Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


2 Comments

Te-a inselat? Atunci este momentul sa incepi si tu o relatie noua. Cu tine!

dsc_0991-modified

Draga copac,

Daca te-a inselat si te doare tare, tu iubeste-te!

Asculta-ma aici: 

Azi am lucrat la o sedinta privata de yoga cu o prietena care trece printr-o suferinta personala legata de iubitul ei cu care era de mult timp si de care s-a despartit pentru ca a inselat-o. Probabil se astepta sa “barfim” asa cum faceam demult si “sa aruncam cu rosii stricate” in el si in cealalta, insa am surprins-o ( socat-o ) in timpul exercitiilor cand am rugat-o sa cheme cea mai buna, inteleapta parte din ea si sa practicam recunostinta pentru el, pentru momentele frumoase petrecute impreuna. Am rugat-o sa faca o lista cu lucrurile pe care ea le-a invatat de la el si o sa le duca mai departe in viata ei care abia acum incepe.
Partenerii nostri sunt o invitatie catre evolutia noastra. “Uneori ne ofera flori” alteori “primim spini” adanc infipti in inima care ustura. Dar orice relatie este o sansa si o oportunitate sa ne oglindim pe noi, sa crestem, sa evoluam!
Ne putem folosi de comportamentul jumatatilor noastre ca sa ne reflectam cele mai adanci parti din noi, parti care ne plac sau poate nu ne plac deloc .
Trezirea! 🙂 Invinovatirea, razbunarea si mania nu duc la nimic bun! Credem ca facem rau celorlalti dar de fapt singura persoana care sufera suntem noi insine.
Pana si tristetile, suferintele, esecurile si dezamagirile sunt invitatii la adresa spiritului noastru sa se cunoasca, sa se simta, sa traiasca.
Uneori intamplarile acestea nefericite sunt ca niste semnale de alarma ca trebuie sa schimbam ceva in noi, poate sa ne oferim mai multa grija, iubire si respect de sine!
Nu putem merge mai departe intr-o relatie noua decat in momentul in care cadem la pace cu ce a fost, cand intram intr-o relatie fericita cu noi insine, nu putem pune capul pe perna linistiti decat in momentul in care ii lasam sa plece in pace pe ceilalti care au ales ca nu este rost de noi in viata lor.
Fiecare are karma lui. Unii inseala. Altii ranesc sau sunt raniti.
Este greu sa schimbam comportamentul celorlalti dar este atat de usor sa avem grija de sufletul nostru, sa -l mentinem pur, armonios si demn de respect si iubire. In primul rand iubire si respect de sine.

Si relatia ta abia acum a inceput!  RELATIA TA CU TINE!

 

Namaste! * Daca rezonezi cu mine te astept la studioul meu din Calea Victoriei sa simtim viata cu toate surprizele ei. Programul este aici.

 


Leave a comment

Cum sa-l ajuti sa-si ia un angajament fata de tine

dsc_0981

Draga copac,

urmeaza un post lung 🙂 asa ca succes si rabdare!

Ti-am spus ca mi-am pierdut verigheta in Bali  si ca mi-am dat seama la sfarsitul retreat-ului cand una dintre fete m-a intrebat de ce nu o port? O doamne, si cat “am tras de ea cu dintii” ca sa ajunga pe degetul meu inelar acum niste ani :))).

Nu, nu cred ca este un semn :))dar cumva in timp cred ca am invatat sa nu ma mai atasez atat de mult de lucruri, oameni, relatii pentru a defini relatia cu mine.

Imi aduc aminte cu asa mare drag de momentul in care sotul meu m-a cerut. Dragul de el, jumatate de an a umblat cu inelul in buzunar in asteptarea momentului potrivit.

Te intrebi daca am pus un pic de presiune pe el ca sa se intample minunea? Sincer poate nu, poate un pic da 🙂 si nu o spun deloc cu mandrie ci cu intelegerea ca acum as face lucrurile un pic altfel.

Misha este mai mic cu 5 ani ca mine. Eram impreuna de 5 ani si el isi dorea copil, ne doream amandoi un copil. Si tot vorbeam de copil si de nimic altceva :). Parca ma vad cum aproape in fiecare zi ii trimitem emoticon pe whatsup cu “inelul de logodna first baiete!”, gen glumita, dar nu chiar. Amuzant. 😀

Am multe cunostinte care sunt in relatii in asteptarea marelui moment.  Pasiune, iubire, atractie fizica, rasete. Simti ca este sufletul tau pereche, simti ca este ceva mai mult intre voi, va ganditi la un viitor, se simte magia in aer si fluturasul la comun, simtiti ca va leaga ceva unic si ca totul duce inspre un viitor luminos… dar te intrebi, “oki dar totusi cand”? Te gandesti ca este poate cam devreme sa incepi o conversatie, desi te trezesti in fiecare dimineata si stii ca “el este the one”. Treaba este ca nu stii daca simte acelsi lucru, ti-e teama sa deschizi discutia, dar totusi zilele trec si parca simti ca “ti-au intrat zilele in sac” si ca nu mai ai timp. Zilele trec, lunile trec, anii trec si nimic!

Cazi pe ganduri si te intrebi in timp ce meditezi “ oare simte la fel? “” oare avem vreun viitor impreuna? “ “oare este doar in capul meu? “o mai avea pe altcineva si este confuz? “. Oki, ai asteptat destul, se pare ca nu se prinde de “indiciile tale finute” si simti ca o iei razna cu atatea intrebari asa ca  iti faci curaj . Te arunci in gura leului si deschizi discutia si ii spui ce vrei, iti ceri drepturile! Ups, poate primesti un raspuns de genul “ Ce vrei sa spui ne vedem doar de cateva luni, te iuesc dar totusi ne este atat de bine asa, acum, de ce sa stricam?” sau mai grav se preface ca nu intelege discutia, te evita si devine distant. Sau dispare. Si uite asa din cel pe care il vedeai sufletul pereche a ramas un mare gol si jumatate de suflet in pieptul tau.

Deci care este treaba? Ce se intampla aici? Care este solutia magica? Unde gresim?

Desi am avut noroc si pentru mine finalul a fost unul fericit pentru ca simteam cumva legatura dintre noi iar comunicarea era foarte profunda iata ce cred eu ca o copacita nu ar trebui sa faca atunci cand vrea ceva mai mult de la iubitul ei: Sa incerce sa-l convinga; Sa-I sufle in ceafa;Sa negocieze cu el; Sa-I dea un ultimatum; Sa puna presiune de orice fel.

Aceste lucruri ii indeparteaza si foarte rar ajungi la un “happy end “. Eu am avut noroc v-am zis! 🙂 Glumesc, in spate cred ca in subconstient am avut o strategie: cred ca i-am creat increderea si siguranta ca cel putin in viitorul apropiat eu sunt femeia care i—ar putea oferi siguranta emotionala de care avea nevoie intemeindu-si o familie  si cred ca alaturi de mine a simtit ca  ar fi mai complet/ implinit decat daca ar fi singur, “ca baieti”.

Cred ca m-a ales pe mine pentru ca in mine a oglindit cea mai buna si frumoasa parte din el.

Nu cred ca exista nicio strategie bine definita, nicio pilula magica care sa ne invete ce , cum sa facem.

Insa….

Undeva in spate, ca si noi, partenerii nostri cred ca au nevoie de acelasi lucru.De suport. De iubire. Dar cand spun iubire ma refer la iubirea aceea sincera si profunda fara sa simta ca ne dorim ceva de la ei, ca –i vanam. Iubirea care le dezvaluie cea mai buna si mai profunda parte din ei. Care le da incredere si ii face sa zboare.

Eu cred ca o relatie este o sansa pentru amandoi sa evolueze impreuna dar si separat. Cred ca in final este vorba de o alegere si cu cat alegerea este mai libera de presiuni cu atat relatia este mai sincera si mai curata. Eu cred ca iti poti convinge jumatatea in momentul in care te-ai convins pe tine ca esti cea mai buna versiune a ta, ca te accepti de primesti si te privesti dinauntru in afara.

Cred ca solutia pentru a-l face sa ia un angajament fata de tine este sa-l ajuti se se vada. Sa se vada in tine. Sa-si cunoasca inima, emotiile. Sa se cunoasca pe el. In fiecare dintre noi exista atat un barbat cat si o femeie la nivel energetic ( yin& yang). Cred ca mixul unui cuplu este perfect atunci cand fiecare individ din cuplu este in armonie cu ambele parti. Deci cand un barbat, ajutat de femeie isi recunoaste si este curios sa isi descopere si partea emotionala, profunda din zona inimii ( partea feminina), atunci se va indragosti atat de tare de el incat va dori sa oglindeasca pentru restul vietii aceasta sclipire din el in tine.

Lasa-l sa se vada in toata splendoarea lui umana in tine. Lasa-l sa prinda aripi. Incurajeaza-l sa si exprime sentimentele, emotiile sa nu reprime nimic din ceea ce –l deranjeaza.

Incurajeaza-l sa fie vulnerabil, sincer, cald si arata-i ca esti pentru el oricand are nevoie sa experimenteze emotia de orice fel.

Mai cred ca o cheie a reusitei este comunicarea intre cei doi, insa nu doar la final cand ii spui “da-mi inelul ori ba” 😀 , ci din primul moment in care va intalniti ochii si decideti ca aveti atat de multe de impartit si impartasit. Lasati cuvantul sa fie verigheta voastra.

Se spune ca la origini eram fiinte androgine, o fuziune intre cele doua sexe. Si eram completi si complexi. Divini. Insa am dorit separare din dorinta de manifestare a ego-ului asa ca ni s-a dat separare si de aceea de atunci fiecare alearga nebun dupa aceasta jumatate pierduta, sparta in mii de bucati. Cand ne intalnim cu un potential partener si simtim ca este sufletul pereche, ca vrem sa mergem mai departe cu el, este pentru ca la nivel subconstient ne dorim sa mergem mai departe cu noi. Sa ne cunoastem. Sa ne lipim partile care demult au fost zburate din noi.

Cred ca –l poti face sa-si ia un angajament in momentul in care tu iti iei un angajament cu tine.

Te vizualizezi cum iti pui singura verigheta pe deget in semn ca esti pregatita sa te daruiesti. Tie. Sa iti daruiesti cea mai frumoasa, calda, blanda si iubitoare libera parte din tine. Da, libera.

Si in momentul in care aceasta daruire curge natural inspre tine nu inspre exteriorul tau, uniunea cu celalalt  se va petrece ca prin minune.

Pentru ca daca este sa fie, uniunea  dintre voi  s-a intamplat deja cu mult timp inainte sa iti planifici asta.

Pace.

**********************************************************************

Yoga, cartile si “copacii” m-au ajutat mult sa ma detasez. Daca rezonezi cu mine si vrei sa ma cunosti, te astept in fiecare zi la studioul meu de yoga si dezvoltare personala sa ne soptim lucruri de suflet. Vezi programul pe blog si pe facebook.

Namaste!


Leave a comment

Cand parintii fura locul iubitilor

dsc_0875

Draga copac,

Odata ca niciodata, eram doar eu si tatal ei. Faceam ce voiam, cand voiam, unde voiam,  fara sa ne treaca prin cap ca acele momente vor disparea fara  sa ne dam seama.  Ieseam la cluburi, la restaurante, la petreceri. Ne trezeam dimineata si mergeam fara chef cu ochii cat cepele la serviciu.Era o vreme cand nu trecea zi sau saptamana fara sa mergem undeva, la doi pasi sau peste mari si tari. Fara responsabilitati prea mari. Fara griji. Fara explicatii. Ne pasa doar de noi.

Niciodata nu va mai fi la fel.Am devenit parinti peste noapte  si totul era si este    nou. Am invatat ce inseamna prima data pentru multe: prima baita, primul schimbat de scutec, prima data cand a deschis ochii, cand ne-a zambit, primul moment la san, prima vizita la doctor, primul planset, prima data cand ne-a tinut treji noaptea, prima masina de spalat cu hainutele tale, primul pas, primul cuvant, prima vacanta impreuna… Prima.. Primul…

Minunat, sublim insa uneori sincer ma intreb: unde suntem noi in povestea asta? Noi doi, doar noi doi….

Ne-am maturizat.

Ce-i drept nu am schimba nimic la vietile noastre. Poate acum e ea mai mult, si noi mai putin.Dar este perfect. Este asa  frumos.

Acum la nici doi ani, vrea sa o dau cu ruj 🙂 si  iar eu stau cu primele ei hainute in mana si nu imi vine sa cred ca vin la papusi. Cand a crescut?Cand s-a transformat intr-o domnisoara?

Mi-e frica  sa o urmaresc in fiecare zi si sa realizez ca nu ma voi mai intalni niciodata cu aceste clipe rupte din nori. Ca pe masura ce hainutele ei raman mici de la o zi la alta, figura ei, expresia ei, mirosul ei, vocea ei… se schimba.

Si totusi, am invatat lectia. Ea nu are nevoie de prea multe. Nu are nevoie de cel mai tare carucior, cele mai colorate jucarii, cel mai mare pat, cele mai scumpe haine.  Are nevoie de noi.

Am inteles ca tot ce ne trebuie pentru a convietui in armonie in trei este iubirea, rabdarea si siguranta exprimata in fata ei. Armonia. Insufletirea ideii ca este pe maini bune.

Fara frica, pas cu pas, cu un lucru facut pe rand, am invatat sa devenim parinti mai buni si mai buni. Desi toate experientele erau  noi pentru noi, am stiut exact ce trebuie sa facem. Ne-am dat seama ca si atunci cand plange si este prost-dispusa, daca o privim cu bunatate in ochi, daca ii vorbim precum unui adult, daca o rugam sa ne lase sa o ajutam si sa o intelegem, daca ii aratam iubirea noastra fara de frica si ca este in siguranta in bratele noastre, ca este protejata, pentru ca  noi, parintii ei suntem puternici si ne iubim, ea se linisteste.

Nu am gasit potiunea magica sa ne intoarcem iar la statutul de iubiti de la inceput si sunt zile in care parca acele emotii sunt tot mai departe.Insa extazul matur pe care il traim  acum este ceea ce avem nevoie sa evoluam. Separat si impreuna.

 


Leave a comment

“Cand nu mai ai mama si ii scrii in fiecare an de 8 martie, invatatoarei ” de castanul din Livada

Draga copac,

cand am deschis usa turquoise a studioului meu mi-am setat ca intentie ca cei care au nevoie de ceea ce pot sa ofer dincolo de ea sa vina la mine.  Sa vina copaci buni, calzi, bine intentionati, deschisi, curiosi si astfel impreuna sa contribuim sa aducem un pic de constientizare  in noi. Si au venit: au venit ciresii, salcamii, stejarii, salciile etc. Au venit sa ma cunoasca si sa  se cunoasca.

Au venit si castanii. Iata mai jos povestea unuia dintre ei. Sper sa te inspire, cel putin atat cat m-a atins pe mine.

Castanul este o fosta eleva a mamei mele, a carei mamica a ales sa plece “acasa” cand ea avea atunci doar 3 ani. La scoala o zi critica pentru ea a fost mereu 8 martie. Copiii erau invitati să scrie o scrisoare pentru mame iar Castanul neavand mama, i-a scris in fiecare an mamei mele si invatatoarea sa. Iata cum in final Castanul a gasit-o pe mama ei in ea:

“Mi-am ales numele de castan pentru că fructele acestuia mi se păreau minunate, asa lucioase și perfecte pentru ținut în palmă și jucat. Am și o amintire frumoasă din copilărie, bunicii mi-au spus că am părul castaniu, și m-am gândit imediat la castane și am decis că înseamnă că e frumos, deși în desene părul frumos era cel blond sau colorat.

Mama a murit când aveam 3 ani. Așa aș spune că mi-a început povestea. Nici nu mi-o mai amintesc. Toată perioada aia e o ceață, știu că bunicii materni nici nu mi-au spus, și au propus să mergem la mare „să o căutăm”. Cred că și asta m-a marcat puțin, că nimeni nu voia să îmi explice exact ce se întâmpla. Când mi-am dat seama singură m-a cuprins un sentiment extrem de singurătate. Simțeam că nimeni și nimic nu mă putea alina.

O zi critică a fost mereu 8 martie. La școală trebuia să scriem o scrisoare pentru mame iar mama Copacului, care mi-a fost învățătoare, mi-a zis că îi pot scrie ei, a fost foarte drăguță, dar tot era o zi foarte foarte tristă.

Tata ne-a crescut singur pe mine și sora mea, m-a învăţat multe şi mi-a dat suficientă libertate, dar nu mi-a construit încrederea în sine, sentimentul de valoare interioară, ba dimpotrivă. Idealul, momentul când voi fi perfectă  era mereu pe linia orizontului, imposibil de atins. De când pot să țin minte trebuia să fiu mai slabă, mai diplomată, mai silitoare, mai capabilă, mai cumva. Laudele veneau cu picăura iar criticile, ca un muson zilnic. Mi-era frică de tata și nu pentru că mă bătea, ci pentru că mă așteptam mereu de la ceva negativ de la el, nu de la ceva pozitiv.

Am devenit un copil închis, pesimist, apatic, care îşi dorea să stea pasiv în timp ce toţi ceilalţi încercau să îl bucure si să îl mulţumească. Nu mă concentram deloc pe ce puteam face activ. Nu mă gândeam deloc cum puteam să bucur şi să iubesc eu, ce pot face eu pentru ceilalţi, pentru că senzaţia de vaoare de sine era 0, nu simțeam în mine nimic bun.  Bineînţeles că cei din jur nu acţionau în acord cu aşteptările mele eronate, aşa că se perpetua un cerc vicios, uram şi aşteptam iubirea, nu primeam ce îmi doream, uram. Simțea că eram neajutorată şi lipsită de putere ca un bebeluş, că nu puteam să fac chiar nimic, dar că ceilalţi erau datori să mă îngrijească şi să îmi dea totul, pentru că ei nu erau incapacitaţi, ca mine.

Uram copii, efectiv aveam o senzație internă foarte negativă față de ei, pentru că îmi aminteau de ceva ce credeam că nu o să am niciodată. Simțeam în fiecare copil, mai ales în cei care se înțelegeau foarte bine cu părinții, o amenințare. Ca și cum mi se flutura prin față ceva ce îmi doream foarte mult și nu voi avea niciodată. Nu am ajuns încă în punctul în care să îmi doresc copii, încă e un subiect sensibil, dar acum îi privesc ca pe bucățele de lumină și mă feresc să las amprente murdare de problemele mele pe ei. Am mult mai multa răbdare cu ei, și mă văd tot pe mine în ei, dar nu în același mod lipsit de speranță, ci ca și cum ei sunt eu din copilărie iar eu sunt adulții pe care i-am întâlnit atunci, și îi tratez cum aș fi vrut eu să fiu tratată atunci. Cu blândețe și grație, cu fermitate și cu explicații neexpeditive pentru fiecare întrebare.

Critica și disciplina fără blândețe și compasiune cu care mă hrănea tata m-au dezechilibrat total. Am ajuns să îmi urăsc numele, care de fapt e unul frumos, pentru că mereu auzul lui era urmat de o critică sau de un ordin și prin școala generală am început să mă prezint cu o poreclă. Așa aveam și profilul de Hi5, și id-ul de mess, și era o slabă încercare a mea  de a prelua controlul asupra vieții mele, în locul tatălui meu.Abia în ultimul an de facultate, după ce am început să mă echilibrez am putut să mă prezint iar cu numele meu, întâi puțin ezitant, ca și cum încercam un pantof pe care nu l-am mai purtat de mult, iar acum din ce în ce mai confortabil.

Crescând şi întâlnind diferite situaţii de viaţă, prieteni, iubiţi, am început să văd cât de mult in ce credeam inițial despre viață e greșit. Apoi am început să citesc despre psihologie şi spiritualitate am avut în sfârşit curajul să scormonesc dedesubt, să găsesc ce mă deranja şi îmi distorsiona realitatea şi să încep să zăresc adevărul.

Am inceput sa imi iau responsabilitatea pentru mine si ce mi se întampla, și să nu mai proiectez sentimentele mele asupra celorlalti. Să îmi dau seama ca eu aleg cum reacționez in anumite situații, că starea mea e problema mea. De exemplu, am renunțat să mai ridic tonul în certuri. În loc să mă simt automat atacată și neîndreptățită, încerc să înțeleg conștient ce parte din celălalt țipă după ajutor, ce e trist sau neajutorat, pentru că de obicei asta se ascunde sub furie. La inceput tot valul de responsabilitate aproape m-a dezechilibrat, era ceva total șocant ca sursa tuturor lucrurilor bune sau rele din mine să fiu EU, dar apoi mi-am dat seama ca e de fapt o binecuvantare, si ca de fapt am puterea sa creez realitatea pe care mi-o doresc.

Acum pot să spun că aburul de ură şi respingere care plutea asupra lui tata si a soției lui a disparut, și că îi vad așa cum ar trebui: ca pe niște oameni care au reacționat cum credeau mai bine in fiecare situație, în acord cu tot ce au văzut și ce au experimentat pana atunci, nu dorindu-mi răul. Tata, cred eu, a fost marcat de tatăl lui, extrem de strict și sever, al carui comportment l-a preluat inconștient (simțindu-se bine cu el că măcar îmi acorda puțin mai multă libertate decât a primit el), și a luat ca atare partea de încredere în sine, fără să își dea seama că el i-o datorează mamei lui, o persoană care dă foarte mult dar cere foarte puțin (își cenzurează des reacțiile pentru a nu-i afecta pe cei din jur) l-a asigurat de propria valoare si l-a lăudat cu fiecare ocazie (iar el nu mai valoriza asta, o lua ca atare). A pus mai mult accentul pe libertate, pentru ca din asta și-ar fi dorit mai mult, și a fost strict în ceea ce privește alimentația pentru ca și-ar fi dorit ca tatăl lui să fi făcut alegeri alimentare mai sănătoase.

Acum pot in aproape orice sițuatie să mă pun în papucii ambelor părți. Nu să duc corpul meu mental în papucii lor, ci efectiv să înțeleg corpul mental al fiecăruia, sau cel puțin încerc foarte tare. Am început cu un joc: „Oare e ce s-a purtat omul ăsta atât de urât?”. Și am trecut destul de repede de la răspunsul standard în societate „Pentru că e nesimțit/prost/needucat” și m-am gândit mai adânc: Poate e într-un disconfort fizic sau psihic foarte mare, și nu are sprijin, și a fi „rău” e un mecanism de apărare sau o modalitate de a se descărca de situație.

Știu că m-am tratat pe mine fără iubire, inside and out, și am reflectat asta asupra celorlalți. Pe de-o parte îmi pare rău pentru tot ce am fpcut negativ, pe de alta mulțumesc și mă simt foarte norocoasă că am ajuns să mă trezesc atât de lin, nu am pățit nimic extrem, precum copăceii din alte povestiri.

Practic compasiunea atât cu mine, cât și cu cei din jur, și mă concentrez pe dragoste si non-judecată. Mai am cale lunga de parcurs pe drumul asta, dar în sfarsit pășesc cu capul sus și zâmbetul pe buze.”

Credit photo: Livia Falcaru https://www.facebook.com/lfillustration/

 

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!


Leave a comment

Poti dori ceea ce ai? Ganduri senzuale la Centrul Shakti

Draga copac,

“In aceasta lume exista doar doua tragedii. Una consta in a obtine ceea ce iti doresti  si cealalta in a nu obtine acest lucru.Cand nu sunt indeplinite dorintele suntem dezamagiti. Cand obiectul dorintei noastre este o persoana, refuzul acesteia ne face sa ne simtim singuri, nedemni si neiubiti. Dorinta implinita poarta si ea marca unei pierderi. Faptul ca obtinem ceea ce ne dorim submineaza emotia provocata de dorinta. Gustul delicios al dorintei infocate, strategiile elaborate ale cautarii, fanteziile incarcate,  pe scurt toata activitatea si energia presupusa de dorinta este inlocuita de sechestrul presupus de a avea. Ganditi-va numai la ultimul lucru pe care il doreati foarte tare pana sa-l aveti. Acum, ca este al vostru, va puteti bucura de el, il iubiti dar inca il mai doriti? Este mai greu sa doresti ceea ce ai deja?   (……..)

Marea iluzie a iubirii impartasite este ca noi credem ca partenerii nostri ne apartin. Mi se pare incredibil cum o amenintare subita(o aventura, o pasiune nebuna, o absenta prelungita)poate aprinde dorinta pe neasteptate. Nimic nu se compara cu teama de a nu pierde posibilitatea de a face acei pantofi vechi sa apara noi din nou.” ……..Cateva din randurile lui Esther Perel din cartea inteligenta Erotica, imi relaxau creierul in timp ce Ana si Nico de la Centrul Shakti aruncau cu praf de stele pe mine.

In sfarsit am timp de mine. Mi-am facut timp sa ma fac frumoasa. Si printre un suvitat, niste bucle  si niste unghii am  timp sa citesc cateva randuri… si alea indecente :).  Cineva m-a intrebat de ce mi place atat de mult la Centrul Shakti, de ce nu in alta parte. Pai sa-ti zic de ce . Am simtit ca aici am oprit un pic timpul in loc pentru mine. M-am implicat in cam multe proiecte in ultimul timp, fetita este din ce in ce mai energica iar eu simt uneori ca ma fac din ce in ce mai mica, ca ma dizolv.

Pe la Shakti am timp sa-mi pun gandurile in ordine.Terapeutii nu te tin de vorba cu lucruri inutile, muzica este chill si linistitoare, un miros firav de lumanari parfumate te introduce toate intr-o stare de meditatie. Un loc perfect pentru meditatie. Meditatie despre viata, despre frumos, despre relatii, despre dragoste.  Si ….da, locul arata intr-un fel. Parca un templu al frumosului si al respectului de sine. La Shakti in afara de serviciile clasice de infrumusetare poti gasi tratamente  super interesante cum ar fi  masajul ayurvedic, cranio-facial, reflexoterapie, cu roci vulcanice, reiki,terapiile florale Bach, coaching/dezvoltare personală,homeopatie, terapie craniosacrala, terapie SPHERE, terapia Piddds.

Ma intorc iar la timp. Da, timpul este o imensa valoare, o mare bogatie. Folosete-l intelept. Daruieste-ti timp pentru tine. Doar tu esti singurul manager al timpului tau.  Timpul ti-l faci singur copacule!

Si ca sa ma intorc la titlul acestui articol:Poti dori ceea ce ai?, hmmm intrebarea este grea mai trebuie sa-mi fac 2-3 suvite sa o cuget mai bine :).

Sper sa ne intalnim pe culoarele zen ale acestui centru magic de frumos si sa dezbatem situatii interesante de viata sau pur si simplu sa stam si sa ne bucuram de liniste.

Namaste!

PS: Rochita mea am mestesugarit-o in @Livadacurochii


Leave a comment

Spune-i ce simti

DSC_0125 modified

Draga copac,

Nu am fost dintotdeauna “un copac”. A fost o vreme cand privirea mea era doar inspre exterior. Al meu si al celorlalti. Cand imi aranjam mai mult decolteul si mai putin sufletul 🙂 . A fost o vreme cand in relatiile mele cautam doar competitia, un maraton de atentie si drama queen stories 🙂 .

Pe atunci ma pasionau mai putin cartile de dezvoltare personala si yoga si mai mult iesirile pe la Quando si Office :D.

Totusi, chiar daca nu aveam foarte multa experienta in intelegerea umana, intuitia imi spunea sa traiesc cu emotie si sa o impartasesc sincer cu ceilalti. Intotdeauna spuneam ce simteam si ce imi doream de la cel de langa mine. Ce ma doare si ce ma face fericita. Chiar si cu riscul de a fi luata de fraiera, de a fi umilita, am avut curajul intotdeauna sa lupt pentru iubire. Sa plang si sa urlu de durere. Sau sa tip cand inima imi exploda de bucurie.

Cred ca o femeie care este in contact cu emotiile ei este foarte castigata.  Vad foarte multe cazuri in jurul meu de cupluri care nu comunica despre ceea ce simt si ma doare asta. Ar prefera sa vorbeasca cu un strain insa nu cu cel cu care imparte patul.

Daca m-ai intreba de un ingredient al relatiei, ti-as spune comunicarea emotiilor autentice. Spune-i exact ce simti si vice versa.

Poate un barbat sa faca fata la emotiile noastre? La fricile, sperantele, dorintele, asteptarile, ideile stupide? Bineinteles ca da!

Daca iubesti pe cineva il iubesti cu toate cicatricile si florile din el.

Uneori, ne imbracam cu “armuri grele” ca sa parem de neatins, sa parem altfel decat suntem: mai puternici, mai echilibrati. Eu cred ca efortul de a ne reprima emotiile in cuplu cred ca de multe ori ne poate respinge partenerul, chiar daca am crede contrariul.

Asta inseamna ca indiferent de consecinte, oricine ai fi, orice ai simti, te opresti din ceea ce faci, si iti iei o secunda sa-ti identifici emotia cu care te confrunti. Simti compasiune fata de tine si fata de chestia aia magica, pe care o simti in interior. Emotia din tine, care urla precum un copil mic dupa atentie, sa fie recunoscuta. Dupa ce ai acceptat-o si imbratisat-o, impartaseste-o cu el. Nici nu stii ce cadou minunat va puteti face.

Cand o emotie slaba dpdv energetic ma trece aiurea, de exemplu o “frica” necunoscuta, imi iau cateva secunde sa o observ, sa o accept, sa o inteleg apoi cand vorbesc cu Misha la telefon si ma intreaba ceva banal de Yana (de exemplu ce a mancat), ii spun repede ce a mancat, apoi am grija sa ii spun ce simt. “Uite stiu ca esti grabit, dar voiam sa –ti spun ca nu stiu ce am dar acum imi este frica. Nu stiu, mi-e frica sa dau gres, sa dezamagesc. Asta simt acum si voiam sa-ti spun si tie asta”.  El ma pune sa ii descriu in detaliu ce simt. Si numai facand aceasta terapie de a descrie in detaliu emotia mea, ma ajuta cumva sa o fac sa plece asa cum si a venit. Imi este deajuns ca ma asculta. Nu am nevoie intotdeauna de sfaturile lui.

Doar sa stiu ca este acolo si ii pasa de ce simt.

Tu ce simti acum?

Te astept in retreatul pentru cupluri. Vreau sa fiu o sotie, o mama si o femeie mai buna, asa ca vreau sa evoluez in partea mea de relatie. De aceea fac aceasta intalnire, ca sa invatam unii de la altii despre acest mers in doi. Detalii aici .


Leave a comment

De ce chiar si cuplurile fericite insala?

19

Draga copac,

Era 9 fara ceva si ma indreptam inspre cei doi copacei unde ma antrenez Tai –Zi ( Tai-Chi) o data pe saptamana cu Otilik. Si cum mergeam eu la pas rapid, un miros de colonie barbateasca tipatoare m-a facut sa incetinesc pasul. Nu pot sa spun ca-mi placea. Era genul de miros care striga dupa atentie.

Am intors discret capul, si pe o banca, un domn dichisit  cu camasuta calcata bine si servieta de piele se pupacea focos cu o domnisoara foarte tanara. O fractiune de secunda am avut nevoie ca sa-i vad privirea. Era indragostit. Era pierdut in coapsele ei tzepene. Iar in ochii ei am citit admiratia. Era evident ca era genul de amor matinal interzis, inainte de sedinta cu angajatii, ca oricum “cine trece prin parc la ora aia?”

In cateva secunde mi-am facut mii de ganduri, i-am judecat cu rautate, l-am judecat pe el, cum stiu ca nu imi este permis sa fac. Vocea din mine tot striga disperata “dar cine esti tu sa-ti dai cu parerea? Vezi-ti de Tai-chiul tau!”

Dar totusi, iti spun sincer, ma durea. Am simtit golul, frenezia, ecstasy-ul  si durerea lor. Ma gandeam la fata, de ce s-ar multumi cu atat de putin? Ma gandeam la el, la cat de mult se regasea si a reinviat in ea, ma gandeam la sotia lui, care-si pregatea poate copiii fericita pentru scoala.

Ma bag ca musca in lapte, insa ma tot intreb, de ce inselam?

Sunt foarte incantata ca mi-am facut curajul sa organizez retreatul pentru cupluri, pentru ca aceasta ocazie imi da sansa sa studiez mai mult terapia pentru cupluri, intimitatea, nevoile si golurile lor. Si astfel ajung sa inteleg un pic, printre altele,  si ambele posturi cel care este  inselat si cel care inseala.

Cateodata inselam. Alteori suntem inselati de altii. Chiar si de viata. Ester Pherel, terapeut pentru cupluri, spunea ca inainte monogamia insemna sa ai un singur partener pe viata, acum monogamie inseamna sa ai un singur partener intr-un moment anume  😀

Uneori, chiar si cuplurile fercite se insala. Tehnologia este atat de ofertanta sa te ademeneasca inspre asta. Nici nu trebuie sa iesi din casa ca sa inseli. Poate nu ai atins niciodata persoana respectiv dar faptul ca ti-ai imaginat ca vrei sa o saruti este poate mult mai puternic decat ore in sir in cearsafuri de satin.

Esther spune ca in cuplu, fiecare dintre parti are doua nevoi: nevoia de siguranta si sustinere si nevoia de mister si de nou. Chiar si in cuplurile fericite. Nevoia de siguranta ajunge la un moment dat sa fie mult mai slabita decat nevoia de “experiment”, si de aceea este mai usor sa calcam stramb.

Cei care inseala vor sa se schimbe pe ei, nu pe jumatatile lor. Vor sa se simta vii.   Esther spune ca de fapt nu cautam pe altcineva, ci cautam o versiune mai buna a noastra care se oglindeste in persoana X, altcineva decat partenerul nostru. Traim intr-o perioada in care se vorbeste foarte mult despre cea mai buna versiune a ta, insa suntem foarte creativi, si uneori, putem intelege acest lucru precum o alta relatie.

Asa ca draga domn, imi pare rau daca am gandit urat despre tine. Am proiectat in tine toate fricile mele, insa am inteles acum ca tu vrei doar sa te simti mai viu, iar domnisoara te ajuta sa vezi partea asta impaienjenita din tine.

Cat despre cei care sunt inselati, adevarul este ca uneori suntem cumva parte dintr-un program. Uneori lucrurile tin de noi, insa alteori sunt in karma noastra. Uneori trebuie sa ne infruntam cu aceasta durere ca sa putem evolua. Cred ca am facut intelegeri puternice acolo sus cu partenerii nostri inainte de a veni pe pamant.

Asa ca daca este sa trag o concluzie, in urma a ceea ce spune acest terapeut,  chiar si cuplurile fericite ajung sa se insele uneori,   atunci cand una dintre jumatati se uita in oglinda si nu se mai regaseste, nu mai este fericita in pielea ei. Si pana la urma nu este vorba despre “celalalt” oricat am da vina pe el. Intotdeauna este vorba despre noi. Daca am putea mentine acea flacara vie in sufletul nostru, daca ne- am indragosti de noi in fiecare zi cand ne-am privi, daca ne-am trata cu admiratie si bunatate, atunci nu am mai avea nevoie sa aruncam lasoul in jurul nostru in speranta ca vom gasi pe cineva care sa aduca la suprafata aceste parti inecate din noi.

Esther a fost intrebata la un moment dat daca ar recomanda cuiva vreo aventura. Aceasta a raspuns ca nu ar recomanda, asa cum nu ar recomanda unui om sanatos sa faca cancer 🙂 . Insa, daca se intampla, ca si in cazul unora din cei bolnavi de cancer, este  lectie si o oportunitate sa renasca, sa invie parti uitate din ei si din partenerul de viata de pana atunci.

Uneori si eu sunt deseori intrebata: “nu iti este frica ca Misha te va insela? Petrece atat de mult timp la spital in compania altor oameni singuri”… Raspunsul meu este ca nu, nu imi este frica. Daca o va face, atunci este parte din karma lui, si va trebui sa se lupte cu aceste consecinte pana la finele vietii. Si poate si dupa 🙂

Tot ce pot face eu, este sa am grija sa-mi tin karma mea curata, sa pun capul linistita pe perna, sa ma mentin vie, iubitoare de viata, si indragostita de mine. Sa-mi zambesc in oglinda in fiecare zi, si sa-l ajut astfel prin starea mea de spirit sa vada si el cele mai frumoase parti din el.

Tot ce pot face eu este sa oglindesc in mine, partea din el pe care o iubeste.

Si vice versa. Eu cand il privesc pe el sa vad ce admir in mine.

Ps!Daca simti ca rezonezi cu mine, si ai un partener deschis sa aprofundeze mai mult, va invit in tabara pentru cupluri. Detalii aici.