintii tale. Fa-o aliatul tau. gaseste motivatia interioara si tine-te de ea. intra in subconstient prin intermediul mintii tale si desluseste misterul.
Nu stiu despre voi, dar eu sunt obsedata sa detin controlul, in felul in care nu imi place sa fiu luata prin surprindere sau sa astept. Sa astepti e dureros. Sa uiti e dureros. Sa nu stii ce cale sa alegi, e si mai dureros. Am fost nevoita sa imi accept obsesia si sa incerc sa scap de ea. Nu e usor. Stau in fata destinului si vad cum situatiile imi scapa printre degete, iar eu nu stiu ce decizie trebuie luata. La yoga imi linistesc mintea si imi sadesc noi seminte pline de incredere si speranta.
Fiecare zi ne daruieste un nou inceput. Daruieste-ti clipa asta in care sa te unesti cu tine si sa faci alegeri pentru linistea ta.
Nu mai lasa ca fericirea ta sa depinda de altii. Nu uita, ne nastem si murim singuri. Ceilalti sunt in viata noastra temporar, invata ce poti din fiecare relatie.
Gandurile sunt totul. Alunga le pe cele rele, pentru ca sunt pline de viclenie, pun stapanire pe tine si fac ce vor din tine. Niste ganduri gresit pozitionate pot atrage o intamplare nefericita chiar si atunci cand ea exista doar in mintea ta. Mai bine fii naiv si cauta doar lucrurile frumoase, decat sa le regreti absenta.
Lasa convingerile limitative si preconceptiile. Cine esti tu cu adevarat nu atinge limite. Poti face orice.
Renunta la acuzatii si fa loc in inima pentru pace si iubire. Cauta exact ce anume te tine pe loc si renunta la rezistenta, control si capituleaza. Let go. Si viata se va aseza. Viata stie ce e mai bine. Nu forta lucrurile. Fa ce ai de facut, apoi ia loc. Nu te grabi. Pur si simplu ai incredere in proces. Trimite gandul in univers si el va stii ce sa faca. Totul se va intampla asa cum trebuie, asa cum iti doresti. Lasa obsesiile.
Noi atragem ceea ce suntem, cu ceea ce rezonam si vibram. Fii iubire si vei primi iubire. Tu esti cea mai importanta persoana din viata ta. In momentul cand vei crede asta, nimeni din jur nu va mai conta.
Odata ce te eliberezi de orice lucru pe care il tii strans, vei trai cum trebuie.
Nu trebuie sa cauti dragostea. Trebuie sa cauti si sa dobori toate barierele din tine care o tin afara. Cauta-te pe tine pe fundul sufletului tau si apoi hraneste-l cu ce are nevoie. Cauta sa te cunosti mai bine decat ar face-o oricine. Tu esti suficient. Cand vei realiza ca nimeni nu te poate completa, atunci va aparea persoana potrivita, care doar te va complimenta.
Renunta la atasamentul bolnav si lasa dragostea sa iti iasa prin pori si sa te elibereze de orice. Nu posedam nimic. Nu avem nimic. Decat pe noi.
Nu mai lasa intunericul sa te amageasca si sa te otraveasca. Daca in tine e bezna, cum poti da lumina celor din jur? Nu mai rani oamenii care incearca sa-ti aprinda lumina. Esti mai mult decat te consideri tu.

Am decis sa mor fata de trecut ca sa ma pot naste in prezent. Nu voi mai uita niciodata sa-mi ud radacinile 🙂


Leave a comment

“Umbra mea, Frica ” de Ana din livada

draga copacel,

la unii oameni vorbeste “sclipirea” prin ei. Ana este unul dintre ei si sunt onorata sa o cunosc si sa iti impartasesc povestea sa despre prietenele sale umbrele si fricile. Daca rezonezi cu povestea eu te asteapta cu iubire la cursul sau din aprilie, detalii aici.

Pana in urma cu aproximativ 4 ani traiam total deconectata de mine insami. Ajunsesem sa cred ca toti oamenii sunt impotriva mea, ca intregul univers este impotriva mea si astfel traiam intr-o stare de victima de care nici macar nu eram constienta. Ma identificam cu absolut tot ce simteam si credeam ca sunt pedepsita de soarta, ca nu sunt demna de a fi iubita si ma revoltam pe tot ce era in exterior. Imi inchisesem inima si devenisem astfel o femeie de gheata,o razboinica neinfricata ce vedea doar atacuri din partea celorlalti, atacand la randul meu si mai puternic, pentru a ma proteja. Eram eu impotriva tuturor. Sau asa credeam pe atunci. La inceputul anului 2015, o simpla schimbare de atitudine mi-a schimbat total si pentru totdeauna modul in care percepeam viata si pe cei din jur. Fiind ingenunchiata de propria insatisfactie, de propriul sentiment de nevrednicie, m-am intrebat atunci: Cine sunt eu? Care este rolul meu aici? Cum as putea sa fiu cu adevarat fericita? Din acel moment, in fata mea s-a creionat un traseu nou, un drum magic care m-a condus in cele mai profunde colturi ale mintii mele subconstiente. Mi s-a aratat de unde vine toata suferinta mea, trecand printr-un profund proces de constientizare a ranilor interioare, a modului in care eu insami ma respingeam si a faptului ca traiam crezand ca sunt nedemna de iubire, ca nu sunt suficient de buna si ca orice as face… este in zadar. Fiecare pas facut in aceasta calatorie interioara imi dezvaluia ceva si cu fiecare dezvaluire simteam cum ceva in interiorul meu se transforma. Ma simteam ca o nimfa care este pe punctul de a deveni libelula si nu este constienta de mutatia genetica prin care trece. Au fost luni de zile cand experimentam diverse stari de constiinta, atat de multe si atat de dese incat credeam ca o iau razna. Nu m-am oprit, am continuat cautarea interioara si atunci am intalnit-o pe Ea. Pe Umbra mea. In decembrie 2015 a fost momentul in care i-am perceput cu adevarat povestea, fara sa ma mai identific cu ea. Umbra reprezinta polaritatea personalitatii noastre exprimata constient. Umbra este totalul convingerilor, credintelor si caracteristicilor pe care le reprimam. In umbra gasim toate partile din noi de care nu suntem constienti sau pe care le respingem. Din acel moment viata mea s-a transformat inca o data, din acel moment am inceput cu adevarat sa-mi iau puterea inapoi si sa ma recreez pe mine. Intalnirea mea cu Umbra poate parea un film SF pentru unii, insa este cu adevarat o binecuvantare. Initial 11 zile si 11 nopti am stat de vorba cu aceste aspecte din mine, percepandu-le ca pe o entitate separata de mine, desi tot ceea ce ele imi spuneau, imi veneau in constient sub forma unor ganduri. La finalul celor 11 zile, am cerut ajutor crezand ca sunt atacata sau posedata de vreun demon ceva, insa ulterior totul s-a revelat de la Sine. Am inceput sa le cunosc pe fiecare in parte, sa le ascult povestea, sa le vad iubirea din spatele actiunilor si sa le iubesc si eu la randul meu. Am inceput sa integrez una cate una, facand pace cu ele si dandu-le locul care li se cuvine de drept in viata si inima mea. Am cunoscut partea din mine care era agresiva, pe cea care era nedreapta, pe cea care judeca, pe cea care era aroganta, am cunoscut propria superioritate si inferioritate, pe cea care abandona si pe cea care trada etc… le-am ascultat povestea fiecareia dintre ele si am inteles astfel cat de mult ma iubeau si cata nevoie aveau ele de iubirea si acceptarea mea, nu a altora… ci a mea. Am inteles cat de mult incercau sa ma protejeze de fapt si cat de agresiva si nedreapta eram eu cu ele. Am inteles cat de multe aspecte din mine abandonasem si respinsesem. Cu fiecare integrare facuta, toate aceste aspecte mi-au oferit un dar, m-au ajutat sa le includ in viata si actiunile mele intr-un mod constructiv si benefic pentru mine si ceilalti. Mi-au oferit o putere de care nu eram constienta pana atunci, puterea iubirii de sine. Intoarce-ti si tu fata catre propriile umbre si asculta-le povestile, imbratiseaza-ti fricile si cauta sa vezi iubirea din spatele lor, patrunde adanc in propria suferinta si iti garantez ca te vei ridica intocmai ca pasarea Phoenix, iar atunci lumea ta va fi mai colorata si iubirea va fi tot ceea ce vei vedea… oriunde te vei uita. Esti demn de iubire si intotdeauna ai fost! Fii bland si intelegator cu tine, ofera-ti iubire neconditionata si totul se va schimba!

Fa pace cu tine. Namaste!”


2 Comments

“Daniel nu a murit, e doar puțin plecat pe munte ” de niste copaci din Livada

Draga copac,

 

fugim de ideea de moarte si de lectiile ei. Povestea de mai jos este despre viata si libertate,despre moarte constienta si frumusetea din spatele alegerii ei. Pe Dani, omul superb care a fost nu il cunosc, dar ii cunosc pe finii sai Larisa si Ferdi pe care ii iubesc cu toata fiinta. Larisa a ales sa-si serbeze ziua sa pe 1 martie cu prietenii la clasa de yoga de la studioul pentru ca odata cu plecarea lui Dani multi s-au trezit in urma sa.

 

La revedere, prietene! Ne vor lipsi zâmbetul tău și cuvintele sincere prin care făceai lumea un loc mai bun.

Undeva, pe Valea Coștilei în Bucegi, zăpada cade din cer într-o liniște deplină. De jur împrejur se înalță culmile albe și cerul senin-senin, de nu-ți mai poți ține ochii deschiși. Tăcerea asta de început de lume și frumusețea neatinsă a muntelui erau motivele ce-l făceau pe Daniel să se aventureze pe munți iar și iar, fie că era vorba de Mont Blanc sau Retezat, de vârful Khan Tengri sau Bucegi.

N-o să vorbim dramatic despre Dani. Nu i-ar fi plăcut și ar fi râs: “Frăție, ce-i asta?” O să-i lăsăm pe cei care l-au iubit și l-au înțeles să spună lecția pe care Dani ne-a lăsat-o. “Cred că marile lui iubiri în viață am fost eu și muntele, în aceeași măsură. Nu știu dacă ar fi putut să renunțe la vreuna dintre ele. Oricum, și eu am considerat că n-ar trebui”, spune cu sinceritate Octavia, soția lui. Muntele i-a legat și le-a dat amândurora ceva ce prețuiau mai presus de orice. “Daniel era o persoană liberă, poate ăsta e cuvântul care-l descrie cel mai bine: “libertate”. A făcut întotdeauna ce și-a dorit și ce a simțit.”

Muntele a fost mereu parte din viața și din dragostea lor. Cele mai frumoase momente le-au scris în aerul tare al vârfurilor. În masivul Retezat, pe o vreme cumplită și având ca martor un câine zgribulit, Daniel a îngenuncheat și i-a promis Octaviei că o va face fericită toată viața. “M-a cerut de soție în mijlocul viscolului. Eram doar noi doi și totul a fost atât de romantic”, povestește Octavia.

Marmota de pluș era mascota fiecărei expediții pe munte.

Acum, când muntele l-a luat pe Daniel pentru totdeauna, Octavia simte că nu poate fi supărată nici pe munte, nici pe Daniel. Deși îi e cumplit de greu. Rucsacul, casca spartă a lui Dani și marmota de pluș norocoasă, pe care o purta mereu cu el pe munte, sunt singurele lucruri ce au fost recuperate în urma avalanșei. Căutările lui Daniel vor continua, cel mai probabil, la primăvară.
“Mi-au povestit ceilalți patru prieteni cu care era pe munte în ziua accidentului că era foarte fericit. Și ultimele chestii despre care a vorbit erau despre mine, despre noi. E important pentru mine să știu că a fost fericit”, spune cu vocea sigură. Între ei n-au rămas cuvinte nespuse sau regrete, doar un mare gol pe care nimic nu-l va mai putea umple. “O să-mi fie cel mai dor de afecțiunea lui, mă îmbrățișa foarte mult. A fost un sprijin mereu, cu o dragoste foarte sinceră. Dragostea lui era ca în filme.”

„MUNTELE ERA COMBUSTIBILUL LUI”
Daniel a început să simtă amețeala plăcută a înălțimilor în munții Retezat, aflați aproape de orașul natal, Hunedoara. Mai întâi ca o îndrăgosteală de liceu, când ajuta salvamontiștii la marcări de trasee, sau ca ranger în Parcul Național Retezat. Apoi ca o pasiune calmă, matură și calculată în care a investit timp și energie și pe care o împărtășea cu cei dragi: “Când ajungea la munte, ne arăta fiecare vârf în parte și ne spunea povestea lui. Avea încărcate în inimă și în creier toate hărțile munților. Muntele ii dădea oxigen. Muntele era combustibilul lui,” spune Adelina Maria, prietenă apropiată a lui Daniel și omul care l-a adus în familia LEADERS.

Toți îl știu pe Daniel ca fiind extrem de prudent. Lua mereu în calcul riscurile și se pregătea temeinic. Știa că, de cele mai multe ori, pe munte e vorba de cum te organizezi, mai mult decât despre rezistență fizică. De aceea, Octavia ar vrea să le spună tuturor să nu se mai frământe căutând vinovați. “Aș vrea ca prietenii lui și apropiații să nu fie supărați pe el, să nu fie supărați nici pe munte. Să nu considere că a fost vina cuiva. El făcea ture din astea destul de des și nu cred că acum erau condiții mai speciale ca în alte dăți. Cred că, pur și simplu, a fost un mare-mare ghinion. Erau cinci persoane în grup și doar el a căzut…”

Pentru Adrian Fako, bun prieten al lui Daniel și omul alături de care a trăit una dintre cele mai frumoase experiențe ale vieții lui, expediția pe vârful Khan Tengri, ce s-a întâmplat este încă de neconceput. “Nu trebuie să justifici nimic nimănui când se întâmplă ceva pe munte, pentru că nu poți să înțelegi contextul. Daniel era precaut, avea experiență, nu se aventura. Modul cum aborda lucrurile era ca în business: trebuie să fii precaut, dar, dacă ești prea precaut, nu te apuci de nimic. Și-atunci când te apuci și încerci?”

Adrian și Daniel se știu de ani buni, s-au întâlnit prima dată prin anul 2006 în Retezat, apoi, patru ani mai târziu, au legat o prietenie durabilă în București, în timpul facultății. I-au unit muntele și pasiunea pentru antreprenoriat. Sunt prieteni de pe vremea când urcau pe munte cu pungi în bocanci și aveau week-end-uri în care se gândeau cum să facă rost de un milion de lei pentru a-și lua bilet de tren până la munte. “De la poza lui de profil până la pozele de pe pereții de-acasă, totul era despre munții înalți pe care a fost sau pe care voia să meargă. Daniel n-o făcea pentru că cineva îți dă o medalie și te apreciază, ci pentru că avea o pasiune pentru a merge pe munte.

DANIEL NU AVEA PRIETENI, AVEA O FAMILIE
În nopțile reci pe munte, când se spun vrute și nevrute la adăpostul cortului, Adrian și Daniel au vorbit și despre eventualitatea în care unul dintre ei nu s-ar mai întoarce. Și cum le-ar plăcea ca ceilalți să gestioneze situația. “Dani ar fi vrut ca noi toți să fim mult mai calmi și echilibrați, să căutăm soluții reale, fără să ne agităm, fără să consumăm energie și resurse în van. I-ar fi plăcut să avem grijă unii de alții și să știm că, dacă te închizi în tine, rămâi acolo și e greu și neplăcut”, o spune cu vocea tremurând și nu știi dacă e conexiunea la Internet proastă sau emoțiile au devenit prea puternice. Adrian nu e în țară, altfel ar fi fost și el unul din cei 50 de oameni care l-au căutat pe Daniel prin zăpadă zile la rând pe Valea Coștilei.

Daniel era extrem de mândru de cele două expediții pe “șaptemiari”. Visa să urce curând și pe un vârf de peste 8000 de metri.

În aceste zile, Daniel a făcut din nou ceea ce știa să facă cel mai bine: a adus oamenii împreună și a scos ce e mai bun din ei. “Sunt oameni care au dat la lopată pe munte, deși era poate prima dată când au urcat în condițiile astea, alții care și-au asumat toate riscurile pentru a-l găsi, alții care și-au sunat toate contactele în miezul nopții, cerând drone, colțari, haine. E incredibil. Asta făcea el mereu. Avea un magnet la oameni fundamental buni, ne punea împreună și ne transforma într-o familie”, spune și Adelina Maria.

Pentru Adrian, amintirea expediției din Khan Tengri va rămâne mereu o experiență specială. Deși n-au reușit să atingă vârful din cauza condițiilor meteo, lecțiile învățate au fost neprețuite. Au plecat patru oameni din România spre Kazahstan. Lui Adi, fratele lui Daniel, i s-a făcut rău în timpul cățărării și a făcut o pneumonie urâtă, celălalt prieten – Mișa, a cedat și el pe la 5000 de metri. Mai rămăseseră doar Daniel și Adrian și decizia firească ar fi fost ca Dani să se întoarcă în țară cu fratele lui. “Era foarte greu în condițiile astea să-i cer să urce în continuare. Dar Dani, după ce s-a asigurat că fratele lui e în siguranță, a găsit puterea să nu renunțe. Ar fi regretat toată viața dacă n-ar fi încercat în continuare. Și, deși n-am reușit să ajungem în vârf, n-aș schimba experiența asta pentru nimic în lume. Brusc, s-a schimbat vremea și, la ultima tabără, pe la 6400 de metri, a trebuit să ne întoarcem.”

Pe munte, Daniel era un camarad desăvârșit. Te puteai baza pe el la orice, de la pus cortul, săpat în zăpadă, la cărat și gătit. “Nu trebuia să am cu Dani discuții, să-i spun fă și tu asta că n-ai făcut suficient. Făceam mișto că lui tot timpul îi era mai frig la mâini decât îmi era mie, iar mie mai frig la picioare și cum am putea rezolva asta,” povestește Adrian Fako. Glumele și grija față de celălalt erau atuurile lui când treceau prin momente dificile.

Trei ani mai târziu, în 2016, Daniel și fratele lui și-au luat revanșa. Au urcat pe un alt “șaptemiar”, Korjenevskaya, în Tadjkistan. “A lipsit în jur de o lună, la fiecare expediție. Ultima oară, ar mai fi încercat și un alt munte din zonă, dar a avut degerături la degete și a trebuit să se întoarcă. Mă rog, aveam și nunta în câteva săptămâni. A zis totuși să ajungă”, spune Octavia zâmbind.

Pe lângă munte, Adrian și Daniel împărtășeau interesul pentru antreprenoriat și, așa cum spune Octavia, a reușit cu brio să-și aducă pasiunea în carieră, înființând o firmă de alpinism utilitar. „Era atașat emoțional de firmă, era puiul lui. Și vedea în ea tot un fel de familie, avea aceiași angajați de foarte mult timp, avea o relație de prietenie cu cei trei oameni din nucleu. Și m-a emoționat că și ei au mers pe munte acum să-l caute pe Daniel.” Ca o dovadă a pasiunii lui Daniel pentru înălțimi și business, Octavia își dorește să țină în viață firma în continuare.

LIDER GENEROS, “STÂLP” ȘI REPER PENTRU CEI DIN JUR
Despre oamenii care nu mai sunt se spun, de obicei, lucruri mari. În cazul lui Daniel, toate sunt adevărate și ne-a fost foarte greu să păstrăm un echilibru. Cu zâmbetul lui din suflet și cu disponibilitatea de a ajuta și de a face lucrurile temeinic, nu aveai cum să nu-l îndrăgești și să-l respecți. Daniel a fost un lider care oferea din timpul, experiența și iubirea lui fără să ceară nimic în schimb. “Era omul ăla fundamental bun, cu valori de neclintit, cu viziune, mereu la curent cu tot ce se întâmplă, mereu vertical, fără să rănească pe cineva, mereu cu argumentele la el, cu o putere de muncă incredibilă și, de departe, cel mai optimist și pasionat om pe care l-am întâlnit”, îl descrie Adelina Maria.

Cosmin Neacșu este prieten bun și naș de cununie pentru Octavia și Daniel. Încă nu se obișnuiește să vorbească la trecut despre Daniel, pentru că încă nu poate să creadă că Daniel nu mai e. “Obișnuiam să facem multe adunări la mine acasă, cu mulți prieteni. O gașcă mare mereu și majoritatea – tineri părinți cu copii mici. De fiecare dată când apărea Dan, toți copiii fugeau la el. Avea o atracție magică în fața lor. Poate aura lui, bunătatea lui, calmul lui, spiritul lui…”, își amintește Cosmin.

Daniel aduna oameni în jurul lui fără să-și propună și inspira prin felul în care găsea echilibru între viața personală, familie și carieră. “Inspira încredere celor din jur. Și forță. Da, cred că era un lider”, spune și Octavia. În urechile tuturor prietenilor sună cuvintele lui pline de înțelegere “Cum ți-a fost ziua, scumpa mea?” sau “Ce mai faci tu, frăție?” Și nu era nimic de complezență în vorbele lui, de aceea toți prietenii îi cereau sfatul. “Fie ca era o decizie la limita valorilor și aveai nevoie de o analiză profundă, fie că voiai să-ți iei un apartament, să mergi la un interviu, să faci un copil sau să slăbesti, Daniel te sfătuia mereu fără să te îngrădească și reușea mereu să scoată din noi tot ce era mai frumos. Doamne, cât de frumoși eram toți prin ochii lui”, spune cu emoție Adelina.

Daniel credea în puterea comunității și a faptelor de zi cu zi care pot schimba lumea în bine.

Ca să-și desăvârșească calitățile native, Daniel a studiat și a căutat oportunități de a se dezvolta. Așa a ajuns, în anul 2010, la LEADERS School, unul dintre programele Fundației LEADERS, destinate tinerilor antreprenori. Aici și-a conturat viziunea, și-a găsit echilibrul și a început să pună bazele propriei afaceri. A rămas aproape de noi de-a lungul anilor, fie când a fost vorba să inspire generații noi din LEADERS, fie când am vrut să construim o comunitate puternică. “El mi-a zis imediat că vrea să contribuie, că el crede mult în forța comunității, că e nevoie să devenim o voce, să ne asumăm lucruri și să luptăm pentru ele. La prima întâlnire a comunității LEADERS, Daniel a spus că vrea să se uite la știri cu copilul lui și să-i zică: uite, la schimbarea asta am contribuit și eu”, spune Adelina.

LECȚIA LUI DANIEL
Mulți dintre cei apropiați lui Daniel se întreabă de ce a trebuit ca unui om atât de bun să i se întâmple ceva atât de absurd și nedrept. Octavia crede cu tărie că scopul lui în viață a fost să adune mulți oameni frumoși pe lângă el, pentru a-i pregăti ei un fel de familie. A simțit-o în dăruirea prietenilor care și-au riscat viața să-l caute pe munte, în căldura și grija lor de a sta în fiecare seară cu ea, acasă, doar să n-o lase singură în momentele astea. “Daniel ne învață să avem mai multă răbdare, să avem întotdeauna un cuvânt bun pentru ceilalți, să luăm mai ușor provocările vieții care până la urmă nu sunt atât de importante. Să zâmbim mai mult, să luăm fiecare zi ca și cum e cea mai bună zi din viața noastră. Să nu renunțăm la lucrurile care ne fac fericiți, să fim liberi și să ne trăim viața așa cum ne dorim”, crede Octavia.

Pentru Adrian Fako, prietenul lui Daniel, lecția este una pe care o știa, dar își dorește să nu i se fi confirmat niciodată atât de dur. “Tot ce am vorbit în anii ăștia despre munți, riscuri și oameni dragi, este adevărat. Muntele înseamnă să încerci să gestionezi riscul, să fii uneori la limită, o treci, și poate nu te întorci. E adevărat și asta. Nu știu ce ar putea face Daniel mai mult pentru ceilalți. Asta a făcut întotdeauna. Sper ca povestind despre el unor generații noi de la LEADERS, fiecare să desprindă ceva din asta și să se dezvolte ca oameni. Nu este o lecție nici pozitivă, nici negativă, e vorba de impact. Și așa sper să rămână în amintirea tuturor”, explică cu emoție Adrian.

Și nu sunt puțini cei asupra cărora Dani a avut impact. Pentru că lui Daniel nu i-ar fi plăcut tonul grav și dramatic al unei înmormântări, Octavia se gândește să adune la un eveniment de rămas-bun oamenii care l-au iubit și fiecare să povestească o amintire cu semnificație despre Daniel. “Ca să-mi mențin echilibrul, mă gândesc tot timpul la ce mi-ar spune el în aceste momente. Cred că mi-ar spune să-mi continuu viața cu putere, să nu mă închid în mine, să fiu deschisă la orice oportunitate mi se ivește. Și că, probabil, o să ne mai vedem la un moment dat…”, spune cu lacrimi în ochi Octavia.

Undeva, pe un munte înalt, ninge liniștit și senin. Data viitoare, când o să ridicați ochii spre cer și fulgii vi se vor lipi de gene, să zâmbiți și să aveți un gând bun pentru Daniel. Sigur i-ar plăcea asta. Și, stați liniștiți, vi se pare. Pe obraji nu vă curg lacrimi, sunt doar fulgi de nea care se topesc.


Leave a comment

Avocata care medita la taiatul de varza

Draga copac,

iti prezint mai jos  ” avocata spagat 🙂 “. Spun asa despre Eva pentru ca dupa multi ani de gimnastica este extrem de mobila, si ma amuza extrem de mult pozele cu ea de la tribunal in asane extreme. O apreciez enorm, pentru ca este altfel: zbarnaie de desteapta dar este vie, blanda  si exploziva ca un copil. Am ramas  profund impresonata cand in Bali mi-a povestit cum a descoperit ea prima oara meditatia, taind varza pana i s-au umflat mainile prea obosite de la dosarele de avocatura:

“Mi-era dor de mine pentru ca meseria mea de avocat in subordine (desi inaltatoare) ajunsese sa ma inghita.

In urma cu 2 ani ma satusarem: de rutina, de faptul ca imi cenzuram mintea pentru ca „nu dadea bine” sa spun chiar ceea ce gandesc in fata sefului/clientului de standardele societatii de temerile mamei cum ca ar fi foarte neadecvat sa raman fara job de lipsa mea de timp pentru sport sa ma odihnesc in scopul de a face fata programului sa fiu etern obosita psihic. In concluzie, ma cam saturasem de mine.

So…I Quitted ! Fara nici cel mai mic plan pentru ziua de maine, fara nici un fel de economie (depozit), mi-am dat demisia. Cred ca…fara sa fiu macar constienta de ceea ce fac. Undeva in sinea mea simteam ca am nevoie sa incep un nou capitol. Dupa 6 ani de avocatura, ma simteam capabila sa incep sa lucrez dupa propria mea viziune dar mi-era frica sa accept asta. Gandul ca „daca nu o sa-mi iasa” ma urmarea zilnic. Decembrie nu e o luna inspirata pentru schimbare!  Ca sa nu mai pun la suflet atatea ganduri, am plecat impreuna cu jumatatea mea, cu masina spre Scotia. Scopul?! 2 saptamani la terapie de taiat de varza :)) / 2 saptamani sa calatorim. FABRICA ne-a primit in conditii…de fabrica. Era frig si ni se umflau degetele de la atata munca, de la atata taiat de varza, DAR mereu ne gandeam ca noi suntem gazduiti intr-o casa frumoasa cu semineu in timp ce, ceilalti oameni merg dupa program sa se odihneasca in rulote. Eram recunoscatoare ca nu imi mai suna telefonul, ca reuseam sa imi pun atat de frumos ordine in ganduri, ca socializam cu oameni simpli veniti din multe alte tari, ca aveam atat de multe deprinderi de invatat din noua mea activitate provizorie. A fost terapie curata! Retreatul de varza 🙂 a venit ca o manusa; pentru un nou inceput si pentru a-mi fi lectie de viata, m-a invatat sa traiesc in prezent, sa valorific clipa si sa-mi linistesc mintea  iar eu l-am primit ca pe un lucru nemaipomenit ce mi se intampla si am povestit tuturor despre experinta, fara sa ma gandesc o clipa la „ce o sa zica lumea?! „ Revenind in tara, din ianuarie lucrurile au inceput sa se aseze, progresiv, fiind din ce in ce mai bine. Eram coplesita de energia de care eram condusa, de entuziasmul si pasiunea cu care imi gestionam activitatea. Dar cum scopul meu in viata nu este sa ma transform intr-o workaholica pe cont propriu, odata pus totul pe picioare, am decis sa iau o pauza si pentru suflet. Asa ca am plecat in Bali, in retreatul organizat de Copac. Si a fost cea mai inspirata alegere ever!!! Pentru ca noi oamenii avem nevoie sa ne mai oprim din cand in cand din vacarmul care ne conduce instinctual, avem nevoie sa ne ascultam gandurile in liniste, avem nevoie sa ne reconectam cu noi insine.  Avem nevoie sa ne acceptam asa cum suntem, chiar si atunci cand nu suntem perfecti, cand gresim si ne luam lectii. Multumesc Copacule pentru intensitatea experientei la studio si in Bali , pentru ca nu existi intamplator ci pentru ca noi avem nevoie de tine sa ne aduci aminte ca suntem faini si valorosi! Multumesc pentru ca m-ai lasat sa vorbesc despre “terapia mea cu varza :)”, si despre faptul ca asa am descoperit  prima oara meditatia 🙂 . Si functioneaza.

Namaste!” 


Leave a comment

Jurnalul unei anxioase, de Irina, un copacel din livada

 

Draga copac,

cel de-al 5-le retreat in Bali a fost cu peripetii. Exact pe picior de plecare unul dintre cei mai mari vulcani ai lumii, Agung din Bali statea sa erupa, alerta gradul 4.

Eu am stiut/ intuit ca va  fi bine, dar presiunea organizatorica imi sadise si mie o oarescare samanta in sufletel. 4 participanti renuntasera de frica cu cateva ore/zile inainte. Frica. Frica . Frica.

Totusi, cand am pasit pe pamant balinez am facut o rugaciune ca ne-a primit, am facut o meditatie cu totii de protectie, iertare  si recunostinta si am inteles ca odata ce am depasit frica am cules cu totii atat de multe roade. M-am abandonat in ceea ce este.

Mai jos vreau sa impartasesc cu tine, trairile celei mai anxioase dintre participante, draga noastra Irina care si-a rezolvat o mare parte din frica de frica prin aceste experiente impreuna:

“O saptamana inainte de plecarea in Bali..sunt atat de entuziasmata incat deja imi fac bagajele, in sfarsit visul meu de multi ani se implineste!!! Nimic nu imi poate sta in cale, pasaportul e in poseta, hainele impachetate, banii schimbati, concediul luat.

La un moment dat, primesc pe grupul de facebook un link cu o stire legata de vulcanul Agung, cum ca ar fi posibil sa erupa. Sunt linistita, sigur e doar o stire exagerata.

Cateva zile mai tarziu incepe sa ma roada curiozitatea si incep sa caut si pe alte site-uri si stirile nu arata deloc bine, alarma este gradul 4 din 4 iar vulcanul sigur va erupe. Prietenii incep sa ma intrebe daca sunt sigura ca vreau sa ma duc. Fiind o fire anxioasa de fel, frica incepe sa creasca in sufletul meu si odata cu ea si ‘dar daca-urile’. Daca o sa erupa? Daca o sa mor? Daca raman blocata acolo? Daca ma accidentez? Si daca nu mor si nu ma accidentez, daca raman socata de panica creata? “Dar daca-urile” au inceput sa se inmulteasca pe zi ce trecea astfel incat aveam o stare de agitatie continua si nu mai puteam dormi noaptea, fiind asaltata de filmele horror din capul meu.

Pe grupul retreat-ului, parerile erau impartite, cei mai multi erau entuziasmati in continuare, parca chiar si-ar fi dorit sa erupa vulcanul pentru a le ramane in amintire, cateva persoane deja se gandeau sa renunte.

I-am innebunit cu intrebari: v-ati luat masti? aveti bani la voi? planul b care este, incotro ne indreptam daca erupe vulcanul?

Eu eram din ce in ce mai dezorientata, in ce tabara ma incadram? Ce imi lipsea mie si aveau ceilalti de voiau sa se duca orice s-ar fi intamplat? Ma simteam oarecum precum o paria ce le strica cheful celorlalti punand non stop intrebari.

Fiind o combinatie intre un tipar sentimental si unul structural, cand e vorba de situatii extreme, imi este foarte greu sa iau o decizie pentru ca inima si intuitia imi spun ceva  dar  creierul le refuza poftele si le anuleaza.

De multe ori am ales sa imi reduc la tacere intuitia si am regretat . De data aceasta imi doream din tot sufletul sa o ascult dar nu stiam cum. Astfel incat miercuri seara inainte sa dau raspunsul final, am sunat-o pe Adriana, colega mea de antrenamente la coaching si am rugat-o sa ma asculte si sa imi puna intrebari pentru a-mi face ordine in ganduri si simtiri. O ora am turuit fara noima, vorbind ba din inima, ba din gandire. Dupa o serie de intrebari, una din ele m-a scos la liman desi frica era la undeva 7-8, o intensitate destul de mare.

–          Irina ce se intampla daca ramai si ce se intampla daca pleci?

–          Pai daca raman , o sa regret din nou ca nu am facut ce imi doresc si simt din cauza fricii. Daca plec, posibil sa resimt in continuare frica dar mai apoi voi fi mandra ca am depasit-o si voi ramane cu amintiri si experiente de neuitat  (simteam ca asa o sa fie).

–          Ok, deci daca ramai o sa te simti vinovata, daca pleci posibil sa simti frica. Care emotie te hraneste mai mult?

Intrebarea aceasta, ce emotie ma hraneste mai mult a fost revelatoare. Mi-am dat seama ca frica ma hraneste, odata ce trec de ea, creste increderea in sine si ma pot bucura cu adevarat de viata , pe cand dupa vinovatie, nu urmeaza decat si mai multa vinovatie, distantare de propria persoana si o gramada de regrete.

Asa ca am luat decizia pe loc, ma duc orice ar fi. Noapte de dupa decizie a fost crunta. Desi luasem decizia, ma comportam ca si cum e posibil sa nu ma mai intorc. Stiu, exageram dar pentru o persoana ce a avut un accident de masina cu un an inainte perspectiva este usor diferita, si deloc roz, credeti-ma.

M-am asigurat ca le-am zis celor dragi ‘te iubesc’ inainte de a pleca, alui meu i-am compus si cateva poezii de dragoste, sa fiu sigura ca le las toata iubirea mea.

A doua zi in aeroport aflu ca au mai renuntat doua persoane, practic din grupul de panicati eram singura ce mai ramasese dar cumva deja frica fusese consumata, poate pentru ca o recunoscusem, dialogasem cu ea si nu am incercat sa o inchid cu forta in mine si sa o ignor. Asta este, mi-am zis : cum o vrea Domnul! Ciudata expresie pentru o persoana nu foarte spirituala, cumva in astfel de momente, vrei nu vrei, te apropii mai mult de tot: de tine, de cei dragi si de ce nu…de Divinitate.

Ajunsa in Bali, mi-am dat seama ca toate ‘dar daca-urile’ din creierul meu erau doar niste proiectii negativiste si nu aveau nici o legatura cu linistea si paradisul de acolo.

Pe parcursul retreat-ului, am mai dat nas in nas cu frica, caci doar e parte din mine. Intr-o singura zi m-am lovit de trei ori la piciorul operat si m-am speriat  ca o sa trec iarasi prin calvarul de acum doi ani. Apoi m-am dus sa fac snorkeling desi habar n-am sa inot. M-am pierdut in targ (teama de abandon) fara sa pot suna pe nimeni, aparent roaming-ul nu functiona.  La intoarcerea din Gili , valurile ne-au dat emotii mari, leganand de mama focului barca. Frica, frica, frica…si totusi sunt teafara si am ramas cu multe alte emotii mult mai frumoase: iubire, recunostinta, mandrie, fericire si as putea sa enumar la nesfarsit.

Culmea, la unul din exercitiile pregatite de Andreea, constand intr-o piesa de teatru menita sa simbolizeze o emotie am picat in grupul ‘frica’, poi credeti ca se putea altfel?  Cu ocazia aceasta am scris si o mica poezie ce m-a ajutat sa imi gasesc solutia perfecta pentru a face pace cu frica.  Nimic nu este intamplator si sunt recunoscatoare si fericita pentru ca s-a intamplat astfel.

“Frica, un sentiment deloc comod si greu de controlat
De vrei sa o ascunzi, nu iti da pace
Te urmareste orice ai face
De te cuprinde te blocheaza
Sa stai in loc ea te forteaza
Si totusi…cum o faci sa dispara?
Sa poti fi tu insati iara
Fara convingeri limitate
Cu incredere pasibd spre libertate
Poate sa te imprietenesti cu ea?
Sa o intrebi si sa o asculti ce vrea?
Sa ii multumesti ca are incredere in tine dar….
Doar tu stii si poti sa faci ce e mai bine pentru viata ta
Sa ai nevoie sa ii asculti inima
O iei in brate si o trimiti in lumina
Spunandu-i ca nu va fi singura
Si alte frici o sa mai  vina”

Multi ani am fugit de emotiile negative in loc sa le ascult, sa le recunosc ca fiind umane si ca parti din mine. Si in loc sa le fac sa dispara cumva le-am dat putere, atat de multa ele ajunsesera sa aleaga in locul meu, mereu situatii si evenimente, care sa nu ma scoata deloc din zona de comfort. Am fost in safety zone dar nu am facut ce mi-am dorit, fapt care de-a lungul timpul mi-a hranit neputinsa si lipsa stimei de sine.

Mi-am recunoscut frica, am ascultat-o si ma felicit si imi multumesc pentru acest lucru: pentru ca mi-am oferit ocazia sa traiesc experiente de neuitat alaturi de niste omuleti minunati, sa invat sa ma reconectez la mine si la ceilalti si sa imi ascult intuitia. Sa imi ofer cea mai frumoasa experienta de pana acum.

Sunt sigura ca voi mai da nas in nas cu fricile dar le voi ruga sa ma insoteasca, de manuta impreuna,  in necunoscut. Si de nu vor vrea , duca-se in lumina, unde se afla si celelalte frici de pana acum, cu care am facut pace!

Asa ca dragilor, fie sa va ascultati inima si intituitia si sa va urmati calea, oricare ar fi aceea!

 


Leave a comment

Povestea unui cuplu in Honeymoon cu alte… 25 de femei . De Ferdi& Larisa

Draga copac,

noul meu job mi-a dat sansa sa cunosc multi oameni si sa ma oglindesc si sa cresc prin ei.  Ii iubesc pe toti, insa am cateva persoane despre care as vorbi o viata. De exemplu despre cuplul Larisa si Ferdi care au ales acum jumatate de an sa vina cu mine si Crina  in Bali in retreat si cu alte 25 de femei, ei fiind in Honeymoon :)! Atat de wow mi s-a parut cererea lor de HoneyYogaMoon in Bali, incat am vrut neaparat sa-i cunosc bine inainte, mai ales pe Dl Ferdi, sa ma asigur ca nu este carat cu forta, ca nu-si da ochii peste cap, ca vine nesilit de nimeni pe propria vointa :)). Si am cunoscut cele mai frumoase perechi de ochi din Univers, am cunoscut o iubire pura si blanda, au fost un exemplu pentru noi in tabara si de fiecare data cand ma viziteaza la studio parca simt cum locul meu este binecuvantat cu samanta iubirii.  Ii las pe ei sa va povesteasca despre relatia cu copacii, cu ei, cu oamenii si cu viata:

“Anul trecut pe vremea asta eu si Ferdi ne pregateam de cea mai tare petrecere a vietii noastre alaturi de toti oamenii frumosi care si-au pus amprenta asupra universului nostru. Am ales sa vorbim despre dragostea ce ne-o purtam unul altuia, despre trecut, prezent si viitor, despre familie si prieteni, printr-un simbol care era foarte aproape de sufletul nostru: Copacul.

Intr-o seara, pe cand sapam printre rafturile ticsite ale online-ului despre aranjamente florale copacesti, invitatii de nunta, destinatii de luna de miere si alte asemenea, ma IZBESC de blogul Andreei www.suntuncopac.com. “Ia uite dom’le ce intamplare” imi zic eu in gand, intrigata de potrivirea nemaipomenita. Le sunt si astazi recunoscatoare algoritmilor care au facut posibila aceasta intalnire virtuala 🙂 . Si incep sa citesc cu sufletul la gura despre ea si despre retreat-ul din Bali in care aveam sa traim una dintre cele mai intense experiente de pana atunci. Ii arat si lui Ferdi super entuziasmata ce-am gasit (tocmai ce concluzionasem zilele trecute ca Bali ramane pe short list-ul nostru pentru luna de miere), dupa care parca ma intristez un pic. Incep sa ma gandesc ca poate nu e tocmai cea mai potrivita activitate pentru un cuplu de proaspat casatoriti, poate nu o sa fie pe placul lui, poate nu ar trebui sa ma las condusa de primul instinct. El in schimb, nu avea nici o indoiala! Dupa cateva zile, stabilim o intalnire sa ne cunoastem cu Andreea si sa vorbim mai pe indelete despre retreat, sa ne convingem daca e sau nu potrivit pentru noi. Si cam asta a fost – inceputul! 🙂

Calatoria in Bali a insemnat pentru noi vreo cativa ani dati pe fast forward de autocunoastere, bucurie, recunostinta si mult mai multa dragoste decat credeam ca suntem in stare sa ne purtam unul altuia si celor din jur. Am avut multe lectii de invatat de la oglinzile din jurul nostru (aka “sotiile lui Ferdi” cum aveam sa glumim pana la finalul retreat-ului J) ), de la oamenii vesnic zambitori si primitori ai Bali-ului, orezariile inverzite, marea turcoaz si nispul alb.

Dupa cele 10 zile petrecute alaturi de copaceii din retreat, ne-am retras si noi ca un cuplu mai normal la cap pe o insula romantica, bungalow pe plaja, doar noi si soparlitele. Nu ne dadeam inca seama ce ne-a lovit, incercam sa integram toate experientele, sa ne facem un pic de ordine in ganduri. Dupa care ne-am oprit din atata gandit si cu zambetul tamp pe fata, ne-am bucurat de ultimele zile pe plaja pustie :).

Intorsi acasa, inca avem grija de semintele pe care le-am sadit in noi atunci. Eu sunt proaspata studenta la Psihologie, iar Ferdi isi urmareste propria lui cale. Am devenit mai curajosi. Intentiile noastre sunt mai clare, faptele au devenit mai concrete.

 Andreea este o inspiratie. O iubim mult. Ii multumim pentru ca este.

Larisa & Ferdi”


1 Comment

Iti aduci aminte ca esti un dar pentru acest pamant?

Draga copac,

Imi place sa iau tot ce este mai bun din orice chiar si cand vine vorba despre religie. Cred ca din fiecare putem alege ceva care sa rezoneze in noi si sa ne invete cum sa manifestam iubirea in viata noastra, pentru ca oricat de contradictorii ni se pot parea religiile uneori, in final au toate o idee centrala – Iubirea.

Rasfoind o carticica crestina era pe acolo si intrebarea “Iti aduci aminte ca esti un dar pentru acest pamant?” Am ramas foarte surprinsa deoarece de obicei religia crestina este foarte restrictiva ba chiar indeparteaza prin anumite rigori insa aceasta intrebare mi-a reamintit ce am gasit si prin alte locuri: Ca noi toti, daca am fost trimisi aici, suntem un dar pentru acest pamant.
Avem un rol important, avem o misiune, avem de schimbat o viata sau mai multe, avem de dat viata sau mai multe, avem de lasat amprenta noastra, de putin mai mult bine… dar mai presus de toate avem, cea mai importanta misiune, sa invatam despre iubire si sa o oferim. In primul rand noua, stiu ca poate suna dubios uneori… dar daca nu stii cum sa te iubesti pe tine, nu stii nici cum sa oferi celorlalti.
Cautarea rolului pe pamant, a misiunii personale, al “contractului sacru” pe care l-am semnat inainte sa venim aici, poate reprezenta enorm de mult stres si uneori putem ajunge chiar la depresii sau revolta dar, pot spune din experienta mea si a unor persoane pe care le-am studiat, ca raspunsul la aceasta intrebare nu vine niciodata in conditii de stress ci atunci cand ne relaxam si ne urmam pasiunile, imaginatia si creativitatea cand ne daruim complet pe sine si ne daruim complet si increzatori Universului, cu credinta ca el are grija de noi.
Nu spun ca o sa primim ceva pe tava, orice vis necesita efort si munca insa toate lucrurile vin la momentul potrivit si cand suntem pregatiti pentru ele.
In final as vrea sa impartasesc cu tine un citat despre ce inseamna cu adevarat reusita, in viziunea lui Lise Bourbeau, o autoare tare draga mie:
Majoritatea oamenilor vor mai degraba sa reuseasca in viata decat sa aiba o viata reusita. A reusi in viata este legat mai ales de reusitele personale sau profesionale, in raport cu munca, familia, obiectivele noastre. Unii asociaza reusita cu diplomele, cu gloria, cu banii. Daca esti un astfel de tip de persoana, care nu incearca decat sa reuseasca pe plan fizic, este important sa stii ca iti dezvolti Ego-ul si creezi stres inutil in viata ta. Acest gen de reusita este in general motivat de dorinta de a dovedi ceva anume cuiva sau propriei persoane.
Este mult mai intelept sa decizi sa ai o viata reusita, ceea ce este legat de tot ce priveste planul spiritual si este raportat la fiinta noastra. Acest proces ne ajuta sa constientizam care este ratiunea noastra de a fi si sa evoluam catre aceasta. Include deci victoriile care ating starile fiintei noastre si adevaratele noastre NEVOI: capacitatea de a iubi veritabil, de a ne accepta, a ne simti bine atat cu calitatile noastre cat si cu imperfectiunile noastre.
Deci a avea o viata reusita face apel la dimensiunea spirituala, nu inseamna ca trebuie sa neglijam cu totul aspectul material.
Pentru a verifica in ce masura ai reusit in viata, pune-ti aceasta intrebare: ” Daca as fi la sfarsitul vietii mele, as fi multumit de rezultatele din fiecare domeniu al vietii mele?” Daca raspunsul este pozitiv, inseamna ca ai o viata reusita.

Namaste, nu inceta sa-ti cauti misiunea! Contezi! Esti important! Poate nu realizezi acum dar prezenta ta schimba vieti pe langa tine. Incepe cu a ta!