“Dar cine a zis ca dragostea trebuie sa curga de la sine, fara conflicte, fara intrebari, fara sa-ti pui la indoiala sinele si propriile valori? Cine a zis sau ne-a bagat in cap ca dragostea trebuie sa fie din start un izvor de pace si liniste absoluta? Cine a zis ca dragostea e simpla si ca nu trebuie sa ne puna intrebari fundamentale? Cine a zis ca dragostea nu e menita sa ne schimbe? Daca stai sa te gandesti ca pana si un simplu trezit de dimineata, la o ora mai matinala, presupune atat efort… Ca e nevoie de snooze, uneori de mai multe snooze-uri repetate ca sa te trezesti intr-un final maraind, chiar daca e o zi frumoasa si stii ca te asteapta tot felul de experiente minunate.
Pentru mine, metafora asta a trezitului de dimineata e tare potrivita pentru starea de indragostire. Pentru ca eu asa simt, ca dragostea te gaseste mereu nepregatit si ca orice noua dragoste prespupune un mare risc, de a te face una (vrei, nu vrei) cu tot ce inseamna alta fiinta, la toate nivelurile: valori, credinte, dorinte, cutume, prejudecati, limite si dorinta de a depasi aceste limite. Dincolo de chimia presupusa implicit de dragostea trupeasca, raman ca o mare necunoscuta toate cele enumerate anterior. O mare necunoscuta, pe care, daca iti dai voie sa o traiesti plenar, nu ai decat de castigat.
Si nu ma refer aici la rezultatul final, la acel ….”si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ma refer la simplul fapt ca e tare minunat sa te vezi oglindit in celelalt si sa inveti din experienta asta lucruri despre tine. Lucruri care erau acolo, desigur, dar care, pentru a ti se revela, aveau nevoie exact de o anume fiinta care sa le trezeasca si sa le manifeste in tine. Si este foarte posibil sa nu-ti placa ce gasesti acolo, in oglinda. E foarte posibil sa te superi, sa te enervezi, sa-ti pierzi rabdarea, sa ti se para mult prea greu (ca doar dragostea e usoara, nu?!), sa vrei sa pui stop experientei asteia de dragoste pentru ca o simti ca pe o durere. Pai cum poti oare sa simti altfel decat o durere o experinta care te provoaca sa dizolvi parti ale egoului tau pentru a face loc altei fiinte in viata ta? Si sinelui tau divin, pana la urma.
Spun asta pentru ca am parte exact de aceasta experienta acum in viata mea. Si nu, nu mi-e deloc usor si mi vine sa fug, si chiar am fugit de cateva ori. Am apasat inutil butonul de snooze, doar, doar…. Numai ca, ce crezi? De fiecare data cand am fugit, am fost trasa inapoi, tot de sufletul meu, care isi doreste cel mai mult sa integreze experienta dragostei, oricat de dureroasa ar fi ea pe moment. Pentru ca realizez ca nu experienta in sine e dureroasa, ci ceea ce imi arata clar despre mine. Adica propriile pareri preconcepute, niste standarde conditionate social, niste valori mai mult sau mai putin ale mele. Cu alte cuvinte, ma sperie propria relativitate, ma sperie puterea schimbarii guvernate de iubire. Si stii ce fac? Ma las in voia dragostei mele si imi dau frau liber sa-i invat toate lectiile. Gowing with the flow is not easy. Dar eu cred ca merita.
Hai sa-ti marturisesc ceva. Am fost ranita in trecut. Foarte ranita, exact asa cum ai fost si tu. Mi se pare ca e important sa recunoastem ca toti am fost raniti in dragoste, in mai mica sau mai mare masura, in functie de cum ne-am lasat, in functie de ce am avut nevoie in acel moment al evolutiei noastre si in functie de cat de mult ne-am dorit sa tragem de o situatie pentru a o face “a noastra”. In aceeasi masura, mi se pare important sa extragem fiecare propriile concluziiii ale dezamagirilor din trecut, sa vedem si sa intelegem de ce ai ajuns acolo si la ce ne-a servit. Pentru ca, in mod cert, propriul sufletul a cautat si a avut nevoie de experienta respectiva, tocmai pentru a scoate ce e mai bun din tine.
Stii foarte bine ca e tare usor sa te simiti dezamagita in dragoste. Pentru ca atunci cand esti si iti dai voie sa fii indragostita esti in cea mai vulnerabila stare posibila. Iti pui sufletul pe tava si speri sa fie la fel si de cealalta parte, speri sa fii apreciata pentru asta si, nu in ultimul rand, speri sa nu fii ranita. Toate (si toti) ne dorim asta. In aceeasi masura, toate ajungem sa fim de cele mai multe si in repetate randuri ranite si dezamagite. Iar intrebarea care ne macina sufletul dupa este: ce facem de aici incolo? Cum ne ferim de suferinta in dragoste si cum putem, in acelasi timp, sa reusim sa ne dam frau liber ca sa ne indragostim din nou?
Ultima mea experienta in dragoste nu este in niciun caz nici cea mai minunata, deloc cea mai importanta, nici cea mai proverbiala posibila. Este pur si simplu experienta mea dintr-o relatie de 7 ani, din care cred ca poti sa tragi cateva concluzii si poti castiga o perspectiva in plus la nivel relational.
N-o sa-ti ascund faptul ca a a fost o relatie toxica, profund conflictuala, in aceeasi masura in care era profund afectiva si sexuala. Existau foarte multe diferente intre noi, de ordin intelectual, cultural, relational, social si spiritual. Cu toate astea, existau multe similitudini ce cantareau, la vremea respectiva, mai greu in balanta pentru mine: rani similare din copilarie, structuri afective compatibile, ce au creat o aviditate de afectiune reciproca. Aceasta relatie s-a terminat, din pacate, cu distrugerea casei mele si cu amenintari cu moartea din partea iubitului meu.
Asa ca, am decis o vreme sa ma inchid din punct de vedere al dragostei, sa trag obloanele si sa rezist cu stoicism in umbra lor. Ce crezi ca s-a intamplat? Avand in vedere ca toate experientele la care rezistam, persista, m-am trezit din nou indragostita. Fara sa cer si fara sa vreau. Pur si simplu a venit peste mine valul acesta al dragostei noi, cu multe intrebari, indoieli si conflicte la pachet. Care nu-mi fac deloc viata mai usoara, dar sincer, nu cred ca rolul dragostei in viata noastra e sa ne faca viata mai usoara, ci sa ne faca sa fim mai noi.
Si am mare noroc ca sunt un copac si ca am parte de o comunitate de copaci minunata, in care pot sa ma expun in toata vulnerabilitatea mea si stiu ca nimeni nu ma judeca. Si uite asa invat si eu sa nu ma mai judec si sa nu mai judec. Si e un proces permanent, sa las tot ce e sa fie si sa nu mai incerc sa etichetez sau sa bag experientele in cutiutele mici ale mintii mele care cu asta se ocupa.
Las mintea la o parte, ca stiu ca ma minte si las experientele sa curga exact asa cum vin ele si sa ma aduca mai aproape de sinele meu divin.”
De un copacel din Livada – Iulia Anastasia
Suntuncopac 