Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

Avocata care medita la taiatul de varza

Draga copac,

iti prezint mai jos  ” avocata spagat 🙂 “. Spun asa despre Eva pentru ca dupa multi ani de gimnastica este extrem de mobila, si ma amuza extrem de mult pozele cu ea de la tribunal in asane extreme. O apreciez enorm, pentru ca este altfel: zbarnaie de desteapta dar este vie, blanda  si exploziva ca un copil. Am ramas  profund impresonata cand in Bali mi-a povestit cum a descoperit ea prima oara meditatia, taind varza pana i s-au umflat mainile prea obosite de la dosarele de avocatura:

“Mi-era dor de mine pentru ca meseria mea de avocat in subordine (desi inaltatoare) ajunsese sa ma inghita.

In urma cu 2 ani ma satusarem: de rutina, de faptul ca imi cenzuram mintea pentru ca „nu dadea bine” sa spun chiar ceea ce gandesc in fata sefului/clientului de standardele societatii de temerile mamei cum ca ar fi foarte neadecvat sa raman fara job de lipsa mea de timp pentru sport sa ma odihnesc in scopul de a face fata programului sa fiu etern obosita psihic. In concluzie, ma cam saturasem de mine.

So…I Quitted ! Fara nici cel mai mic plan pentru ziua de maine, fara nici un fel de economie (depozit), mi-am dat demisia. Cred ca…fara sa fiu macar constienta de ceea ce fac. Undeva in sinea mea simteam ca am nevoie sa incep un nou capitol. Dupa 6 ani de avocatura, ma simteam capabila sa incep sa lucrez dupa propria mea viziune dar mi-era frica sa accept asta. Gandul ca „daca nu o sa-mi iasa” ma urmarea zilnic. Decembrie nu e o luna inspirata pentru schimbare!  Ca sa nu mai pun la suflet atatea ganduri, am plecat impreuna cu jumatatea mea, cu masina spre Scotia. Scopul?! 2 saptamani la terapie de taiat de varza :)) / 2 saptamani sa calatorim. FABRICA ne-a primit in conditii…de fabrica. Era frig si ni se umflau degetele de la atata munca, de la atata taiat de varza, DAR mereu ne gandeam ca noi suntem gazduiti intr-o casa frumoasa cu semineu in timp ce, ceilalti oameni merg dupa program sa se odihneasca in rulote. Eram recunoscatoare ca nu imi mai suna telefonul, ca reuseam sa imi pun atat de frumos ordine in ganduri, ca socializam cu oameni simpli veniti din multe alte tari, ca aveam atat de multe deprinderi de invatat din noua mea activitate provizorie. A fost terapie curata! Retreatul de varza 🙂 a venit ca o manusa; pentru un nou inceput si pentru a-mi fi lectie de viata, m-a invatat sa traiesc in prezent, sa valorific clipa si sa-mi linistesc mintea  iar eu l-am primit ca pe un lucru nemaipomenit ce mi se intampla si am povestit tuturor despre experinta, fara sa ma gandesc o clipa la „ce o sa zica lumea?! „ Revenind in tara, din ianuarie lucrurile au inceput sa se aseze, progresiv, fiind din ce in ce mai bine. Eram coplesita de energia de care eram condusa, de entuziasmul si pasiunea cu care imi gestionam activitatea. Dar cum scopul meu in viata nu este sa ma transform intr-o workaholica pe cont propriu, odata pus totul pe picioare, am decis sa iau o pauza si pentru suflet. Asa ca am plecat in Bali, in retreatul organizat de Copac. Si a fost cea mai inspirata alegere ever!!! Pentru ca noi oamenii avem nevoie sa ne mai oprim din cand in cand din vacarmul care ne conduce instinctual, avem nevoie sa ne ascultam gandurile in liniste, avem nevoie sa ne reconectam cu noi insine.  Avem nevoie sa ne acceptam asa cum suntem, chiar si atunci cand nu suntem perfecti, cand gresim si ne luam lectii. Multumesc Copacule pentru intensitatea experientei la studio si in Bali , pentru ca nu existi intamplator ci pentru ca noi avem nevoie de tine sa ne aduci aminte ca suntem faini si valorosi! Multumesc pentru ca m-ai lasat sa vorbesc despre “terapia mea cu varza :)”, si despre faptul ca asa am descoperit  prima oara meditatia 🙂 . Si functioneaza.

Namaste!” 


Leave a comment

“Yoga-religia iubirii” de Nati un copacel din livada

Draga copac,

pe Nati am cunoscut-o acum un an inainte de plecarea in Bali, urma sa vina alaturi de sotul sau in retreat. Accentul ei moldovenesc, fatzuca ei usor asiatica, zambetul de copil si sensibilitatea din ochi mi-au confirmat a 1000-a oara cat de norocoasa sunt sa atrag oameni atat de deschisi, frumosi, buni. De atunci Nati este o studenta sarguincioasa, i-am urmarit evolutia nu doar pe saltea ci si in sufletel si am invitat-o sa va impartaseasca cum a ajutat-o yoga sa inteleaga ca totul este iubire:

“Nu sunt vedeta, nu am nici blog, sunt doar un suflet pasionat de yoga. Aceasta pasiune mi-a fost cultivata si de Copacul (aka Andreea) cu care am inceput sa fac yoga in octombrie 2016. Primul meu contact cu Copacul a fost in studioul ei cladurors in care mi-a dat o imbratisare foarte puternica. In acel moment am crezut ca este o “prefacuta”, eu nefiind obisnuta cu oameni care imbratizeaza necunoscuti la prima intalnire. In timp, am inteles ca asa este Copacul in viata reala  – calda, deschisa, iubitoare.

Sunt mii de motive pentru care am ales sa fac yoga. Unul din motive este ca am invatat ca yoga este diferita pentru fiecare dintre noi. Asa am descoperit ce inseamna yoga pentru mine. Yoga este o combinatie intre eliberare, acceptare, miscare, iertare si echilibrare. Sunt o persoana rationala si, cred eu, bine impantata. Cu toate acestea, Copacul a reusit, in cadrul multor meditatii, sa ma plimbe prin lumi nebanuite in care m-am putut lua in brate chiar si atunci cand, poate, nu am meritat. Simt ca am creat deja o legatura cu studioul Copacului unde ma simt ca in orezariile din Bali, libera, tanara si proaspata.

Pentru mine yoga este terapie, este vindecare lenta, este o lupa prin care imi poti vedea sufletul. Practicand diferite forme de yoga, inca imi cunosc limitele corpului, precum si limitele mintii.

Nu stiu cum sunt clasele cu alti instructuri de yoga, am ramas loiala Andreei care este o sursa de inspiratie, disciplina, optimism si iubire. Nicio clasa nu seamana cu cealalta, toate clasele sunt unice, toate au o bucatica din Copac, toate au o noua energie si cate o lectie de oferit. Si acum, dupa un an de practica yoga in cadrul aceluiasi studio Suntuncopac, inca ma suprinde cu noi asane, cu invartiri sufiste si cu teme profunde de meditat. Apreciez mult la clasele de yoga faptul ca se comporta ca o adevarata profesoara, ne corecteaza si ne explica in detaliu cum ar trebui sa facem asanele astfel incat sa nu ne accidentam.

Dar cel mai important este ca in cadrul orelor de practica yoga am invatat cum sa respir corect in diferite moduri. Respiratia focului este cea care ma revigoreaza si imi da multa energie pentru fiecare activitate in cadrul activitatilor de la studio, precum si viata de zi cu zi. De multe ori respiratia corecta m-a ajutat sa trec rapid peste atacurile de panica pe care acum  le am rar.

De asemenea, intr-o lume care se vrea atat de perfecta, am invatat prin yoga sa fiu asa cum pot eu sa fiu, cea mai buna forma a mea, m-a invatat sa-mi accept vulnerabilitatile, defectele si trairile. Am invatat sa plang, sa rad, sa nu judec si nici sa nu concurez cu nimeni atunci cand fac anumite asane.

Dupa ce am fost in Bali , in unul din retreaturile magice, as indrazni sa spun ca Andreea isi dedica tot sufletul pentru oameni si a invatat sa daruiasca intr-un mod atat de pur si sincer, cum multi dintre noi inca nu reusim sa o facem.

La inceputul unei sedinte de yoga, am primit o foaie pe care trebuia sa scriu ce reprezinta “crucea” pentru mine. Stiam ca yoga nu este religie, dar eu am simtit ca pentru mine yoga reprezinta religia mea interioara, modul in care imi pot purifica gandurile si prin care imi pot acepta toate nebuniile.Religia iubirii.

In acest contex, m-am gandit ca daca yoga ar fi o religie, in lume nu ar mai fi atata violenta, atata ura si frustare pentru ca oamenii ar afla ce este iubirea, in forma sa adevarata. Iar iubirea adevarata vindeca.”


Leave a comment

Povestea unui cuplu in Honeymoon cu alte… 25 de femei . De Ferdi& Larisa

Draga copac,

noul meu job mi-a dat sansa sa cunosc multi oameni si sa ma oglindesc si sa cresc prin ei.  Ii iubesc pe toti, insa am cateva persoane despre care as vorbi o viata. De exemplu despre cuplul Larisa si Ferdi care au ales acum jumatate de an sa vina cu mine si Crina  in Bali in retreat si cu alte 25 de femei, ei fiind in Honeymoon :)! Atat de wow mi s-a parut cererea lor de HoneyYogaMoon in Bali, incat am vrut neaparat sa-i cunosc bine inainte, mai ales pe Dl Ferdi, sa ma asigur ca nu este carat cu forta, ca nu-si da ochii peste cap, ca vine nesilit de nimeni pe propria vointa :)). Si am cunoscut cele mai frumoase perechi de ochi din Univers, am cunoscut o iubire pura si blanda, au fost un exemplu pentru noi in tabara si de fiecare data cand ma viziteaza la studio parca simt cum locul meu este binecuvantat cu samanta iubirii.  Ii las pe ei sa va povesteasca despre relatia cu copacii, cu ei, cu oamenii si cu viata:

“Anul trecut pe vremea asta eu si Ferdi ne pregateam de cea mai tare petrecere a vietii noastre alaturi de toti oamenii frumosi care si-au pus amprenta asupra universului nostru. Am ales sa vorbim despre dragostea ce ne-o purtam unul altuia, despre trecut, prezent si viitor, despre familie si prieteni, printr-un simbol care era foarte aproape de sufletul nostru: Copacul.

Intr-o seara, pe cand sapam printre rafturile ticsite ale online-ului despre aranjamente florale copacesti, invitatii de nunta, destinatii de luna de miere si alte asemenea, ma IZBESC de blogul Andreei www.suntuncopac.com. “Ia uite dom’le ce intamplare” imi zic eu in gand, intrigata de potrivirea nemaipomenita. Le sunt si astazi recunoscatoare algoritmilor care au facut posibila aceasta intalnire virtuala 🙂 . Si incep sa citesc cu sufletul la gura despre ea si despre retreat-ul din Bali in care aveam sa traim una dintre cele mai intense experiente de pana atunci. Ii arat si lui Ferdi super entuziasmata ce-am gasit (tocmai ce concluzionasem zilele trecute ca Bali ramane pe short list-ul nostru pentru luna de miere), dupa care parca ma intristez un pic. Incep sa ma gandesc ca poate nu e tocmai cea mai potrivita activitate pentru un cuplu de proaspat casatoriti, poate nu o sa fie pe placul lui, poate nu ar trebui sa ma las condusa de primul instinct. El in schimb, nu avea nici o indoiala! Dupa cateva zile, stabilim o intalnire sa ne cunoastem cu Andreea si sa vorbim mai pe indelete despre retreat, sa ne convingem daca e sau nu potrivit pentru noi. Si cam asta a fost – inceputul! 🙂

Calatoria in Bali a insemnat pentru noi vreo cativa ani dati pe fast forward de autocunoastere, bucurie, recunostinta si mult mai multa dragoste decat credeam ca suntem in stare sa ne purtam unul altuia si celor din jur. Am avut multe lectii de invatat de la oglinzile din jurul nostru (aka “sotiile lui Ferdi” cum aveam sa glumim pana la finalul retreat-ului J) ), de la oamenii vesnic zambitori si primitori ai Bali-ului, orezariile inverzite, marea turcoaz si nispul alb.

Dupa cele 10 zile petrecute alaturi de copaceii din retreat, ne-am retras si noi ca un cuplu mai normal la cap pe o insula romantica, bungalow pe plaja, doar noi si soparlitele. Nu ne dadeam inca seama ce ne-a lovit, incercam sa integram toate experientele, sa ne facem un pic de ordine in ganduri. Dupa care ne-am oprit din atata gandit si cu zambetul tamp pe fata, ne-am bucurat de ultimele zile pe plaja pustie :).

Intorsi acasa, inca avem grija de semintele pe care le-am sadit in noi atunci. Eu sunt proaspata studenta la Psihologie, iar Ferdi isi urmareste propria lui cale. Am devenit mai curajosi. Intentiile noastre sunt mai clare, faptele au devenit mai concrete.

 Andreea este o inspiratie. O iubim mult. Ii multumim pentru ca este.

Larisa & Ferdi”


2 Comments

Te-a inselat? Atunci este momentul sa incepi si tu o relatie noua. Cu tine!

dsc_0991-modified

Draga copac,

Daca te-a inselat si te doare tare, tu iubeste-te!

Asculta-ma aici: 

Azi am lucrat la o sedinta privata de yoga cu o prietena care trece printr-o suferinta personala legata de iubitul ei cu care era de mult timp si de care s-a despartit pentru ca a inselat-o. Probabil se astepta sa “barfim” asa cum faceam demult si “sa aruncam cu rosii stricate” in el si in cealalta, insa am surprins-o ( socat-o ) in timpul exercitiilor cand am rugat-o sa cheme cea mai buna, inteleapta parte din ea si sa practicam recunostinta pentru el, pentru momentele frumoase petrecute impreuna. Am rugat-o sa faca o lista cu lucrurile pe care ea le-a invatat de la el si o sa le duca mai departe in viata ei care abia acum incepe.
Partenerii nostri sunt o invitatie catre evolutia noastra. “Uneori ne ofera flori” alteori “primim spini” adanc infipti in inima care ustura. Dar orice relatie este o sansa si o oportunitate sa ne oglindim pe noi, sa crestem, sa evoluam!
Ne putem folosi de comportamentul jumatatilor noastre ca sa ne reflectam cele mai adanci parti din noi, parti care ne plac sau poate nu ne plac deloc .
Trezirea! 🙂 Invinovatirea, razbunarea si mania nu duc la nimic bun! Credem ca facem rau celorlalti dar de fapt singura persoana care sufera suntem noi insine.
Pana si tristetile, suferintele, esecurile si dezamagirile sunt invitatii la adresa spiritului noastru sa se cunoasca, sa se simta, sa traiasca.
Uneori intamplarile acestea nefericite sunt ca niste semnale de alarma ca trebuie sa schimbam ceva in noi, poate sa ne oferim mai multa grija, iubire si respect de sine!
Nu putem merge mai departe intr-o relatie noua decat in momentul in care cadem la pace cu ce a fost, cand intram intr-o relatie fericita cu noi insine, nu putem pune capul pe perna linistiti decat in momentul in care ii lasam sa plece in pace pe ceilalti care au ales ca nu este rost de noi in viata lor.
Fiecare are karma lui. Unii inseala. Altii ranesc sau sunt raniti.
Este greu sa schimbam comportamentul celorlalti dar este atat de usor sa avem grija de sufletul nostru, sa -l mentinem pur, armonios si demn de respect si iubire. In primul rand iubire si respect de sine.

Si relatia ta abia acum a inceput!  RELATIA TA CU TINE!

 

Namaste! * Daca rezonezi cu mine te astept la studioul meu din Calea Victoriei sa simtim viata cu toate surprizele ei. Programul este aici.

 


Leave a comment

Cum sa-l ajuti sa-si ia un angajament fata de tine

dsc_0981

Draga copac,

urmeaza un post lung 🙂 asa ca succes si rabdare!

Ti-am spus ca mi-am pierdut verigheta in Bali  si ca mi-am dat seama la sfarsitul retreat-ului cand una dintre fete m-a intrebat de ce nu o port? O doamne, si cat “am tras de ea cu dintii” ca sa ajunga pe degetul meu inelar acum niste ani :))).

Nu, nu cred ca este un semn :))dar cumva in timp cred ca am invatat sa nu ma mai atasez atat de mult de lucruri, oameni, relatii pentru a defini relatia cu mine.

Imi aduc aminte cu asa mare drag de momentul in care sotul meu m-a cerut. Dragul de el, jumatate de an a umblat cu inelul in buzunar in asteptarea momentului potrivit.

Te intrebi daca am pus un pic de presiune pe el ca sa se intample minunea? Sincer poate nu, poate un pic da 🙂 si nu o spun deloc cu mandrie ci cu intelegerea ca acum as face lucrurile un pic altfel.

Misha este mai mic cu 5 ani ca mine. Eram impreuna de 5 ani si el isi dorea copil, ne doream amandoi un copil. Si tot vorbeam de copil si de nimic altceva :). Parca ma vad cum aproape in fiecare zi ii trimitem emoticon pe whatsup cu “inelul de logodna first baiete!”, gen glumita, dar nu chiar. Amuzant. 😀

Am multe cunostinte care sunt in relatii in asteptarea marelui moment.  Pasiune, iubire, atractie fizica, rasete. Simti ca este sufletul tau pereche, simti ca este ceva mai mult intre voi, va ganditi la un viitor, se simte magia in aer si fluturasul la comun, simtiti ca va leaga ceva unic si ca totul duce inspre un viitor luminos… dar te intrebi, “oki dar totusi cand”? Te gandesti ca este poate cam devreme sa incepi o conversatie, desi te trezesti in fiecare dimineata si stii ca “el este the one”. Treaba este ca nu stii daca simte acelsi lucru, ti-e teama sa deschizi discutia, dar totusi zilele trec si parca simti ca “ti-au intrat zilele in sac” si ca nu mai ai timp. Zilele trec, lunile trec, anii trec si nimic!

Cazi pe ganduri si te intrebi in timp ce meditezi “ oare simte la fel? “” oare avem vreun viitor impreuna? “ “oare este doar in capul meu? “o mai avea pe altcineva si este confuz? “. Oki, ai asteptat destul, se pare ca nu se prinde de “indiciile tale finute” si simti ca o iei razna cu atatea intrebari asa ca  iti faci curaj . Te arunci in gura leului si deschizi discutia si ii spui ce vrei, iti ceri drepturile! Ups, poate primesti un raspuns de genul “ Ce vrei sa spui ne vedem doar de cateva luni, te iuesc dar totusi ne este atat de bine asa, acum, de ce sa stricam?” sau mai grav se preface ca nu intelege discutia, te evita si devine distant. Sau dispare. Si uite asa din cel pe care il vedeai sufletul pereche a ramas un mare gol si jumatate de suflet in pieptul tau.

Deci care este treaba? Ce se intampla aici? Care este solutia magica? Unde gresim?

Desi am avut noroc si pentru mine finalul a fost unul fericit pentru ca simteam cumva legatura dintre noi iar comunicarea era foarte profunda iata ce cred eu ca o copacita nu ar trebui sa faca atunci cand vrea ceva mai mult de la iubitul ei: Sa incerce sa-l convinga; Sa-I sufle in ceafa;Sa negocieze cu el; Sa-I dea un ultimatum; Sa puna presiune de orice fel.

Aceste lucruri ii indeparteaza si foarte rar ajungi la un “happy end “. Eu am avut noroc v-am zis! 🙂 Glumesc, in spate cred ca in subconstient am avut o strategie: cred ca i-am creat increderea si siguranta ca cel putin in viitorul apropiat eu sunt femeia care i—ar putea oferi siguranta emotionala de care avea nevoie intemeindu-si o familie  si cred ca alaturi de mine a simtit ca  ar fi mai complet/ implinit decat daca ar fi singur, “ca baieti”.

Cred ca m-a ales pe mine pentru ca in mine a oglindit cea mai buna si frumoasa parte din el.

Nu cred ca exista nicio strategie bine definita, nicio pilula magica care sa ne invete ce , cum sa facem.

Insa….

Undeva in spate, ca si noi, partenerii nostri cred ca au nevoie de acelasi lucru.De suport. De iubire. Dar cand spun iubire ma refer la iubirea aceea sincera si profunda fara sa simta ca ne dorim ceva de la ei, ca –i vanam. Iubirea care le dezvaluie cea mai buna si mai profunda parte din ei. Care le da incredere si ii face sa zboare.

Eu cred ca o relatie este o sansa pentru amandoi sa evolueze impreuna dar si separat. Cred ca in final este vorba de o alegere si cu cat alegerea este mai libera de presiuni cu atat relatia este mai sincera si mai curata. Eu cred ca iti poti convinge jumatatea in momentul in care te-ai convins pe tine ca esti cea mai buna versiune a ta, ca te accepti de primesti si te privesti dinauntru in afara.

Cred ca solutia pentru a-l face sa ia un angajament fata de tine este sa-l ajuti se se vada. Sa se vada in tine. Sa-si cunoasca inima, emotiile. Sa se cunoasca pe el. In fiecare dintre noi exista atat un barbat cat si o femeie la nivel energetic ( yin& yang). Cred ca mixul unui cuplu este perfect atunci cand fiecare individ din cuplu este in armonie cu ambele parti. Deci cand un barbat, ajutat de femeie isi recunoaste si este curios sa isi descopere si partea emotionala, profunda din zona inimii ( partea feminina), atunci se va indragosti atat de tare de el incat va dori sa oglindeasca pentru restul vietii aceasta sclipire din el in tine.

Lasa-l sa se vada in toata splendoarea lui umana in tine. Lasa-l sa prinda aripi. Incurajeaza-l sa si exprime sentimentele, emotiile sa nu reprime nimic din ceea ce –l deranjeaza.

Incurajeaza-l sa fie vulnerabil, sincer, cald si arata-i ca esti pentru el oricand are nevoie sa experimenteze emotia de orice fel.

Mai cred ca o cheie a reusitei este comunicarea intre cei doi, insa nu doar la final cand ii spui “da-mi inelul ori ba” 😀 , ci din primul moment in care va intalniti ochii si decideti ca aveti atat de multe de impartit si impartasit. Lasati cuvantul sa fie verigheta voastra.

Se spune ca la origini eram fiinte androgine, o fuziune intre cele doua sexe. Si eram completi si complexi. Divini. Insa am dorit separare din dorinta de manifestare a ego-ului asa ca ni s-a dat separare si de aceea de atunci fiecare alearga nebun dupa aceasta jumatate pierduta, sparta in mii de bucati. Cand ne intalnim cu un potential partener si simtim ca este sufletul pereche, ca vrem sa mergem mai departe cu el, este pentru ca la nivel subconstient ne dorim sa mergem mai departe cu noi. Sa ne cunoastem. Sa ne lipim partile care demult au fost zburate din noi.

Cred ca –l poti face sa-si ia un angajament in momentul in care tu iti iei un angajament cu tine.

Te vizualizezi cum iti pui singura verigheta pe deget in semn ca esti pregatita sa te daruiesti. Tie. Sa iti daruiesti cea mai frumoasa, calda, blanda si iubitoare libera parte din tine. Da, libera.

Si in momentul in care aceasta daruire curge natural inspre tine nu inspre exteriorul tau, uniunea cu celalalt  se va petrece ca prin minune.

Pentru ca daca este sa fie, uniunea  dintre voi  s-a intamplat deja cu mult timp inainte sa iti planifici asta.

Pace.

**********************************************************************

Yoga, cartile si “copacii” m-au ajutat mult sa ma detasez. Daca rezonezi cu mine si vrei sa ma cunosti, te astept in fiecare zi la studioul meu de yoga si dezvoltare personala sa ne soptim lucruri de suflet. Vezi programul pe blog si pe facebook.

Namaste!


Leave a comment

Cand parintii fura locul iubitilor

dsc_0875

Draga copac,

Odata ca niciodata, eram doar eu si tatal ei. Faceam ce voiam, cand voiam, unde voiam,  fara sa ne treaca prin cap ca acele momente vor disparea fara  sa ne dam seama.  Ieseam la cluburi, la restaurante, la petreceri. Ne trezeam dimineata si mergeam fara chef cu ochii cat cepele la serviciu.Era o vreme cand nu trecea zi sau saptamana fara sa mergem undeva, la doi pasi sau peste mari si tari. Fara responsabilitati prea mari. Fara griji. Fara explicatii. Ne pasa doar de noi.

Niciodata nu va mai fi la fel.Am devenit parinti peste noapte  si totul era si este    nou. Am invatat ce inseamna prima data pentru multe: prima baita, primul schimbat de scutec, prima data cand a deschis ochii, cand ne-a zambit, primul moment la san, prima vizita la doctor, primul planset, prima data cand ne-a tinut treji noaptea, prima masina de spalat cu hainutele tale, primul pas, primul cuvant, prima vacanta impreuna… Prima.. Primul…

Minunat, sublim insa uneori sincer ma intreb: unde suntem noi in povestea asta? Noi doi, doar noi doi….

Ne-am maturizat.

Ce-i drept nu am schimba nimic la vietile noastre. Poate acum e ea mai mult, si noi mai putin.Dar este perfect. Este asa  frumos.

Acum la nici doi ani, vrea sa o dau cu ruj 🙂 si  iar eu stau cu primele ei hainute in mana si nu imi vine sa cred ca vin la papusi. Cand a crescut?Cand s-a transformat intr-o domnisoara?

Mi-e frica  sa o urmaresc in fiecare zi si sa realizez ca nu ma voi mai intalni niciodata cu aceste clipe rupte din nori. Ca pe masura ce hainutele ei raman mici de la o zi la alta, figura ei, expresia ei, mirosul ei, vocea ei… se schimba.

Si totusi, am invatat lectia. Ea nu are nevoie de prea multe. Nu are nevoie de cel mai tare carucior, cele mai colorate jucarii, cel mai mare pat, cele mai scumpe haine.  Are nevoie de noi.

Am inteles ca tot ce ne trebuie pentru a convietui in armonie in trei este iubirea, rabdarea si siguranta exprimata in fata ei. Armonia. Insufletirea ideii ca este pe maini bune.

Fara frica, pas cu pas, cu un lucru facut pe rand, am invatat sa devenim parinti mai buni si mai buni. Desi toate experientele erau  noi pentru noi, am stiut exact ce trebuie sa facem. Ne-am dat seama ca si atunci cand plange si este prost-dispusa, daca o privim cu bunatate in ochi, daca ii vorbim precum unui adult, daca o rugam sa ne lase sa o ajutam si sa o intelegem, daca ii aratam iubirea noastra fara de frica si ca este in siguranta in bratele noastre, ca este protejata, pentru ca  noi, parintii ei suntem puternici si ne iubim, ea se linisteste.

Nu am gasit potiunea magica sa ne intoarcem iar la statutul de iubiti de la inceput si sunt zile in care parca acele emotii sunt tot mai departe.Insa extazul matur pe care il traim  acum este ceea ce avem nevoie sa evoluam. Separat si impreuna.

 


Leave a comment

“Cand nu mai ai mama si ii scrii in fiecare an de 8 martie, invatatoarei ” de castanul din Livada

Draga copac,

cand am deschis usa turquoise a studioului meu mi-am setat ca intentie ca cei care au nevoie de ceea ce pot sa ofer dincolo de ea sa vina la mine.  Sa vina copaci buni, calzi, bine intentionati, deschisi, curiosi si astfel impreuna sa contribuim sa aducem un pic de constientizare  in noi. Si au venit: au venit ciresii, salcamii, stejarii, salciile etc. Au venit sa ma cunoasca si sa  se cunoasca.

Au venit si castanii. Iata mai jos povestea unuia dintre ei. Sper sa te inspire, cel putin atat cat m-a atins pe mine.

Castanul este o fosta eleva a mamei mele, a carei mamica a ales sa plece “acasa” cand ea avea atunci doar 3 ani. La scoala o zi critica pentru ea a fost mereu 8 martie. Copiii erau invitati să scrie o scrisoare pentru mame iar Castanul neavand mama, i-a scris in fiecare an mamei mele si invatatoarea sa. Iata cum in final Castanul a gasit-o pe mama ei in ea:

“Mi-am ales numele de castan pentru că fructele acestuia mi se păreau minunate, asa lucioase și perfecte pentru ținut în palmă și jucat. Am și o amintire frumoasă din copilărie, bunicii mi-au spus că am părul castaniu, și m-am gândit imediat la castane și am decis că înseamnă că e frumos, deși în desene părul frumos era cel blond sau colorat.

Mama a murit când aveam 3 ani. Așa aș spune că mi-a început povestea. Nici nu mi-o mai amintesc. Toată perioada aia e o ceață, știu că bunicii materni nici nu mi-au spus, și au propus să mergem la mare „să o căutăm”. Cred că și asta m-a marcat puțin, că nimeni nu voia să îmi explice exact ce se întâmpla. Când mi-am dat seama singură m-a cuprins un sentiment extrem de singurătate. Simțeam că nimeni și nimic nu mă putea alina.

O zi critică a fost mereu 8 martie. La școală trebuia să scriem o scrisoare pentru mame iar mama Copacului, care mi-a fost învățătoare, mi-a zis că îi pot scrie ei, a fost foarte drăguță, dar tot era o zi foarte foarte tristă.

Tata ne-a crescut singur pe mine și sora mea, m-a învăţat multe şi mi-a dat suficientă libertate, dar nu mi-a construit încrederea în sine, sentimentul de valoare interioară, ba dimpotrivă. Idealul, momentul când voi fi perfectă  era mereu pe linia orizontului, imposibil de atins. De când pot să țin minte trebuia să fiu mai slabă, mai diplomată, mai silitoare, mai capabilă, mai cumva. Laudele veneau cu picăura iar criticile, ca un muson zilnic. Mi-era frică de tata și nu pentru că mă bătea, ci pentru că mă așteptam mereu de la ceva negativ de la el, nu de la ceva pozitiv.

Am devenit un copil închis, pesimist, apatic, care îşi dorea să stea pasiv în timp ce toţi ceilalţi încercau să îl bucure si să îl mulţumească. Nu mă concentram deloc pe ce puteam face activ. Nu mă gândeam deloc cum puteam să bucur şi să iubesc eu, ce pot face eu pentru ceilalţi, pentru că senzaţia de vaoare de sine era 0, nu simțeam în mine nimic bun.  Bineînţeles că cei din jur nu acţionau în acord cu aşteptările mele eronate, aşa că se perpetua un cerc vicios, uram şi aşteptam iubirea, nu primeam ce îmi doream, uram. Simțea că eram neajutorată şi lipsită de putere ca un bebeluş, că nu puteam să fac chiar nimic, dar că ceilalţi erau datori să mă îngrijească şi să îmi dea totul, pentru că ei nu erau incapacitaţi, ca mine.

Uram copii, efectiv aveam o senzație internă foarte negativă față de ei, pentru că îmi aminteau de ceva ce credeam că nu o să am niciodată. Simțeam în fiecare copil, mai ales în cei care se înțelegeau foarte bine cu părinții, o amenințare. Ca și cum mi se flutura prin față ceva ce îmi doream foarte mult și nu voi avea niciodată. Nu am ajuns încă în punctul în care să îmi doresc copii, încă e un subiect sensibil, dar acum îi privesc ca pe bucățele de lumină și mă feresc să las amprente murdare de problemele mele pe ei. Am mult mai multa răbdare cu ei, și mă văd tot pe mine în ei, dar nu în același mod lipsit de speranță, ci ca și cum ei sunt eu din copilărie iar eu sunt adulții pe care i-am întâlnit atunci, și îi tratez cum aș fi vrut eu să fiu tratată atunci. Cu blândețe și grație, cu fermitate și cu explicații neexpeditive pentru fiecare întrebare.

Critica și disciplina fără blândețe și compasiune cu care mă hrănea tata m-au dezechilibrat total. Am ajuns să îmi urăsc numele, care de fapt e unul frumos, pentru că mereu auzul lui era urmat de o critică sau de un ordin și prin școala generală am început să mă prezint cu o poreclă. Așa aveam și profilul de Hi5, și id-ul de mess, și era o slabă încercare a mea  de a prelua controlul asupra vieții mele, în locul tatălui meu.Abia în ultimul an de facultate, după ce am început să mă echilibrez am putut să mă prezint iar cu numele meu, întâi puțin ezitant, ca și cum încercam un pantof pe care nu l-am mai purtat de mult, iar acum din ce în ce mai confortabil.

Crescând şi întâlnind diferite situaţii de viaţă, prieteni, iubiţi, am început să văd cât de mult in ce credeam inițial despre viață e greșit. Apoi am început să citesc despre psihologie şi spiritualitate am avut în sfârşit curajul să scormonesc dedesubt, să găsesc ce mă deranja şi îmi distorsiona realitatea şi să încep să zăresc adevărul.

Am inceput sa imi iau responsabilitatea pentru mine si ce mi se întampla, și să nu mai proiectez sentimentele mele asupra celorlalti. Să îmi dau seama ca eu aleg cum reacționez in anumite situații, că starea mea e problema mea. De exemplu, am renunțat să mai ridic tonul în certuri. În loc să mă simt automat atacată și neîndreptățită, încerc să înțeleg conștient ce parte din celălalt țipă după ajutor, ce e trist sau neajutorat, pentru că de obicei asta se ascunde sub furie. La inceput tot valul de responsabilitate aproape m-a dezechilibrat, era ceva total șocant ca sursa tuturor lucrurilor bune sau rele din mine să fiu EU, dar apoi mi-am dat seama ca e de fapt o binecuvantare, si ca de fapt am puterea sa creez realitatea pe care mi-o doresc.

Acum pot să spun că aburul de ură şi respingere care plutea asupra lui tata si a soției lui a disparut, și că îi vad așa cum ar trebui: ca pe niște oameni care au reacționat cum credeau mai bine in fiecare situație, în acord cu tot ce au văzut și ce au experimentat pana atunci, nu dorindu-mi răul. Tata, cred eu, a fost marcat de tatăl lui, extrem de strict și sever, al carui comportment l-a preluat inconștient (simțindu-se bine cu el că măcar îmi acorda puțin mai multă libertate decât a primit el), și a luat ca atare partea de încredere în sine, fără să își dea seama că el i-o datorează mamei lui, o persoană care dă foarte mult dar cere foarte puțin (își cenzurează des reacțiile pentru a nu-i afecta pe cei din jur) l-a asigurat de propria valoare si l-a lăudat cu fiecare ocazie (iar el nu mai valoriza asta, o lua ca atare). A pus mai mult accentul pe libertate, pentru ca din asta și-ar fi dorit mai mult, și a fost strict în ceea ce privește alimentația pentru ca și-ar fi dorit ca tatăl lui să fi făcut alegeri alimentare mai sănătoase.

Acum pot in aproape orice sițuatie să mă pun în papucii ambelor părți. Nu să duc corpul meu mental în papucii lor, ci efectiv să înțeleg corpul mental al fiecăruia, sau cel puțin încerc foarte tare. Am început cu un joc: „Oare e ce s-a purtat omul ăsta atât de urât?”. Și am trecut destul de repede de la răspunsul standard în societate „Pentru că e nesimțit/prost/needucat” și m-am gândit mai adânc: Poate e într-un disconfort fizic sau psihic foarte mare, și nu are sprijin, și a fi „rău” e un mecanism de apărare sau o modalitate de a se descărca de situație.

Știu că m-am tratat pe mine fără iubire, inside and out, și am reflectat asta asupra celorlalți. Pe de-o parte îmi pare rău pentru tot ce am fpcut negativ, pe de alta mulțumesc și mă simt foarte norocoasă că am ajuns să mă trezesc atât de lin, nu am pățit nimic extrem, precum copăceii din alte povestiri.

Practic compasiunea atât cu mine, cât și cu cei din jur, și mă concentrez pe dragoste si non-judecată. Mai am cale lunga de parcurs pe drumul asta, dar în sfarsit pășesc cu capul sus și zâmbetul pe buze.”

Credit photo: Livia Falcaru https://www.facebook.com/lfillustration/

 

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!