Pe Radu l-am cunoscut acum vreo 2 ani si ceva prin prisma serviciului meu (marketing la cel mai mare lant de fitness din Romania). Se facea ca aveam nevoie peste noapte de un fotograf pe barter si Radu mi-a sarit in ajutor. Am rezonat cu Radu de la primul salut. Mi-am zis: “e clar, e copac de-al meu 🙂 “! Eu cred foarte mult in relatiile interumane la locul de munca, eu cred in emotii, in sperante si idealuri. Eu cred in oameni si in reusita lor.
Si Radu avea o speranta si un ideal: sa slabeasca, sa alerge la maratoane si sa predea cycling. Imi aduc aminte ca mi-a zis la telefon: “Va ajut cu foto.Te rog, ajuta-ma si tu! Vreau enorm sa slabesc!”. Determinarea unui strain mi-a facut pielea de gaina si m-a convins ca mi-as dori sa-l am pe ‘aproape, sa ma ajute si sa il ajut si eu, atat cat pot.
Si l-am avut, si i-am urmarit evolutia, si sunt extrem de mandra si fericita pentru el. ❤
Iata povestea lui Radu:
“Ziua în care am plâns la alergat și în care mi-am dat seama: e datoria mea să-i fac pe alții să plângă”
de Radu Restivan
Acum ceva timp, am ieșit la alergat. M-am trezit la 6.30 dimineața, mi-am tras niște haine de alergare pe mine. Am coborât în fața blocului, mi-am făcut încălzirea, apoi am început să alerg spre parc. Până-n parc sunt aproape 2 km, pe care nu i-am simțit. Acolo, în parc, totul era pustiu. Doar câțiva oameni ieșiți cu câinii la plimbarea de dimineață. Orașul încă nu se trezise, totul era tăcut și un pic rece.
Alerg cu telefonul în mână. La fiecare kilometru parcurs, o voce îmi spune distanța, timpul petrecut și viteza alergării. Mă ajută să-mi reglez ritmul. În dimineața aceea l-am auzit prima oară când a spus “10 kilometers. Time…”.
Atunci a fost momentul în care mi-am dat seama. Anul trecut, fix în aceeași zi, mă chinuiam să mă leg la șireturi.Mi-a spus doctorul că nu-i OK să am peste 0,1 tone. Când am auzit cuvântul “tone”, ceva s-a cutremurat în mine, chit că el a spus-o ca pe o glumă. Eram un om trist, incapabil să își depășească condiția. Dar cel mai rău este că nici nu speram la o schimbare în bine. . Îmi era greu să mă închei la șireturi. Arătam ca o bilă. Totuși, îndrăzneam să visez: în luna mai 2014, i-am spus doctorului meu că am o mare dorință, aceea de a alerga un maraton în această viață. “La cum e situația în acest moment, nu prea cred, dar eu sper să reușești”, mi-a spus el. Eram prea gras, aveam articulațiile slăbite și câteva zeci de kilograme în plus. Repet, eram tare trist.
Mi-am oferit un nou inceput.Imi aduc aminte ca mi-am cumpărat pantofi de indoor cycling și am început să merg regulat la clasele de cycling de la World Class, chiar și de 10-12 ori pe săptămână, dimineața și seara. Aveam un program draconic si o dorinta nebuna de schimbare. Am reusit sa slabesc 20 de kilograme.
Și iată-mă, fix un an mai târziu, trăind o dimineața perfectă. Reușisem să alerg minim 10 km, când cu un an în urma leșinam după 200 metri. Eram singur într-un parc imens, iar în câteva secunde m-a cuprins o emoție pe care nu o mai trăisem. Eram cu adevărat fericit că mi-am schimbat viața. Trebuia să fiu recunoscător pentru schimbarea prin care am trecut, pentru munca depusă și pentru oamenii care mi-au fost alături.
M-a pufnit plânsul în timpul alergării. Știu, nu e tocmai masculin să povestesc asta, dar așa a fost. Mi-am dat seama cât de norocos sunt. Cât de mult a contat că Andreea, copacul, a văzut ceva în mine și a avut încredere. Schimbarea este în fiecare dintre noi, iar scopul meu de acum înainte este să îi ajut și pe alții să plângă de bucurie că și-au depășit condiția. Că pot face lucruri la care abia dacă îndrăzneau să viseze.Mi-am dat seama ca dintr-un om de “0,1 tone” ( O Doamne, cum suna! ), am ajuns profesor de cycling si alerg la maratoane.
A fost dimineața aceea perfectă, în care am mulțumit pentru că sunt și pentru că pot. Și mi-am luat în serios misiunea: nu sunt un atlet desăvârșit și nici un model de performanță, însă știu cât de greu e drumul schimbării și care sunt bucuriile de la final. Iar pentru asta, promit ca zi de zi să fiu, atât cât pot, o inspirație pentru cei din jur. Și, de aproape jumătate de an, sunt câteva zeci de oameni care mă urmează în calea schimbării: la alergare sau la indoor cycling.
Dragă copac, îți spun sincer, simt o bucurie enormă când văd câți oameni reușesc să mobilizez în fiecare săptămână la cycling. Iar momentul în care ei îmi mulțumesc mă copleșește teribil. Îi iubesc mult mai mult pe cei din jur pentru că văd în fiecare un potențial enorm. Și la urma urmei, mi-am dat seama că toți suntem oameni simpli, egali, iar în sport ne putem găsi un prieten bun.
Am reusit sa devin cea mai buna versiune a mea, si sunt extrem de fericit.
MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea.
Suntuncopac 