Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

Sa ceri ajutorul, nu-i o rusine! Este o salvare!

Draga copac,

 

Sa-ti spun un secret. Desi am adus un echilibru cat de cat in viata mea si stiu ca cel mai bun vindecator si doctor sunt eu pentru sufletul meu,  si eu merg la diversi psihologi, terapeuti, alti profesori de yoga sau prieteni atunci cand simt ca am nevoie de ajutor. Acest simplu act de  vulnerabilitate, deschidere si recunoastere a problemei ma face  sa ma simt cel mai puternic dar si normal om din Univers.

Yoga a adus curajul in viata mea si uneori curaj inseamna sa accepti ca ai nevoie de ajutor.

Cu totii avem nevoie de ajutor la un moment dat, insa EGOUL nostru nu ne lasa sa il cerem. De rusine, de mandrie. Dar la ce bune acestea? Cineva spunea “vrei sa ai dreptate sau vrei sa fii fericit?”

Sa-ti  gasesti curajul si sa spui “ Am nevoie de ajutorul tau” este un mare pas in vindecarea ta. Arata-mi tu un om care nu s-a confruntat niciodata cu nevoia umana de ajutor sufletesc in ceva si ies in talpile goale in plina strada  🙂 !

Fie ca este o treaba care ti se pare neimportanta fie ca este o situatie de proportii majore, daca a reusit sa te descentreze inseamna ca s-ar putea sa fie sanatos sa intinzi o mana de ajutor. Deci cere ajutorul!

Stiu ca ai impresia ca treaba asta de face slab si neputincios dar de fapt de ajuta sa prinzi aripi si sa te eliberezi de capcana propriilor ganduri neputincioase.

Cateodata societatea, viata ne plesneste si asta doare. Stiu ca poate ti-e greu sa intelegi acum ca este spre binele tau, dar atunci cand doare si nu reusim sa ne lingem singuri ranile ba dimpotriva mai punem si sare pe ea cere ajutorul in vindecare.

Unii spun ca misiunea noastra pe pamant este sa supravietuim. Eu cred ca este sa ne vindecam  si sa ne imbratisam sufletelul asa ca profit de orice ocazie buna sau rea sa mai “mangai” ceva la mine, o rana care doare si are nevoie de vindecare.

Daca la un moment dat:

* vrei sa te eliberezi de niste relatii toxice care –ti ineaca sufletul si nu stii cum;

* vrei sa incetezi conversatiile, actiunile conflictuale, violente cu diverse persoane din viata ta;

* ai ajuns la un grad de stress si oboseala pe care nu le poti gestiona;

*gandurile tale sunt inamici agresivi;

* te blochezi in ceva si ti se pare ca nu poti merge mai departe;

* ai fost ranit /dezamagit in vreun fel la care nu ai gasit singura o solutie de vindecare;

* vrei sa te eliberezi de orice gand, convingere limitativa care nu te lasa sa evoluezi;

* diverse emoti de vibratie joasa frica, anxietate, vinovatie, jena se lipesc de tine ca niste lipitori si nu stii cum sa le faci fata singur;

* sau daca pur si simplu vrei sa “iesi din dulap” si sa te cunosti mai bine;

…..iti recomand cu mare iubire, orice forma de ajutor! Nu este o rusine sa ceri ajutorul, este o solutie mai rapida inspre vindecarea sufletului tau. Timpul este relativ dar nu- l avem de pierdut.

Fie ca este vorba de un parinte, un coleg, un ghid, un psiholog, terapeut, un prof de yoga, deschide-ti inima si impartaseste ce simti.

Daca am face asta cu totii, am trai intr-o lume complet vindecata.

Alege sa te vindeci! Si asta nu inseamna sa-ti pierzi increderea ca D-zeu este unicul vindecator, ci intelegerea ca el lucreaza deseori si prin alti “spiridusi” ajutatori:)

 

Namaste!


Leave a comment

Meditatia prin spalat :)

draga copac,

Am si eu lipsurile mele si mi le asum.

Clar sotu’ nu m-a luat de nevastuica ca- s o gospodina grozava❤️, chiar nu este punctul meu forte…….insa dintre toate “serviciile” mie imi place sa spal. Cand sunt nervoasa pun 3-4 masini la spalat sau stau in baie si ma spal pe cap cu orele. Apa este terapie, este purificatoare. Curata incaperile, hainele, trupul dar si mintea si goliciunea sufletului.
Deseori sunt intrebata “care e meditatia ta preferata”?  Oricat as cauta sa par uberspirituala si sa vin cu un raspuns intelept demn de un “ghid”, de fiecare data zic acelasi lucru: sa observ masina de spalat cum spala rufele, sa spal vase cu atentie  sau sa ma spal pe cap. Sa ma spal pe cap bineeee! Pana si

 Wall Street Journal    a scris despre meditatia spalatului 🙂 . Se pare ca s-a facut un experiment cu niste studenti de la  Florida State University, ghidandu-i sa fie complet prezenti atunci cand spalau vasele, sa se concentreze asupra formelor vaselor, textura detergentului si a buretelui, pe detalii …. de fapt vorbim de o meditatie prin concentrare. Pe cand o partea dintre acestia practicau meditatia prin concentrare, ceilalti au avut ca obiectiv doar sa termine odata treaba. Cu siguranta cu totii au spalat vasele, insa s-a demonstrat ca cei care au fost foarte prezenti atunci cand au facut-o au inregistrat o scadere a nivelului de stres cu 27% si o crestere a inspiratiei cu 25 %. E ceva…

In yoga numim aceasta forma de  meditatie prin concentrare-DHARANA. Ne putem “concentra” si relaxa privind o lumanare sau un bat parfumat cum arde, ne putem concentra ascultand sau cantand o mantra, rostind o afirmatie pozitiva, uitandu-ne la cerul instelat, etc …. insa cred ca putem practica DHARANA in fiecare secunda a zilei noastre, fiind foarte atenti si prezenti in tot ceea ce facem. Parintii mei practica DHARANA prin gradinarit si habar nu au ca mediteaza dar se simt bine, o prietena prin pictat constient, altcineva prin cantat in baie.

Cum va spuneam, meditatia mea preferata este atunci cand ma spal pe cap :). Daca ma spal mai des decat e cazul pe cap, este clar un semn ca sunt nervoasa si anxioasa :).  Hai sa-ti spun cum fac. Imi pun apa in cada, sare de mare si ulei esential ( prefer lavanda si ceva citric). Imi pun mantre pe fundal si imi aprind o lumanare pe care sa o am in vizor. Incep sa ma spal pe cap foarte delicat si in detaliu ca si cum as fi la coafor, insa cu multa grija si iubire. Ma concentrez asupra masajului scalpului, atingerea degetelor, mirosul samponului, sunetele facute de picaturile de apa, si uneori cand vreau sa o fac ca la carte fie inchid ochii fie ma uit in timp ce clabucesc scalpul la lumanarea care arde. Daca vreau sa ma eliberez de ceva anume imi imaginez in timp ce ma spal ca ma curat de tot stresul respectiv, de emotiile negative, de durere si de suferinta. Vizualizez cum cu fiecare miscare, corpul meu  si mintea sunt mai curate. Stau asa si o ora doua. Apoi, uneori cand am chef, cand ma clatesc mai am o tehnica, intru cu capul in apa, si  imi tin un pic respiratia ascultand sunetele din afara sau  bataile inimii.  Ce fac nu e mare scofala, insa acest act de prezenta imi aduce multa claritate mentala si relaxare.

Acesta este propriul meu ritual, insa oricand iti poti inventa si tu propria tehnica de relaxare si eliberare prin meditatia concentrarii. Pentru ca pana la urma yoga ne invita la creativitate :).

Namaste!

 


Leave a comment

Barfa, otrava pentru sufletul nostru!

 

Draga copac,

Sunt multe feluri prin care ne putem otravi, prin mancarea nesanatoasa, prin stresul si oboseala la care ne supunem, prin gandurile noastre, prin actiunile noastre. La fel este si barfa, o otrava pentru societate si pentru sufletul nostru.

Eu am fost mult timp o barfitoare. Vorbeam lucruri despre altii care nu erau necesare deloc blande si deseori neadevarate, atat despre persoane pe care nu le cunosteam foarte bine, insa din pacate deseori si despre persoane dragi, iubiti, prieteni, rude. Stiu… urat! Deseori am fost si eu subiectul barfelor si poate inca mai sunt. Urat din nou  :)!

Insaaaaaa oricand ne putem schimba, oricand putem alege un nou fel de a ne trai viata. Oricand putem deveni responsabili pentru gandurile, vorbele si actiunile noastre!

Eram mai fericita facand asta? Eram mai puternica? Nicidecum! Eram doar pierduta de sufletul meu, cu multe rani, pe care in loc sa le ling si sa le mangai le proiectam ca un caine batut asupra celorlalti. Cu totii avem aceste rani, unii poate nu suntem constienti de ele, dar ele exista.

Dar ce e barfa? “Barfa este atunci cand nu oferi iubire si poate cauza mult rau persoanelor invocate. Barfa inseamna sa dai negativitate si asta este exact ceea ce primesti inapoi. Barfa este periculoasa pentru persoana barfita dar mai ales ii atinge pe cei care barfesc pentru ca se intoarce multiplicat la ei” Rhonda Byrne.

Si totusi de ce barfim?  Poate ca sa ne simtim superiori, poate din mandrie si razbunare,  poate pentru ca ne plictisim, poate pentru a deveni mai populari si a fi integrati in alte grupuri de barfa, poate pentru a fi bagati in seama, poate din furie sau nefericire interioara. Mai de graba ultima varianta, pentru ca toate proiectiile astea din exterior sunt niste iluzii, cand de fapt barfa atunci cand o proiectam arata cat de suferinzi suntem in interior, ce rani purtam dupa noi in carca, de la familie, din generatiile trecute, arata fix relatia cu noi insine. Un om care barfeste pe ceilalti este un om care se barfeste pe el insusi, este un om nesigur, care nu se iubeste, nu se respecta si nu se cunoaste. Eu am trecut pe aici si este tare dureros sa traiesti in singuratatea sufletului, insa in momentul in care am gasit blandetea fata de mine am gasit-o si in interior. De fiecare data cand barfim, oglindim o parte din interiorul nostru si alegem sa otravim mai mult sufletelul nostru, in loc sa-l bandajam si sa-l ingrijim.

Deci ce-i de facut? Pai e simplu! Este de observat si de ales pentru noi! De fiecare data cand ne surprindem barfind pe cineva sa ne intrebam ce parti din noi oglindeste, ce barfim de fapt la noi si cum putem sa ne imblanzim mai mult relatia cu noi insine. Sa ne intrebam care sunt nevoile noastre de am gandit acele lucruri urate, ce emotii ne incearca si cum putem sa imbunatatim dialogul spiritual cu noi insine. Ce putem face pentru cei pe care i-am “otravit” cu gandurile si cuvintele noastre ( in inima noastra)? Pai sa le trimitem lumina si iertare fata de noi si fata de persoana in cauza, sa gasim motive de recunostinta pentru prezenta lor in viata noastra, sa le multumim pentru ca ne ajuta sa ne descoperim, sa le trimitem acceptare si iubire, sa ne vizualizam pe amandoi ca parte din aceeasi constiinta si prin rejectarea celuluilalt intelegem ca de fapt ne rejectam parti din  noi, sa practicam Ho’oponopono  si multe alte lucruri, important este sa avem vointa sa schimbam lucruri in noi si in ceilalti.

Eu am invatat sa ma imblanzesc in minte si in cuvant prin yoga si meditatie. Gasind acea iubire fata de noi pe saltea este natural sa proiectam aceeasi iubire si in exterior. Nu spun ca sunt o sfanta nicidecum, inca mai cad in capcana atractiva a barfei, dar daca o fac macar ma observ constient si invat din greseli.

Namaste, ne vedem in talpile goale!


1 Comment

“Cu frica de D-zeu!!!” pe buneee????? “Poate cu iubire de D-zeu”, Aleluia!

Draga copac,

sa-ti spun un secret D-zeu te iubeste oricum, e super de treaba si iubitor neconditionat! Orice voce ai auzi diferita de aceasta sa stii ca nu e adevarata :).

De cand am descoperit acest secret nu imi mai este frica de nimic, parca am cucerit Soarele, nu mai am nevoie sa stiu nimic. Stiu pana in strafundurile sufletului meu ca ma iubeste si cand imi pun un motz in frunte dar si cand ma ascund te toti de si toate, cand fac lucrurile bine si imi urmez misiunea dar si cand mai gresesc si cand imi iau bobarnace in nas. Stiu ca este aici cu mine si ma insoteste in calatorie. Si nu ma mai simt singura, l-am gasit in sufletul meu si este bland si bun, nu ma pedepseste cand o mai dau in bara, nu vrea sa ma simt vinovata si nu vrea sa-mi fie frica de el. Si nu vrea sa ma simt separata de el.

Mult timp l-am cautat in exterior. In biserici, in rugaciuni, in preoti si acatiste, pentru ca am trait intr-o familie religioasa si destul de bisericoasa. Si cred ca era si este si acolo dar nimeni nu mi-a zis vreodata ca el petrece cel mai mult timp in inima mea, ca si in a ta. Eu de mica ma intelegeam bine cu el, vorbeam cu el vrute si nevrute ca si cum as vorbi cu un prieten, il intrebam de subiecte la teste si el imi zicea in avans :), era tare bun. Pana la un moment dat, cand la scoala, profa de religie ne-a pus sa-i scriem o rugaciune lui D-zeu din cele invatatate insa eu i-am scris o scrisoare simpla si deloc pompoasa asa cum iti scriu tie aici, si atunci profa mi-a taiat aripile, a zis ca Dzeu asculta doar rugaciunile astea standard si sa nu-i mai scriu ce vreau eu sau sa vorbesc cu el ca si cum l-as trage de sireturi. De atunci de multe ori, am gasit momente in care parca parti din religia clasica voia sa ma indeparteze de el asa cum il stiam eu jucaus in sufletul meu, imi spuneau ca o sa ma pedepseasca daca fac lucruri rele, voiau sa ma faca sa ma simt vinovata si sa imi fie frica de el. Si o perioada mi-a fost, pentru ca am crezut. Cat mi-a fost frica de el, mi-a fost frica de viata si de moarte. Mi-a fost frica de tot. E  dureros sa-ti fie frica de ceva ce stii ca e doar bunatate si iubire, dar in sinea mea stiam ca aceasta frica indusa nu este adevarat. “Cu frica de D-zeu!!!”- pe buneee????? Poate cu iubire de D-zeu, Aleluia!

Si asta am aflat, odata cu schimbarea mea, cu visul meu de a-mi schimbat viata, am aflat ca D-zeu este vesnic bland si iubitor si ne iubeste neconditionat indiferent de religie avem, ce haine purtam si ce facem. Am mai aflat ca nu e musai sa-l caut in temple si biserici si ca este aici la indemana in inima, traieste in fiecare dintre noi. Unii oameni m-au intrebat daca m-am lasat de Dzeu de cand fac yoga… :)) . Imi vine sa rad, pentru ca nu a fost niciodata mai viu ca acum si niciodata nu m-am simtit mai apropiata de el.  Mi-a placut ce am citit intr-o carte, ca absolut toate actiunile bune si mai putin bune din viata noastra, toti oamenii, atat cei care ne aduc bucurii dar si cei care ne aduc lacrimi, toate experientele au fost stabilite de comun acord cu bunul D-zeu ca parte din lectiile vietii,  ale iubirii si  ale cunoasterii.

“Namaste” cuvantul pe care -l folosim noi la yoga, inseamna lumina din mine vede si recunoaste lumina din tine, pentru mine a fost “wow” sa inteleg ca doar descoperindu-l pe D-zeu in interior, in bunatatea si lumina interioara il pot gasi in fiecare alta fiinta, situatie, intamplare.

AHIMSA- un concept din yoga care inseamna bunatate, imi aduce aminte ca blandetea fata de noi si fata de ceilalti aceasta este adevarata religie.

Religia din inima unde este iubire si blandete. Pentru ca religia este ca iubirea are un inceput dar niciun sfarsit!

“Religia nu este crez. Nu poate fi o traditie. Nu poate fi o dogma acceptata. Religia este total individuala, pana cand tu nu o cunosti, nu exista nicio cunoastere. Omul trebuie sa cunoasca realitatea religiei singur. Osho”

 

Namaste!

 


Leave a comment

“Baiatul cu inima de piatra si fata care-si crestea aripile” de Cristina Tigroiaca

Draga copac,

 

imi aduc aminte de Cristina la prima noastra intalnire, la initierea in yoga. Atunci le-am impartit niste carti oracol si ei i-a picat Imbratisarea animalului putere- Tigrul. Parca o aud “Dar mie nu mi se potriveste…:)”, urmand ca la finalul cursului sa realizeze ca era Tigroaica aceea interioara care urla dupa recunoastere si imputernicire, era trezirea ei la viata.

De atunci a trecut ceva, Tigroaica a inceput aceasta frumoasa calatorie a cunoasterii Sinelui, astfel incat la un moment dat a fost atat de incantata de ce a gasit incat chiar si-a tatuat tigroaica pe brat :). Apoi a urmat o pauza de 2-3 luni, nu am mai vazut- o pe Tigroaica pana acum cateva zile la 108 salutari cand dupa curs ne-a povestit “ca s-a indragostit un pic” si ca treaba asta a scuturat-o, a dat-o cu putere de pamant dar a ajutat-o sa prinda si aripi si sa se cunoasca mult mai bine.

Am ramas foarte impresionata cand dupa clasa, eram la Alt Shift cu mai multi colegi de la Yoga si a insistat sa ne citeasca o poveste speciala terapeutica despre trairile ei. Nu mai spun nimic, te las si pe tine sa intri in terapia scrisului alaturi de Tigroaica si de noi:

A fost o data ca niciodata, o fata Cristina, indragostita pana peste cap de un baiat Petru Iulian. Baiatul, avea o inima de piatra si fata credea ca, asemenea vulcanilor care erup, asa se va topi si piatra lui din inima. Fata, nu si dorea nimic mai mult decat ceea ce ar fi putut sa -i ofere baiatul cu inima de piatra. Aveau amandoi aceleasi vise. Sa calatoreasca prin lumea larga, altfel decat isi doresc oamenii obisnuiti. Sa observe lucrurile, care sunt ascunse ochiului, cele care conteaza doar pentru cei pregatiti sa le vada. Fata il vedea cel mai frumos baiat din lume si cel mai placut om cu care ea si ar fi dorit sa fie. El avea o voce pe care fata ar fi ascultat o la nesfarsit. Avea multe calitati care- i placeau fetei. Fata si baiatul cu inima de piatra au petrecut clipe impreuna. Dar nu au petrecut timp impreuna, pentru ca, amandoi si au dat seama ca timpul nu exista. Nu au vorbit despre asta dar atunci cand se uitau unul in ochii celuilalt, stiau ! Fetei ii placea sa se uite in ochii lui pentru ca vedea acolo vesnicia. O data, l -a facut sa rada cu ochii, poate chiar de mai multe ori, si ea, atunci a fost foarte fericita. Atunci,cand se gandea la asta ( o facuse de mii de ori ) se pierdea in privirea lui si intra intr un labirint foarte intortochiat. Labirintul acela era adevarat si ducea chiar in locul unde ar fi trebuit sa fie inima lui. Si fata, petrecea foarte mult timp plimbandu se prin acest labirint, fiind foarte fericita si visand si dansand. Am uitat sa va spun ca fata, era o fata vesela si plina de viata si frumoasa. Fata, pana atunci, avuse se o viata plina de complicatii si de compromisuri si ea nu se cunostea pe ea, pentru ca avea un obicei de a se darui persoanelor de langa ea. Fata era inca naiva si pura si de aceea era atat de fericita prin labirintul baiatului cu inima de piatra. Pentru ca, baiatul o lasa sa salasluiasca acolo. Era de fapt, sufletul lui. Dar el nu- si cunostea sufletul pentru ca el nu voia sa se plimbe cu ea prin labirint. Si atunci, fata si a dat seama ca baiatul avea un mare secret. Atunci, fetei i- a venit o idee. Mergea zilnic acolo si se uita dupa ceva anume. Si a cautat ea ce a cautat, zile si nopti si a trecut prin toate starile, pentru ca era deznadajduita. A ras, a plans, a jelit, a topait, a cantat si iar a plans. A plans cel mai mult, din cate s a plans pe aceasta lume. Si plangand ea asa, langa inima piatra a lui, pentru ca acolo ajunse se dupa mult vreme, a observat ca in mijlocul pietrei era, asa, ca o crapatura. Si parca se intrezarea ceva acolo. Crestea ceva. Dar in acelasi timp, fata, simtea ca si ei ii creste ceva pe spate. Nu se putea uita pe spatele ei pentru ca nu avea oglinda acolo. El nu suporta oglinzile si nu avea asa ceva. Atunci fata, a inceput sa aiba rabdare. Pana atunci, nu prea stia ce e aceea rabdarea. Si uite asa, fata a trebuit sa se gandeasca mult la ea si la ce isi doreste si la ce ar face o fericita. Pentru ca nu avea ce sa faca altceva si pentru ca baiatul a fost incantat sa o aiba pe ea acolo chiar daca inima lui era de piatra. Si el inca nu stia ca ii creste ceva in inima. Si nici ea nu stia ce i va creste pe spate. Amandoi aveau niste simtaminte dar nici unul nu stia sa si le explice. Era, un fel de dezamagire. Amandoi simteau asa, dar nu au facut nimic pentru asta, amandoi erau foarte obisnuiti cu dezamagirile. Dupa ceva vreme, s a intrezarit ce era acolo in inima lui. Crestea o floare. Exista niste flori pe lumea asta, care cresc in stanca si se numesc floare de colt. Poate mai sunt si alte flori care cresc in stanci dar baiatului aceasta floare ii crestea. Si fetei ii cresteau pe spate niste aripi. Cand aripile se facusera mai mari ea le a putut vedea, doar intorcand privirea. Si atunci fata, a fost atat de uimita ca nu a stiut ce altceva sa faca, decat, sa il cheme si pe el acolo. Era vorba doar de ei doi. Nimeni, de pe lume nu stia despre ei. Intr un fel, erau singuri pe lume. Nimanui nu le pasa de soarta lor. Si atunci, s au intalnit in acel loc atat de sacru, unde lui ii crestea o floare in inima de piatra, poate de acea ei ii placea numele lui, de Petru, pentru ca seamana putin cu piatra, si au stat nemiscati si s au privit in ochi. Si fata avea un infinit in ochi, asa ca si el s ar fi putut plimba prin infinitul acela frumos al ei. Dar asta, numai el stie, pentru ca el, nu prea vorbea si nu impartasea nimic din ce facea si simtea. Spunea el, ca nu simte nimic si atunci ea nu avea ce sa faca decat sa l creada ca asa este. Si, uitandu se unul in ochii celuilalt si pierzandu se in infinitul celuilalt au realizat dintr o data ca de fapt fiecare se uita la el insusi. Amandoi au realizat, ca, de aceea nu i placeau lui oglinzile. Se pare ca el stia mai bine decat ea, nedorindu si oglinzi. Pentru ca, numai asa s au putut vedea cu adevarat. Si se uitau uimiti unul la celalalt si tot descopereau minunatii. Si ei nici nu stiau ca au atata frumusete si atata putere in ei. Nici nu vorbeau pentru ca nu trebuia. Nu era nevoie de cuvinte aici, era dincolo de orice lucru…. Si in acelasi timp, crestea si floarea in inima lui de piatra si cresteau si aripile ei. Cand si au dat seama ca au crescut, pe amandoi, i a cuprins o tristete. Dar o tristete fericita. Numai ei puteau intelege aceasta tristete fericita. Chiar daca ar fi incercat sa explice cuiva, nu ar fi inteles nimeni si nimanui nu i ar fi pasat ce simt ei. Si, ei stiau, ca nu, nu ar fi avut cui sa spuna. Nici unul nu avea pe nimeni altcineva. Si amandoi au lasat linistea dintre ei sa vorbeasca, chiar daca ea ar fi vorbit vrute si nevrute cu el, dar pentru ca ea voia sa l respecte, a lasat si ea linistea sa vorbeasca. Si a fost bine. Da. A fost bine. El s a ales cu o floare atat de rara in inima lui. Nu v am spus, ca foarea asta poate fi nemuritoare si e la fel de frumoasa si peste mii de ani. Si ea, s a ales cu niste aripi superbe si mari si incantatoare si cu care va putea sa zboare peste mari si tari si peste toate minunatiile pamantului si poate zbura chiar si in sufletele unor oameni pe care ea va stii ca vor fi minunati. Poate va fi doar unul, dar asta va afla ea, si va fi suficient. Ea stie de multa timp ca un singur om are tot universul cuprins in el. Si atunci ea, a plecat din sufletul lui si din labirintul acela in care a stat ceva vreme. Si el nu a zis nimic. Nu stim, ce gandeste el, pentru ca v am spus ca lui nu i place sa vorbeasca. Doar, a lasat o pe fata acolo, la el in suflet si putem sa tragem concluzii ca si lui ia placut de ea. Si nu voi termina povestea ca si celelalte povesti. Ca au trait fericiti pana la adanci batraneti. Astea sunt pentru oamenii foarte obisnuiti pe care ii intalnesti peste tot. Povestea mea e chiar speciala si nu veti mai gasi un baiat cu inima de piatra si cu o floare de colt in ea si nici o fata cu aripi atat de frumoase zburand pe ici pe colo poate chiar si prin dreptul ferestrei voastre. E suficient sa ridicati din cand in cand privirea si poate aveti norocul sa o vedeti. Ca este chiar un noroc, este o fata cum nu s a mai vazut si daca o vei cunoaste o sa afli. Poate chiar baiatul cu floarea de colt in inima lui de piatra o va vedea vreodata pe fereastra cand isi va ridica privirea.”

Daca ai si tu o poveste care poate inspira padurea de copacei te rog scrie-mi la suntuncopac@gmail.com

 

Namaste!


1 Comment

Esti propriul tau sabotor?

draga copac,

Hai sa-ti spun o poveste. Stii ca mi-a luat aproape 4-5 ani sa fac schimbarea din corporatie in antreprenoriatul zen. Au fost momente grele de conflict cu mine cand ascultam si credeam vocile celorlalti, ca e o mutare gresita, o prostie, o nebunie, ca va fi un esec din start, ca voi avea regrete, ca ma voi face de rusine, ca sunt prea multi care stiu sa faca asta bine si nu e loc de mine, ca intotdeauna sunt altii mai pregatiti care ma vor face sa ma simt “mica”, bla bla bla. Si uite asa am stat pe loc pana intr-un punct….. cand am avut o revelatie. Nu ceilalti ma tineau pe loc ci propria mea crezare, propria mea voce, gandire interioara imi spunea ca nu pot, iar actiunile mele urmau gandurile. Asa ca la un moment dat m-am trezit ca pasarea phoenix si mi- am zis ca daca gandurile mele sunt atat de puternice incat sa ma tina pe loc inseamna ca sunt la fel de puterice sa ma ajute sa obtin si ce vreau. Asa ca am ales! Am ales SA POT, am ales sa am CURAJ si sa risc sa –mi confrunt sabotorul interior.

-“Tu esti propriul tau sabotor?”  – “Nicidecum! Nu! Cum sa-mi fac rau singur?! Poate mama, tata, partenerul de viata, colegul, sefu’, pisica, catelul, dar clar nu eu. Ei sunt clar de vina pentru nefericirea mea si pentru ca eu nu pot fi si avea ceea ce vreau”

Eu clar mult am avut aceasta gandire defectuasa mult timp si probabil fiecare dintre noi a trecut pe aici.  Cu totii avem acest “prietenas” nedorit interior. O voce care ne spune ca nu putem face lucrurile dorite si nu putem deveni ceea ce am dori sa fim. Este o frica interioara care ne roade atunci cand iesim din zona de confort, care ne spune ca nu putem reusi, ca ceilalti sunt mai buni ca esuam si ca nu putem duce lucrurile la capat. Adevarul este ca noi suntem acest sabotor, gandurile noastre, mintea noastra atunci cand nu o controlam si o lasam sa ne puna in lesa neputintei.

Acest sabotor poate fi incurajat de gandurile noastre privind educatia/cresterea/rezervorul de incurajare si iubire pe care le-am primit de la parinti, neincurajarea, diverse etichete pe care le-am asumat de-a lungul vietii si le-am crezut, aceasta gandire colectiva pe care ne-am asumat-o ca fiind a noastra si i-am dat crezare. MINTEA NE MINTE, retine asta! Ea poate fi un instrument extraordinar  atunci cand plantam ganduri constructive si luminoase dar atunci cand sadim astfel de ganduri sabotoare nu facem decat sa culegem actiuni si realitati pe masura.

Ce e de facut? Pai sa ne trezim, sa devenim constienti de forta noastra incredibila pe care daca nu o folosim in folosul nostru ne poate distruge. Putem prinde sabatorul de coada atunci cand incearca sa preia controlul si  sa-l recunoastem  si sa-l demascam. Daca suntem constienti, devenim responsabili si preluam carma vietii noastre. Odata ce suntem la carma, depinde doar de noi daca mergem inainte, stam pe loc sau o luam inapoi.

Iti propun sa-i dai un nume sabotorului tau, poate chiar un nume caraghios astfel incat sa te amuze si pe tine de fiecare data cand alegi sa-i dai crezare  lui ” Titirica” ” Pacanel” “Branzoi” “Scuturica” “Scaryila”  si sa realizezi ca doar tu esti de fapt adavaratul actor de luat in seama in piesa vietii tale.

Yoga este o practica minunata in imblanzirea acestui sabotor interior.

Namaste!


1 Comment

Ce “sadesti” in Romania este ce “culegi”. La multi ani, copaci tricolori!

 


Draga copac,

Deseori il aud pe sotul meu “nu plec frate din tara, inca nu. Simt ca pot schimba ceva. De ce sa fug?“ Chiar daca are un salariu infim pentru responsabilitatea de doctor pe care o are si  isi dedica timpul familiei de la sase dimineata pana noaptea prin spital , ar putea avea sute de joburi super bine platite in afara, vrea sa ramana aici. Cel putin acum, aici. Cat de mult il respect pentru asta.

Nici eu nu m-am gandit niciodata sa plec din tara pana acum. Nu stiu, simt ca am foarte multe lucruri de facut aici pentru familia mea si pentru binele tarii, atat de putin cat pot face eu acum. Dar fac. Chiar cred in schimbarea care vine din mine, din tine, din noi. Desi imi place enorm sa calatoresc si petrec o buna parte din an pe meleaguri paradisiace cu palmieri si ape azurii in retreaturi si vacante, cand ajung in tara si ma uit din avion la parcelele alea stupid organizate 🙂  imi salta inima de bucurie si e sufletul care spune” bine ai venit acasa!

Nu am fost mare patrioata pana acum dar cred ca in ultimul an, am inteles altfel puterea si semnificatia pamantului romanesc, un pic mai mult decat pictatul tricolorului la meciuri pe frunte si plimbatul steagului in aer la festivalurile de mici si bere.

Cred ca este vorba despre, despre stramosi,  despre curgerea sangelui din vene in vene, despre familie, despre radaciniDespre ordinea lucrurilor. Deseori vad pe fbk sau aud la cunoscuti” Romania asta de… k*k*t”, pana acum treceam cu vederea sau poate chiar intram in joc, dar acum ma doare. Ma doare pentru ca pamantul asta romanesc, mama pamant este batjocorita de noi copiii ei si pentru ca noi copiii,  nu realizam ca tot noi suntem cei care sufera sau vor suferi. Imi pare rau sa va spun dar ea nu are nicio vina, insa da, fiecare dintre noi cu fiecare gest contribuie la alungarea  noastra  pe alte meleaguri. Si fiecare aspect al Romaniei care nu ne place, ni se pare incorect si de toata jena politicienii, legile, coruptia toate reprezinta oglinda societatii, oglinda a ceea ce si tu si cu mine suntem, asuferintei noastre si a lipsei de iubire, adica ne arata unde are e lucrat fiecare dintre noi.

Tara noastra este un pamant si orice pamantul este sacru. In yoga, shamanism si multe alte culturi credem ca Pamantul este   Mama Noastra Universala asta pentru ca ea creeaza. Asa cum este ea, poate ne-a infometat, poate ne-a inrait, poate ne-a facut sa suferim, poate ne-a pus in situatii nedrepte, dar in final ramane MAMA, mama noastra. O mama este creatoare.  Cine suntem noi sa-i dam socoteala?O mama da viata, da viata fiecaruia dintre noi, fiecarui animal, planta, relatie, casa, masina, experienta de pe acest petic de pamant dar mai departe este treaba noastra cu ce facem cu ea. Ei, si daca da suflu  si noi suntem copiii ei razvratiti si-l luam in ras, nu ne facem decat rau singuri. Sa arunci cu pietre in “mama  ta” , sa-i spui cat de bun este “laptele” altei mame, este dureros pentru  pentru ea dar si pentru tine, pentru ca asta atragi mai departe, persoane ,situatii care vor gasi “laptele tau” insuficient si stricat  si-l vor cauta in alta parte.

Vrem joburi mai bune, situatii mai bune, relatii mai bune, copiii mai fericiti- pei si ce facem, imi bat joc de  “mama” care ne creste asa cum poate in poalele ei? Acest petic de pamant este sangele parintilor nostri, stramosilor nostri, este locul unde se odihnesc persoanele noastre  dragi trecute  in nefiinta, carne din canea noastra si inima din inima noastra. Este casa noastra. Nu e loc de blamat daca vrei sa-ti fie mai bine de aici in colo. Ce sadesti aia primesti-  asta e o lege Universala, legea atractiei si functioneaza pe toate planurile.Concret, de fiecare data cand ne luam numele tarii in desert, numele acestei mame pamant, nimeni altcineva nu sufera decat noi insine si toate generatiile care vor urma dupa noi.

Nu spun sa nu cautam sa ne fie mai bine, este normal daca este loc de mai bine sa plecam oriunde in lume, spun doar sa incercam sa facem tot ce ne sta in puteri mai intai aici sa schimbam ceva, iar daca chiar nu merge si oki, alegem sa plecam, macar sa o facem fara sa lovim tara cu bocancii in nas ca pe un caine al strazii si sa constientizam ca de fiecare data cand “o dam in k*biiip  de tara”, nu facem decat noi sa atragem mai mult deseu in familie, relatiile noastre, in joburi, in sanatate in viitorul nostru.

Eu vreau sa fie mai bine pentru copiii mei iar schimbarea incepe prin a nu rejecta ce a fost si ce este in spatele lor. A imbratisa ceea ce este. A include ceea ce a fost exclus.

Draga Pamant Romanesc, azi am inteles ca noi suntem copiii tai si tu mama nostra. Te rog binecuvanteaza-ne cu iubirea ta neconditionata pe noi si toate generatiile care vin din noi.

La multi ani, copaci tricolori! Namaste, ne vedem pe saltelute!