Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

Impresii de la Ritualul Reginelor Recunoscatoare

 

 

DSC_0542Draga copac,

Luna trecuta am petrecut un weekend minunat alaturi de Reginele mele copacite la Ritualul Recunostintei in talpile goale, de la Paltinis. ❤

De ce Regina? Pentru ca Regina mea  este bogata. Si nu in palate, soti, averi, gradini si calesti 😀  Ea este atat de bogata incat s-a cucerit pe ea insasi.

 Regina mea isi arata  sufletul alaturi de alte regine pe care le cunoaste pentru prima oara in viata, si  se “dezbraca” de “rochii sclipicioase” pana la adevar, pana la adevarata  esenta, pana la ceea ce este cu adevarat, nu ceea ce ii cere  societatea sa fie. In tabarele mele ,reginele mele frumoase  se dezbraca de frica, de invidii si gelozii, de neincrederi si dezamagiri, de stress, de responsabilitati, de ura, de remuscari si regrete, si se intalnesc precum niste copaci golasi de greutati, pe salteaua de yoga cu vedere la muntii puternici, unde danseaza adevaratele lor fiinte.

Am ales sa concep acest Ritual de la Paltinis in jurul conceptului Recunostintei care mie mi-a schimbat perspectiva  asupra vietii. Concret, din primul moment in care au venit, si pana cand au plecat  au practicat recunostinta pana la ultima celula,  prin toate activitatile pe care le-am facut impreuna…..si cred ca le-a placut.

Ce ma face fericita in taberele mele este ca vad, cum persoane care se vad pentru prima oara in viata lor, impartasesc niste ganduri si emotii atat de puternice, mai puternice poate ca emotiile schimbate cu partenerii nostri de viata, cu rudele sau prietenii apropiati, pentru ca de multe ori, iti deschizi sufletul mult mai usor unui necunoscut, asa-i?

Ca de fiecare data, Reginele mele au purtat nume de copaci. Si nu, nu ne-a interesat fiecare cati ani are,  ce job  sau ce salariu, ce statut social, ce CNP are in buletin. Ne-a interesat sa aiba sete de sine.

Si au avut la seteeeee, oho! 😀  Sa vezi cu ce sete, si-au mestesugarit talismanele cu copaceii vietii sau cu ce sete s-au intalnit pe podeaua de dans la meditatia dinamica, sa vezi cum au vorbit cu copaceii si s-au jucat in zapada, sa vezi cum se opreau pe la colturi si se intrebau pentru ce sunt recunoscatoare.

Sunt atat de recunoscatoare pentru ca reusesc sa adun pe langa mine la aceste intalniri suflete minunate. Si habar nu au cat de mult bine isi fac una alteia, cat de benefice le sunt aceste intalniri “intamplatoare” si cate idei, perspective, sentimente ies la iveala.

Le multumesc din inima ca mi-au oferit aceasta sansa sa le fiu Ghid la Ritualul Recunostintei, si mai departe las pozele sa vorbeasca.

La sfarsitul lunii, voi face ultimul Ritual in talpile goale inainte sa plec in Bali, apoi cand ma intorc in mai, pregatesc o tabara la mare, unde voi impartasi experienta mea balineza acumulata in cele doua luni de “terapie cu palmieri”. 😀

Va iubesc si va sunt profund recunoscatoare pentru ca sunteti aici ❤

 


Leave a comment

“De ce nu ma placi?”

respingere

 

 

Draga copac,

asculta-ma aici:

Astazi vreau sa-ti vorbesc despre ….respingere.

Am primit multe suturi in fund din diverse locuri si de la diversi oameni, inclusiv de la mine. Poate uneori am plans de mi s-a uscat sufletul sau m-am facut neagra de furie.

Totusi, toate suturile astea m-au adus azi in punctul de acum si aici, pentru care sunt foarte recunoscatoare, si as vrea sa impartasesc asta si cu tine.

Acum multa vreme, cand un om al pesterii era dat afara din comunitate, un lucru era sigur: il pastea moartea. Oamenii aveau nevoie de oameni pentru a supravietui, iar lucrurile astea mi se pare ca nu s-au schimbat prea mult pana azi.

Chiar daca pesterile de “ieri” sunt “zgarie –norii” de azi, tot traim o lume a dislike-urilor, a rejectarii, a refuzului.

Daca nu primim destule like-uri la o poza, daca suntem parasiti de un partener sau daca suntem dati afara de la un job, egoul ne este lovit enorm si ajungem sa ne confruntam cu emotii precum dusmania, invidia, tristetea, dezamagirea, confuzia, frica, neincrederea, separarea sau sa ne punem intrebari de genul:

Cu ce este mai bun X ca mine?

De ce nu ma placi?

Ce am facut gresit?

De ce nu merit sa…?

Atunci cand suntem respinsi de cineva sau ceva, daca nu suntem destul de prezenti si puternici increderea in sine ne poate fi afectata destul de grav, ajungem sa ne depreciem si sa ne invinovatim.

Si totusi ce este respigerea asta? De ce ne doare asa de rau?

De ce avem nevoie de aprobarea celorlalti ca sa ne confirmam cine suntem?

Am simtit ca pot sa te fac sa vezi partea plina a paharului, si sa te fac sa intelegi ceva ce am inteles si eu: respingerea de fapt nu este o respingere propriu- zisa a societatii, este de fapt o redirectionare a ta spre ceva mai bun. Mai mult de atat, atunci cand suntem respinsi si ajungem sa suferim, de fapt, nu ceilalti ne fac sa suferim, singuri ne facem rau, singuri ne chinuim.

Asa ca nu mai lua lucrurile asa de serios, si mai fa si tu haz de necaz 🙂

Nu mai lua lucrurile asa de personal, pentru ca surpriza, NU ESTE VINA TA. Nu e ceva personal.

Daca cineva te refuza este problema lui nu a ta: nu inseamna ca tu nu esti destul de bun in ceva, inseamna ca celalalt este incapabil sa vada adevaratele tale valori sau pur si simplu valorile lui nu se intalnesc cu ale tale.

Gandeste-te ca nu a fost sa fie, si ca lucruri mult mai bune iti sunt scrise in stele 😀

Ah, si nu uita, nimeni nu te poate face sa te simti inferior, decat cu aprobarea ta, tu esti atat cat/ce iti permiti sa fii!

Acceptare si iubire,

Copacu’

Foto: suntuncopac

Muzica fundal: My Chemical Romance

Locatia : Victorian Rose

Outfit: Livada cu rochii


Leave a comment

“Nimicul (nu) este nimic”- de Cornel, un fruct din livada

 

Alive in the Fire_Yogic Photos 8

Draga Copac,

 

Povestea de azi este despre NIMIC, cum spune autorul ei, Cornel de la Laboratorul de ganduri. 🙂

Dar il las pe el sa descrie NIMIC-ul :
“Cred ca povestea poate avea cate ceva din toate si tot sa ramana impersonala pentru ca este o poveste despre cautarea de catre fiecare dintre noi a sensului vietii. Tin minte ca am citit la Carlos Castaneda ca cele mai valoroase povesti ale noastre trebuie sa fie doar la suprafata personale pentru ca, in adancul lor, sa ascunda ceva impersonal, care sa priveasca pe toata lumea.

Asa ca povestea mea incepe cu un licean de clasa a 9-a care jucase hochei pe gheata de la 4 ani si ceva si care nu prea stia nimic in plus. Pana in clasa a 10-a citise 2 carti – Enigma Otiliei si inca una al carui titlu nu si-l mai aminteste. Totusi, reusise sa “se descurce” in cam toate imprejurarile: avea note peste medie la scoala, desi din 4 ani de liceu a lipsit un an si ceva, se ducea pe la Olimpiade, in special la stiintele exacte, era in lotul national de hochei. Destinul lui parea scris in mare parte, pentru ca foarte rar ne punem intrebari legate de destin atunci cand ne merge bine.

Doar ca a avut un accident, o mana rupta care, timp de peste 6 luni l-a oprit sa faca tot ceea ce stia mai bine sa faca. Stii cum e sa privesti nimicul in ochi? Cam asa se simtea si el. Desi a mai jucat hochei 2 ani dupa asta doar ca sa-si demonsteze siesi ca poate, simtea deja ca ceea ce numea “viata lui” se terminase. Privea nimicul in ochi si nu simtea decat angoasa. Dar ii placea. Il atragea. Era ceva misterios la acest `nimic` si il uimea acest lucru. 

In aceasta stare a inceput sa caute ce fac oamenii atunci cand sunt uimiti. Si a gasit filosofia – putea sa gaseasca multe altele, dar asa a fost sa fie. Si pe urma a gasit India. Si a gasit Upanisadele. L-a gasit pe Platon si pe Carlos Castaneda. L-a gasit pe Einstein si pe Plotin. Si toate se amestecau in mintea lui si din ceea ce era nimic s-a nascut un intreg univers pe care nu-l putea ordona. Angoasa a ramas, uimirea a ramas, insa nimicul a fost inlocuit cu haosul. Chiar daca adesea punem egal intre nimic si haos, ele sunt, totusi, diferite. Unul e ca o cadere libera intr-o prapastie fara fund, cel de-al doilea e ca sentimentul pe care-l ai cand stai neclintit pe treptele de la metrou la ora de trafic maxim si toti oamenii roiesc pe langa tine, se lovesc de tine dar nici unul nu te observa. Haosul este ceva, dar ceva prea complicat pentru a prinde cu mintea. Nimicul (nu) este nimic.

 Apoi s-a hotarat sa dea la Filosofie, pentru ca a auzit ca asa ar avea o sansa sa isi puna ordine in viata. Si a inceput sa citeasca cu aceeasi pofta cu care altadata patina si i se parea ca totul s-a intamplat intr-o alta viata, pe care acum abia daca poate sa si-o aminteasca. India din nou. Dar si Grecia antica. Poate ca faptul ca a fost mereu atras de antici nu e decat o urmare a faptului ca incerca sa-si lase trecutul in urma, dar pana la urma a invatat sa il ia cu el ca sprijin. Nu stiu! Ideea e ca, dupa 3 ani de citit, a inceput sa scrie despre nimicsi sa-si puna ideile in ordine. Si a observat ca nimicul nu este ceva care trece si cu care ne confruntam in clipe de tristete si singuratate, ci este ceva care ne pandeste mereu si care ne da  fiori in continuu. Sensul vietii noastre se naste din nimic si, tocmai de aceea, nu este altceva decat o ipostaza a acestui nimic. Iubirea se naste din nimic. Fericirea se naste din nimic. Dar cu cat imbatranim, uitam acest lucru pentru ca se pun in fiecare an pojghite subtiri pe sufletele noastre, ca la o ceapa, pentru a acoperi nimicul pe care-l avem chiar in inima noastra. Si atunci cautam cauze si explicatii a ceea ce se intampla in viata noastra, cand, de fapt, toate acestea nu sunt decat masti ale nimicului, in care acesta ni se arata.

A durat mult pana ca “eroul” nostru sa-si puna cat de cat ordine in lumea interioara. Nu stie nici acum daca a reusit. Dar a ramas cu “gustul nimicului”. Este gustul aventurii si al misterului care ne face sa cautam dincolo de ce avem, sa cautam libertate, sens si fericire. Acest sentiment exista ascuns in fiecare dintre noi, sub straturile sufletului si scuturile pe care le folosim zilnic pentru a aparea ca oameni normali, supusi normelor sociale. De aceea, daca nimicul nu explodeaza pur si simplu la un moment dat printr-un eveniment-limita al vietii (cum s-a intamplat cu liceanul nostru), el trebuie cautat cu indarjire. Fiecare, pentru a-si da sens propriei vieti trebuie sa dea la o parte vesmintele sufletului si sa priveasca nimicul gol golut.

Dar cel mai adesea, nu avem timp de asa ceva sau nu stim de unde sa incepem. Cred ca, in speranta ca pot naste un astfel de “ragaz” si “reper”  mi-a venit prin minte ca dupa ce faci lucruri pentru tine este frumos sa faci lucruri si pentru altii. Asa a luat nastere proiectul despre care iti vorbeam, asa a luat nastere Laboratorul de Ganduri.

Dupa cum vezi, povestea lui e legata de povestea mea, este urmarea oarecum normala a ei. Nimic mai mult. 🙂

Cu bine,
un fruct.”

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!


2 Comments

O poveste despre un corp si suflet before & after

Draga Copac,

Pe Radu  l-am cunoscut acum vreo 2 ani si ceva prin prisma serviciului meu (marketing la cel mai mare lant de fitness din Romania). Se facea ca aveam nevoie peste noapte de un fotograf pe barter si Radu mi-a sarit in ajutor. Am rezonat cu Radu de la primul salut. Mi-am zis: “e clar, e copac de-al meu 🙂 “!  Eu cred foarte mult in relatiile interumane la locul de munca, eu cred in emotii, in sperante si idealuri. Eu cred in oameni si in reusita lor.

Si Radu avea o speranta si un ideal: sa slabeasca, sa alerge la maratoane si sa  predea cycling. Imi aduc aminte ca mi-a zis la telefon: “Va ajut cu foto.Te rog, ajuta-ma si tu! Vreau enorm sa slabesc!”. Determinarea unui strain mi-a facut pielea de gaina si m-a convins ca mi-as dori sa-l am pe ‘aproape, sa ma ajute si sa il ajut  si eu, atat cat pot.

Si l-am avut, si i-am urmarit evolutia, si sunt extrem de mandra si fericita pentru el. ❤

Iata povestea lui Radu:

“Ziua în care am plâns la alergat și în care mi-am dat seama: e datoria mea să-i fac pe alții să plângă”
de Radu Restivan
Acum ceva timp, am ieșit la alergat. M-am trezit la 6.30 dimineața, mi-am tras niște haine de alergare pe mine. Am coborât în fața blocului, mi-am făcut încălzirea, apoi am început să alerg spre parc. Până-n parc sunt aproape 2 km, pe care nu i-am simțit. Acolo, în parc, totul era pustiu. Doar câțiva oameni ieșiți cu câinii la plimbarea de dimineață. Orașul încă nu se trezise, totul era tăcut și un pic rece.
Alerg cu telefonul în mână. La fiecare kilometru parcurs, o voce îmi spune distanța, timpul petrecut și viteza alergării. Mă ajută să-mi reglez ritmul. În dimineața aceea l-am auzit prima oară când a spus “10 kilometers. Time…”.
Atunci a fost momentul în care mi-am dat seama. Anul trecut, fix în aceeași zi, mă chinuiam să mă leg la șireturi.Mi-a spus doctorul că nu-i OK să am peste 0,1 tone. Când am auzit cuvântul “tone”, ceva s-a cutremurat în mine, chit că el a spus-o ca pe o glumă. Eram un om trist, incapabil să își depășească condiția. Dar cel mai rău este că nici nu speram la o schimbare în bine. . Îmi era greu să mă închei la șireturi. Arătam ca o bilă. Totuși, îndrăzneam să visez: în luna mai 2014, i-am spus doctorului meu că am o mare dorință, aceea de a alerga un maraton în această viață. “La cum e situația în acest moment, nu prea cred, dar eu sper să reușești”, mi-a spus el. Eram prea gras, aveam articulațiile slăbite și câteva zeci de kilograme în plus. Repet, eram tare trist.

Mi-am oferit un nou inceput.Imi aduc aminte ca mi-am cumpărat pantofi de indoor cycling și am început să merg regulat la clasele de cycling de la World Class, chiar și de 10-12 ori pe săptămână, dimineața și seara. Aveam un program draconic si o dorinta nebuna de schimbare.  Am reusit sa slabesc 20 de kilograme.

Și iată-mă, fix un an mai târziu, trăind o dimineața perfectă. Reușisem să alerg minim 10 km, când cu un an în urma leșinam după 200 metri. Eram singur într-un parc imens, iar în câteva secunde m-a cuprins o emoție pe care nu o mai trăisem. Eram cu adevărat fericit că mi-am schimbat viața. Trebuia să fiu recunoscător pentru schimbarea prin care am trecut, pentru munca depusă și pentru oamenii care mi-au fost alături.
M-a pufnit plânsul în timpul alergării. Știu, nu e tocmai masculin să povestesc asta, dar așa a fost. Mi-am dat seama cât de norocos sunt. Cât de mult a contat că Andreea, copacul, a văzut ceva în mine și a avut încredere. Schimbarea este în fiecare dintre noi, iar scopul meu de acum înainte este să îi ajut și pe alții să plângă de bucurie că și-au depășit condiția. Că pot face lucruri la care abia dacă îndrăzneau să viseze.Mi-am dat seama ca dintr-un om de “0,1 tone” ( O Doamne, cum suna! ), am ajuns profesor de cycling si alerg la maratoane.
A fost dimineața aceea perfectă, în care am mulțumit pentru că sunt și pentru că pot. Și mi-am luat în serios misiunea: nu sunt un atlet desăvârșit și nici un model de performanță, însă știu cât de greu e drumul schimbării și care sunt bucuriile de la final. Iar pentru asta, promit ca zi de zi să fiu, atât cât pot, o inspirație pentru cei din jur. Și, de aproape jumătate de an, sunt câteva zeci de oameni care mă urmează în calea schimbării: la alergare sau la indoor cycling.
Dragă copac, îți spun sincer, simt o bucurie enormă când văd câți oameni reușesc să mobilizez în fiecare săptămână la cycling. Iar momentul în care ei îmi mulțumesc mă copleșește teribil. Îi iubesc mult mai mult pe cei din jur pentru că văd în fiecare un potențial enorm. Și la urma urmei, mi-am dat seama că toți suntem oameni simpli, egali, iar în sport ne putem găsi un prieten bun.
Am reusit sa devin cea mai buna versiune a mea, si sunt extrem de fericit.
Se poate.
Un copac implinit,
Radu”
Pe Radu îl poți urmări pe blogul lui, http://www.radurestivan.ro și pe canalul lui de YouTube, 321 Sport.

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea.

Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!  ❤


3 Comments

Cum scleroza multipla i-a aratat misiunea in viata: sa foloseasca tot ce a invatat pe pielea ei ca sa poata ajuta mai departe

Draga Copac,

Acum ceva timp mi-am aruncat cu galeata in cap. Sincer, nu stiu ce a fost in capul meu.
Totusi, a fost un prilej sa aflu cate ceva despre scleroza si diferitele ei manifestari mai mult sau mai putin grave, despre care nu aveam mare habar pana atunci.
Si cum spuneam de multe ori ca viata bate filmul, am fost gasita in aceasta comunitate de copaci vii si recunoscatori, de o copacita de doar 28 de ani care se confrunta cu  Scleroza Multipla, o boala autoimuna neurologica. Este povestea Florentei, care a invatat sa iubeasca viata asa cum este ea, sa fie recunoscatoare pentru ceea ce este si sa faca ce poate ca sa ii ajute pe cei din jurul ei, si oricine are nevoie de ajutor in aceasta directie.

Sunt convinsa ca povestea ei plina de pace, acceptare si armonie va aduce lumina in multe dintre sufletele voastre:

M-am gandit sa iti scriu. Atatea suflete vin la tine, poate vei decide ca au nevoie si de povestea mea…
Sa iti explic: eu invat o lectie. Am inceput sa o invat acum cam 10 ani. Desi nu stiam ca asta trebuie sa fac. Am aflat mult mai recent. Dar acum, as vrea sa transmit si altora lectiile pe care le-am invatat eu, the hard way. Ceilalti poate decid ca nu e nevoie sa treaca prin ce am trecut eu, si ca pot invata din experienta mea.
Acum 10 ani am fost diagnosticata cu Scleroza Multipla. Intre timp se pare ca am avut si Lyme (m-o fi ciupit o capusa la un moment dat!). Dar nu despre asta e vorba. Ca se numeste Scleroza Multipla, Lyme sau pur si simplu boala este irelevant. Ceea ce conteaza este ca organismul meu incearca sa imi transmita un mesaj, sa vorbeasca cu mine. Si el doar asa poate. Iar eu, pentru ca nu l-am ascultat,a incercat si mai mult.
Ideea e ca era ceva in neregula cu mine. Si nu ma refer fizic. Nu ma iubeam pe mine, nu imi iubeam corpul, care facea atatea! Dansa pana la epuizare, ma ajuta sa imi ating eu toate scopurile (joburi, facultate, dans, sport, petreceri etc etc). Si eu il luam de bun. Asta trebuia sa faca. Eu eram stapana lui.
Am invatat sa il ascult, sa am grija de el, sa il accept asa cum e, cand nu mai era bine. Cand nu mai pot sa dansez cum vreau eu, cand nu mai pot sa alerg. M-a invatat sa fiu recunoscatoare pentru ca pot sa merg atat cat pot, in unele zile 5 minute, in unele 10 minute.
Am invatat sa plang. De cand am aflat ca am SM, 6 ani nu mi-am dat voie sa plang. Chiar daca eram trista, speriata, in suferinta. Mi-era frica. Ca daca incep sa plang nu ma mai opresc. Si bineinteles, au fost credintele din copilarie, si ale celor din jurul meu, ca daca plangi, esti slab. Mesaje de peste tot “Fii puternica!”, “Nu mai plange!”, “O sa treaca!” mi-au fost induse. De obicei, parintii nostri, care sunt cei mai apropiati, persoanele de care suntem dependent in primii ani din viata, cred ca mesajele astea “imbarbateaza”. Si noi, cel putin eu, am ascultat.
Atunci, corpul meu a creat altceva. A creat borelioza (Lyme). Pentru ca am crezut ca asta exclude Scleroza Multipla, mi-am dat voie sa plang “putin”. Mai mult de fericire, ca nu am SM. Dar si asta a fost o lectie: nu sunt slaba. Daca nu plang, suprim emotie. Atunci, ea se duce in subconstient, si cand intr-un final mi-am dat voie sa plang, dupa 6 ani, mi-am dat seama ca in interior, devenisem hipersensibila. Ceea ce este ok. Atata timp cat nu o suprim.Din nou, hipersensibilitatea nu inseamna ca nu sunt puternica. Mi-am descoperit o noua latura, compasiunea. Fata de mine, si fata de restul. In Buddhism, prin compasiune se intelege in primul rand, iubire si compasiune fata de propria persoana, iar apoi, fata de cei din jurul nostru. Cum ii putem iubi pe ceilalti daca nu ne iubim pe noi?
Au fost si perioade foarte grele, cand simteam ca nu mai pot comunica deloc cu el, cu corpul meu. Si atunci si mai multi il iubeam si ii aratam iubire. Si asa s-a facut bine de fiecare data. Vorbeam cu el, cu picioarele mele, continuam sa ma misc atat cat puteam, sa fac activitati relaxante, sa ma documentez si sa gasesc noi metode de vindecare.
Am inceput sa citesc despre Buddhism, sa fac meditatie, sa invat psihologie, sa fac terapii alternative. Si mi-am dat seama ca asta este misiunea mea: o sa folosesc tot ce am invatat pe pielea mea ca sa fiu alaturi de altii care au nevoie. Prin orice mod. Acum, invat sa fiu terapeut. Si imi place asa mult. Sunt sigura ca mai am multe de invatat, dar am la dipozitie o viata intreaga sa fac asta.
Asa ca…ma ajuti, copacule?”

Ei, draga Florenta, bine stii ca ajutorul este doar in noi, iar tu se pare ca l-ai gasit. Atata timp cat ai ajuns la pace cu corpul si cu experientele care ti-au fost date in viata, inseamna ca esti pe drumul cel bun. ❤
Totusi, o putem ajuta cu totii, sa-i facem povestea cunoscuta, si astfel incat lectiile ei de viata poate vor ajunge la cati mai multi copaci care se confrunta cu situatii asemanatoare, pentru ca a noastra Copacita vrea doar sa ajute.

Florenta a incept sa-si scrie viata scrie pe http://lifeisnotafight.blogspot.ro   un blog despre ce inseamna pentru ea sa faca pace cu viata, cu ceea ce i se intampla si i s-a intamplat, despre acceptare si despre cum a invatat sa faca asta.

Nu uita sa privesti Soarele, draga copac! Frunzele tale, intotdeauna vor gasi drumul drept spre el.   ❤

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea.


Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!


Leave a comment

Cum am fost altoita cu cancer

cancer free

Draga copac,

de cand  scriu  in acest blog am  pierdut multi prieteni, dar, am si castigat mai multi noi. Am cunoscut oameni minunati de la care am invatat lucruri uimitoare, care m-au inspirat si m-au ghidat in calatoria mea.

Astazi te invit sa citesti povestea Cosminei, un copac altoit cu cancer. Nu este o poveste trista, este o poveste fericita, cu invataminte si multa iubire.

Sper sa te inspire si pe tine cel putin atat cat m-a inspirat pe mine.

“Cum am fost altoita cu cancer?

de Cosmina Grigore

Se spune ca un pom, ca sa dea rod, e bine sa fie altoit. Si atunci cand altoirea a avut success, pomul va fi mai puternic, va face mai multe fructe, va creste mai bine.

Multe au incercat sa ma altoiasca … si cate ceva se prindea, dar vantul, lipsa apei, anotimpurile care treceau unul dupa altul atat de repede, faceau ca altoilul sa nu se lege, sa se usuce..sa cada.

Am stiut despre mine ca am radacini puternic ancorate in iubire, familie, in pamantul care ma hranea. Aveam in mine potentialul si simteam ca va veni vremea sa dau rod. Si a venit.

Era vara lui 2013, seara. Nu foarte tarziu, caci a doua zi ma trezeam devreme. Dar cumva nu as fi vrut sa ma culc. Prelungeam momentul, ma uitam in oglinda la locul ce urma sa fie decupat si pregatit pentru altoire ziua urmatoare. Stiam ca o sa doara, ca o sa plang, ca are sa-mi fie dor, dar era momentul pentru altoire. Moment pe care l-am pregatit atat neavand grija de mine, altoire pe care am chemat-o, din nevoia de a da rod. Stiam ca venise momentul trezirii la viata.

Cand m-am intors din spital, fara bandaj si cu un san lipsa, nu puteam sa cred ca s-a intamplat asta. Mi-era greu sa constientizez ca viata, ca EU ma adusesem in punctul in care a fost nevoie sa mi se intampla asa ceva. Si-am plans. Pentru mine, pentru toate celulele carora le spusesem adio desi anesteziata. Pentru sanul care o data imi alaptase copilul. Am plans. Si caldura care-mi cuprindea corpul o mai simt si acum.

Au trecut zilele si, dupa rugaciuni spuse cu voce tare ca sa se auda pana in adancul sufletului meu, am gasit puterea sa ridic privirea. Si-atunci mi-am revazut ochii. Asa frumosi…si tristi, uscati de lacrimi. M-am uitat in ochii mei si m-am vazut pe mine. Pomul care astepta sa dea rod. Acolo eram eu, cu tot trecutul in spate, cu prezentul meu schinjuit, cu viitorul inca nespus.

Nu stiu cat am stat in fata oglinzii. Din cand in cand mai suspinam..semn ca traiam. Si de la suspin am ajuns la respiratie. Si de la respiratie am ajuns la dorinta de a respira prin toate frunzele mele care se ridicau incet spre cer. Mi-am zambit.

Mi-am dat seama ca nu sunt in sanul lipsa ci sunt aici, in sufletul meu, mereu in siguranta. Si-am ajuns sa ma infig ma bine cu toate radacinile in viata mea cu dorinta puternica de a da rod.

M-am prins de altoiul cancerului cu tot sufletul. Si am crezut in el ca imi va face bine. Ca imi va lumina calea, ca-mi va redeschide ochii, ca-mi va umple chipul de fericire. A foist clipa in care am stiut ca am fost altoita cu cancer si ca, orice ar fi, voi da rod vietii mele.

Cancerul a ridicat un semn de intrebare in sanul meu: hei, crezi si tu ca e momentul sa ai grija de tine? Eu am dat semnul la o parte, dar intrebarea a ramas. Altoiul se prinsese lasand cu mine ideea de mai bine, mai asezat, mai puternic, mai centrat.

Iubesc cancerul pentru tot ce reprezinta pentru mine. Il iubesc ca mi-a remodelat trupul intr-un sens in care noua ne e greu sa-l intelegem, dar cred din suflet ca l-a facut mai frumos. Cred ca a adus cu el samanta de iubire si a facut-o sa rodeasca. L-am privit in ochi si mi-am dat seama ca era bland si adusese, in semn de pace, tot ce aveam nevoie ca sa fiu bine.

Cineva mi-a spus ca nu conteaza ca ai un san lipsa, nu inseamna nimic, sa vezi ce inseamna sa pierzi un picior. Eu cred ca e acelasi lucru. Procedeul e la fel de dureros, important este ce lasi cancerul sa faca din tine. Daca il lasi, sau nu, sa te puna pe rod.

Ce a urmat dupa e un roman intreg: am ramas fara apa si era cat pe ce sa fiu stropita cu insecticid. Coaja mi se uscase tare si frunzele mele palisera pana au cazut una cate una. Ajunsesem un schelet, un trunchi aparent gol al copacului care fusesem. Din cand in cand imi priveam ochii in oglinda si-mi spuneau sa am rabdare, sa perseverez, sa-mi intind radacinile pana ajung la hrana. Si asa am facut.

Mi-am ascultat ochii, caci prin ei vorbea sufletul meu. Si primavera a venit. Aproape doi ani mai tarziu am ajuns din nou, dupa multe aventuri, din schelet, femeie.

Si-asa am fost altoita cu cancer. Povestea e reala, nu e trista, e plina de bucurie. E o povestea a bucuriei de viata si nu a fricii de moarte. E o poveste a sufletului care nu se mai vedea de ego. Si care acum da rod, altoit fiind fost cu cancer.

Dragoste & altoire,

Cosmina”

Pe Cosmina o gasesti cu totul aici.  Daca vrei sa-i vorbesti, sa te sfatuiesti cu ea, sa inveti din experienta ei, Cosmina iti ofera iubirea ei.

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira gradina de copaci, o lectie despre viata si iubire, te rog contacteaza-ma si impreuna vom creiona un gand bun pentru comunitatea de aici.

Mi-ar placea sa te cunosc! ❤

cosmina


Leave a comment

Joc Magia Recunostintei, ziua 16- Corpul Magic

before and after

.

.Salutare magicienilor,

Ca in fiecare dimineata, incepeti ziua cu mentionarea in scris a celor 10 binecuvantari, cititi-le  cu voce tare sau in gand  si nu uitati ca dupa fiecare motiv de recunostinta sa spuneti de trei ori “multumesc”. Seara la culcare, luati piatra magica  in mana si alegeti cel mai bun lucru dintre cele care vi se vor intampla azi, pentru care sunteti fericiti si recunoscatori.

TEMA DE AZI

Tema de azi este o continuare a temei de saptamana trecuta cu Sanatatea Magica. Vom numi tema de azi: Corpul Magic si are ca scop imbunatatirea starii de sanatate dar si a fericirii noastre. Aceasta tema ne ajuta sa ne iubim mai mult corpul si pe noi traind in el.

Inainte sa incep aceasta calatorie spirituala, ma plangeam foarte des de corpul meu, si-mi induceam tot felul de boli. Tot timpul credeam ca sunt bolnava de ceva  si uneori imi “inventam” si anumite dureri. Odata, stiu ca am fost convinsa ca am un nodul la colon, si cu cat ma gandeam mai des la el, cu atat mi se parea ca se mareste acel nodul. A pornit ca ceva imaginar, insa cand am ajuns la doctor, la palpare chiar a simtit ceva, ca o umflatura. Ei bine, dupa ce mi-am facut colonoscopia, si m-am linistit ca totul era ok, surpriza, umflatura disparuse.

In timp am invatat sa fiu recunoscatoare pentru sanatatea mea si sa-mi pretuiesc corpul la cel mai inalt grad.  Dovada suprema de magie a corpului meu a fost pe parcursul sarcinii si recuperarea de dupa. Multe mamici vad aceasta perioada precum o boala, insa eu am incercat sincer, sa o ridic in slavi la maxim. Mi-am iubit corpul si am fost recunoscatoare pantecelui meu fertil din primul moment in care am aflat ca sunt insarcinata. L-am respectat, si nu numai ca am avut grija de mine cu o alimentatie corespunzatoare si miscare aproape zilnica, dar m-am mandrit cu el, si i-am multumit de fiecare data cand ma uitam in oglinda. Am vrut ca fata mea sa aiba o mama sanatoasa, in bratele careia sa se simta in siguranta si iubita. Am vrut sa stie ca mama ei se simte frumoasa pentru ca si ea sa-si doreasca sa imbratiseze acelasi frumos: frumosul unui corp viu si sanatos in care sa traiasca fericita. In aceasta perioada am inteles ca al meu corp chiar este magic, si surpriza a fost ca mi-a raspuns pe masura: desi am avut cel mai maricel copilas din maternitate, la doua luni si jumatate corpul meu era aproape la fel ca cel de inainte de sarcina. Acest episod, m-a facut sa cred cu adevarat ca sunt un Mare Magician!

Atunci cand corpul nu se simte bine, este normal sa nutresti sentimente negative fata de acesta, cum ar fi ingrijorarea, frustrarea, critica  sau teama.  Din pacate aceste sentimente nu ne ajuta sa ne insanatosim. Daca te plangi prea des de corpul tau, daca il critici,  risti sa te imbolnavesti sau sa iei in greutate contrar vointei tale. Stiu ca nu este usor sa fii recunoscator pentru sanatatea ta atunci cand corpul nu arata exact cum iti doresti, te doare si iti e bolnav, dar chiar si cel mai mic strop de recunostinta amplifica fluxul de vitalitate.

Cand ma gandesc la oameni care sunt recunoscatori pentru bolile pe care le-au avut, pentru ca le-au fost profesori, prima persoana care-mi vine in minte cu mult drag si respect este Cosmina, o femeie indragostita de sanatate, a carei poveste abia astept sa o impartasesc cu voi  intr-un articol viitor.

Asa, intre timp, ce trebuie sa facem:

Sanatatea din trecut: gandeste-te la top momente magice din copilaria ta, cand te-ai simtit cel mai sanatos si mai fericit;

Sanatatea din prezent: gandeste-te la starea de sanatate din prezent, si alege cinci functii corporale  care se afla intr-o stare perfecta de sanatate, si carora le esti recunoscator, si repeta pentru fiecare cuvantul magic multumesc

Sanatatea din viitor: alege un aspect corporal pe care doresti sa il imbunatatesti, gandindu-te la starea lui ideala. Exprima-ti recunostinta pentru starea lui ideala. De exemplu, daca doresti sa lucrezi pentru greutatea ta, gandeste-te la greutatea ideala cu care ai fi fericit si fii recunoscator pentru tine in aceasta ipostaza.

Bineinteles, daca ne confruntam cu o boala, asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne tratam si la medici, ci pur si simplu sa ne imaginam pe noi, inainte de toate cel mai bun doctor magician care poate produce miracole cu propriul corp.

Cam atat  pentru azi.Ne revedem maine dimineata, dar intre timp, imprastiati magia recunostintei si asupra cunoscutilor vostri,  astfel incat sa fim cati mai multi cei care vom intra in joc si puterea cat mai mare. Cei care se alatura mai tarziu jocului nostru  trebuie sa inceapa cu prima tehnica, din prima zi.

O zi  intr-un corp magic va doresc!