Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

“Tot raul spre bine” de Lavi, un copacel din livada

 

Draga copac,

 

acum 5 ani am visat ca misiunea mea este sa “trezesc” femeile prin ceea ce fac astazi. Sunt binecuvantata sa intalnesc la studio femei cu povesti reale de viata ca tine si ca mine, care au  ales sa faca o schimbare.

Mai departe va  las sa cititi povestea Laviniei, care in adolescenta a fost nevoita sa poarte un corset ca un ghips pentru a -i corecta dubla scolioza, insa azi  in sfarsit, dupa multa munca (mai ales munca cu ea insasi) se bucura de binecuvantarea unui corp frumos si sanatos si o minte mai impacata. Baletul si yoga au contribuit  in acest proces:

“Iubesc comunitatea pe care ai creat-o si din care am primit atatea lectii si iubire, incat am decis ca e timpul sa o ofer si eu ceva in schimb: povestea mea – iar daca ea va reusi sa inspire fie si o singura persoana, sau sa linisteasca anxietatea alteia, ma voi declara mai mult decat multumita.

Stiu ca urmatoarea fraza va avea un iz narcisist, dar in ultima perioada foarte multe persoane ma complimenteaza pentru felul in care arat si atitudinea sexy din timpul practicii (mie nu mi se pare, dar hey! cine sunt eu sa contrazic lumea). Foarte multe fete la studio vin si ma intreaba de cat timp fac yoga, cum de sunt atat de flexibila, cum de am atat de multa incredere in mine… si le vad cum ma privesc cu admiratie atunci cand le raspund ca de aproximativ un an jumatate in timp ce gandul ca ar vrea sa fie in locul meu se infiripeaza in mintea lor. Nu m-am oprit niciodata sa explic tot traseul meu vreuneia dintre ele, dar acum simt ca e de datoria mea sa arat ca ceea ce se vede este doar rezultatul a foarte multi ani de munca, atat fizica, cat si psihica.

Asa ca iata, purcedem la drum.

Cand eram mai mica, in jur de 13-14 ani, am fost diagnosticata cu dubla scolioza. Si desi ambele curburi ale coloanei erau incadrate in limitele normale (pana la 20°), fiind in crestere, doctorii au decis sa imi prescrie un corset medical ca plan de tratament. Imi amintesc si acum ca pe moment am fost fericita, in capul meu de copil imaginea corsetului fiind aceea romantica a corsetelor sec XIX. M-am lovit in curand de realitate, cand am ajuns in cabinetul in care mi s-a luat mulajul pentru acest corset – ca sa va explic : acest minunat corset era confectionat dintr-un plastic gros cca 8mm, rigid, si mergea de la umeri pana sub fund, avand decupaje doar in zona sanilor si niste pernute dintr-un burete la fel de rigid plasat in zonele curburilor coloanei- exact ca un ghips. Acesta trebuia strans in fiecare zi mai mult, si mai mult, pana ajungeam in punctul maxim, iar apoi un pic mai mult, cat de mult suportam ca cele 2 bucati de plastic sa se suprapuna.  L-am purtat timp de 5 ani de zile, 23/24 h pe zi.

Mi-am trait adolescenta in el, am inceput si terminat liceul purtandu-l.

Nu pot explica in cuvinte tipul de durere constanta, surda, usturatoare si apasatoare pe care am simtit-o in toti acesti ani. Aveam rani proaspete care sangerau pe sub el aproape mereu. Nu aveam voie sa il dau jos, asa ca nu imi ramanea nimic altceva de facut decat sa rezist si sa imi inghit lacrimile atunci cand era prea mult si eram de exemplu, la scoala.

Eram extrem de rusinata de el. Doamne, imi era o rusine teribila si evitam orice fel de contact cu persoane necunoscute de frica sa nu ralizeze ce am eu pe sub haine (care oricat de largi ar fi fost, tot nu il puteau masca). Majoritatea pauzelor din timpul liceului le-am petrecut in banca, ascunandu-ma ca nu cumva sa ma vada cineva, desi sunt recunoscatoare pentru colegii mei minunati care nu s-au purtat vreodata diferit cu mine si care nu au pus niciodata intrebari. Acelasi lucru si pentru profesori, desi sunt sigura ca multi dintre ei nici nu au realizat prin ce treceam.

Totusi,  au ajuns pe la urechile mele porecle de genul „Robocop”, pentru ca imi era practic imposibil sa imi misc partea superioara a corpului, dar am incercat sa nu le ascult niciodata.

Ma intrebam constant „de ce nu pot fi si eu ca ceilalti” si ma uitam tanjind la fetele care erau atat de frumoase si libere, in timp ce eu eram, literalmente, in cusca.

In acesti ani nu am putut sa ma odihnesc in adevaratul sens al cuvantului. Nu puteam. Cum poate dormi cineva atunci cand e sufocat si ranile i se lipesc de plastic rupand piele la fiecare miscare?

Cand reuseam sa adorm, ma trezeam plangand de durere.

Intre timp, am inceput miscarea. Singura ora pe zi cand aveam voie sa imi dau jos corsetul, era ora de gimnastica de recuperare, ulterior de fitness. Norocul meu a fost mama ca se tinea de capul meu sa o fac intotdeauna, negresit, pentru ca erau momente in care eu imi pierdeam vointa.

Dupa  5 ani, cand intr-un final am dat corsetul jos, corpul meu devenise minunat, frumos, sculptat, tonifiat, cu o postura impecabila, dar increderea de sine era sfaramata, eram introvertita, aveam o fobie de atingeri (in special pe spate) si ma subapreciam.

Ma tineam strans de fiecare bucatica de atentie pe care o primeam pentru ca, in sfarsit, nu mai eram invizibila.

Dupa 5 ani, ajunsa in Bucuresti, m-am hotarat sa imi urmez un vis din copilarie: acela de a face balet. Am facut balet timp de 5 ani minunati, timp in care mi-am transformat corpul din nou: mi-am elongat muschii, am capatat flexibilitate, am devenit mai gratioasa.

Apoi am decis ca am nevoie de o noua schimbare, si am ajuns intamplator (multumesc Andreea pentru ca m-ai impins sa vin cu tine la o clasa!) pe salteaua copacului, unde mi-am inceput calatoria. Si o continui cu religiozitate de 2, uneori 3 ori pe saptamana in studio, si in fiecare zi acasa. Aici mi-am vindecat, intr-un final, mintea si sufletul. Am evadat din cusca!

Acum sunt mandra de cine sunt si de traseul parcurs. Am invatat sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt. Imi iubesc cicatricele pentru ca imi amintesc cat de mult am evoluat, si prin cate am trecut ca sa reusesc sa infloresc in ceea ce sunt astazi.

Uitandu-ma inapoi, nu as schimba nimic pentru ca orice interventie mi-ar fi schimbat destinatia.

Sunt recunoscatoare parintilor, prietenilor si tuturor persoanelor care nu m-au considerat altfel decat ei niciodata, m-au sustinut intotdeauna si nu mi-au permis sa imi plang de mila, ci sa preiau fraiele situatiei si sa scot ce e mai bun din ea.

 

Acum ca v-am spus povestea mea, nu-i asa ca parca nu va mai doriti sa fiti in locul meu?

 Nu sunteti fericiti ca sunteti voi?

 

Cu recunostiinta,

Lavi

PS : Daca sunteti curiosi sa cititi mai multe povesti si ganduri ce imi locuiesc in craniu, ma puteti urmari pe instagram @constantinlavinia, unde scriu fiecare postare ca pe o pagina din jurnalul personal.

 

 


Leave a comment

Atat. ” 7 saptamani si 2 zile ” de Maria

 

Draga copac,

Maria este un copac treaz, o femeie constienta asumata. O femeie puternica si blanda care -si permita sa rada in hohote si sa planga. 2 imbratisari le voi tine minte toata viata de la ea, una cand mi-a zis ca este insarcinata si alta cand mi-a spus ca a pierdut sarcina. Ce urmeaza nu este o poveste trista, este o poveste reala despre viata si despre lectiile ei. Maria a inteles ca totul se intampla din iubire, chiar daca mintea sufera si e in negare si frica. Imi sfatuiesc cu iubire toti copaceii care au pierdut pe cineva drag sa planteze un copacel sau sa ia un ghiveci, sa-i dea un nume si sa-i trimita sufletul in lumina pentru a se intoarce apoi cind valurile vietii se linistesc.

De la Maria:

“Pe 2 mai am dat refresh site-ului Synevo până mi-a amorțit degetul arătător de la mâna dreaptă.
După 20.00 a ieșit. Era 39. BHCG-ul era 39.
O, doamne! Eram însărcinată pentru a treia oară în viață. O, doamne! Îmi bătea inima de-o simțeam sub tricou.
I-am dat mesaj frumosului să îl întreb când ajunge. A venit. I-am zis. Eu m-am așezat pe canapea. Și-am plâns 30 de minute, cu un zâmbet tâmp pe față.
El mi-a înșirat 30 de minute, tot cu zâmbet tâmp, cum urma să ni se schimbe, din nou, viața.
Bărbații aștia minunați!

Ne-am fâțâit, ne-am răzgândit, ne-am întors și într-un final le-am spus copiilor.

Ei, dacă au aflat ei, a aflat toată școala. Dar măcar s-au bucurat. Vai, ce s-au bucurat!

– Unde o să doarmă Tudor?

– Cine e Tudor, Matei?

– Frate-miu ăsta nou.

– Dacă e băiat sau fată, asta nu putem încă să știm. Dar în patul mare o să doarmă.

***

– Mama, știi ce?

– Ce, Ștefan?

– Eu abia aștept să mai avem un copil!

– De ce?

– Eu nu m-am putut vedea pe mine cum cresc și vreau să văd un copil cum crește, etapă cu etapă.

(Câți ani ai tu, din nou?)

Și eu abia așteptam să îl văd cum crește bucată cu bucată. Pe cât eram de conștienți de tot ce vine, pe atât eram de fericiți.
Și vai cum așteptam ecografia din 24 mai. Să auzim o inimă, poate, să vedem că totul e bine, bine, bine.

Dar miercuri a început rău, rău, rău. Și a început să plece sarcina noastră dragă. Și-a plecat. Și-a plecat. Și pleacă și azi, iubita de ea.
Miercuri, joi și vineri m-am plimbat du-te vino între negare și plapumă.
Ba mă mințeam schizoid, ba plângeam de-mi umflam pleoapele.

Apoi, joi seara, m-am obligat să merg la meditație. Știam că acolo nu am unde să fug.
Și-așa a fost. Și m-a ajutat enorm să mai plâng o tură bună și să vizualizez (cum se potrivesc de multe ori cuvintele Andreei cu sala sau poate sala se potrivește cu vorbele ei) că sufletul mic mic mic pleacă în lumină. Că noi suntem în pace. Că am o familie iubitoare. Că am o familie sănătoasă. Că am o familie abundentă.

M-au ajutat apoi enorm Iubitul Meu (e o stâncă Bunul Ăsta), Fetele-Dragi, Timpul, Plânsul. Și Bunătatea-Absolut-Necondiționată a oamenilor care nu știau nimic.
O vânzătoare mi-a făcut cadou un pachet de șervețele. Apoi și-a amintit că am doi copii și mi-a dat două. Un băiat mi-a cărat bicicleta, fără să mă întrebe nimic. Andreea mi-a făcut cadou un dreamcatcher curcubeu. Draga de Lola mi-a trimis ciocolată făcută de ea și Dragul de Ramon.

Bunătatea asta supremă, necondiționată, necerută, neîntrevăzută este ca o pernă caldă cu sare așezată pe pântec.

Și m-a alinat incredibil.

M-a alinat și să plantez o hortensie albă și să mă rog pentru suflet să meargă în lumină. M-a alinat și să fac o lumânare cu flori de soc. Pentru că a soc și tei mirosea atunci. M-a alinat și să sortez, să triez, să repar. Măcar ceva să fie reparat.

M-a alinat să nu bag nimic sub preș.

Nu mi-am plâns tot plânsul. Sunt convinsă că o să mai apară de te miri unde.
Dar îmi revin, pentru că nu am prea multe alte căsuțe cu opțiuni.
Și trimit iubire nesfârșită către femeile care au pierdut un suflet mic mic mic la 7 săptămâni, la 5 luni, la 9 luni, la naștere sau mai apoi.” Cu iubire, Maria

 


Leave a comment

“Am inteles ca nu trebuie sa cersesc iubirea” de Miss E, un copacel din livada

 

Kapcsolódó kép

 

draga copac,

sunt uimita sa vad evolutia fetelor care- mi pasesc studioul. Si cand spun evolutie nu ma refer ca am facut progrese sa ne urcam pe pereti sau sa stam intr-o mana, pentru ca nu aceasta este viziunea mea asupra Yoga, insa ma refer la progrese inspre trezire si constientizare, inspre evolutie sufleteasca, inspre regasirea de sine.

Am rugat-o pe Miss E., una dintre studentele sarguincioase de la studio, sa-mi spuna cum a ajutat-o Yoga sa depaseasca iesirea dintr-o relatie care nu o ajuta sa creasca.

 “Atunci cand hotarasti ca e momentul sa incerci sa te vindeci singura, in viata ta incep sa aiba loc schimbari placute sau mai putin placute, carora uneori nu le intelegi rostul. Poate exista drame mai mari sau mai mici, situatii mai grave sau mai putin grave. Dar cred ca fiecare primeste atat cat poate duce sufletul lui. Pentru mine, o despartire produsa dupa aproape 5 ani de relatie m-a ajutat sa descopar multe lucruri despre mine si despre drumul pe care vreau sa il parcurg. 

La yoga am invatat printre altele sa ne eliberam de emotii captive si sa iertam prin mai multe tehnici. Una dintre ele benefica pentru mine a fost sa ma eliberez prin scris. Iata mai jos cateva randuri pe care le-am scris dupa o clasa de yoga intr-o scrisoare ” terapie “catre fostul meu iubit:

“Nu reuseam sa inteleg de ce nu doreai sa ne mutam impreuna, desi stai singur in apartamentul tau, iar eu in chirie. Aveam nevoie de ceva mai mult decat “Nu se poate acum, ai rabdare!”, auzit timp de un an si jumatate. Simteam ca doar ridicai ziduri, in directia mea. Nu am inteles nici de ce nu ai fost langa mine la inmormantarea tatalui meu, nici de ce nu voiai niciodata sa mergi la spital, cu mine, inainte de asta. De ce nu voiai sa vii sa dormi la mine niciodata si asteptai sa vin doar eu.  De ce nu iti asumai ceea ce spuneai si imi spuneai “Asta e! Asta sunt!”. Am trait cea mai frumoasa perioada a vietii mele, cu tine. Te vedeam the one, te vedeam omul cu care imi doream o familie, cu care urma sa am copii. Asta, pana cand am inceput sa imi ridic semne de intrebare, dupa ce mi-ai spus ca ar trebui sa avortez, daca raman insarcinata. Incepusem sa inteleg de ce nu visai niciodata, alaturi de mine despre cum va fi sa avem familia noastra sau care vor fi numele copiilor nostri. Taceai…

Odata ce ajungi sa iubesti o persoana, ea ramane pentru totdeauna in inima ta si asta simt si eu, legat de tine. Nu te judec si nu mi-am dorit sa te schimb. Am inteles, insa, ca nu acesta era drumul nostru, nu impreuna. Ca aceasta ruptura face parte din procesul meu de vindecare si, poate, mai tarziu, vom realiza amandoi ca acesta a fost cel mai bun lucru pentru noi. Trebuie sa recunosc ca am momente cand sunt, inca suparata pe tine si revoltata, ca “maimutica” din creierul meu inca e ranita si, uneori, se gandeste chiar sa se intoarca la tine, gandind, cel mai mult, la ce AR FI PUTUT FI  intre noi, daca m-ai fi dorit, cu adevarat. Imi tot spune ca acolo era bine si frumos. Este acea parte din mine care are nevoie de iubire din exterior, care sta sa o cerseasca, in ideea ca doar asa va fi fericita. Nu prea mai stiam cine sunt fara tine, atat de mult te doream langa mine si, de aceea, a fost greu si putin infricosator sa incerc sa ma descopar. Dar, cu ajutor copacesc, am reusit. 🙂 Si am ales sa plec.

Am inteles ca nu cautam  iubirea unde trebuie, ca nu trebuie sa o cersesc, ca nu trebuie sa o astept din exterior, ca nu eram tocmai fericita, acolo. Si a fost destul de dificil sa imi recunosc asta. Sa admit ca nu eram in punctul in care ar fi trebuit, dupa 5 ani, in locul in care ar fi trebuit.. . Probabil, si tu ai luptele tale interioare. Insa, nu le voi sti niciodata, nu voi sti niciodata ce ai simtit sau ce ai gandit, pentru ca refuzai sa imi vorbesti despre asta. Sper, insa, ca ele sa se opreasca, sa fii linistit si fericit. Indiferent de ce presupune asta. Atunci cand am hotarat sa plec si ai incercat sa ma readuci langa tine, de asta am refuzat. Pentru ca am inteles aceste lucruri. Am inteles ca ceea ce este fortat nu poate merge bine. Ca nu mai puteam fi inconjurati de iubire si liniste, impreuna. Pentru ca m-ai “ajutat” sa ma detasez, prin zidurile ridicate,  pe care am obosit  sa incerc sa le sar si Iti multumesc pentru tot ce am invatat de la tine si de la aceasta poveste insa acum sunt libera sa cred in mine si in iubire in continuare!

Am invatat ca pot gasi in interiorul meu iubirea de care am nevoie si ca nu am voie sa imi fac asteptari de la nimeni.  Iarta-ma ca am avut atatea, de la tine! Si ca am pus atata presiune pe umerii tai, cum imi spuneai. Am invatat ca ma simt atat de bine cu mine insami, facand lucruri pe care nu mai aveam energia sa le fac pentru ca o investeam pe toata, acolo, in ceea ce am fost noi.

Nu e totul roz, din momentul separarii, nu! Doar ca sunt norocoasa ca am invatat sa gestionez aceste stari de tristete, de vina… Sa imi dau timp, sa imi dau voie sa plang, sa fiu nostalgica, nervoasa, dar sa fiu rabdatoare cu mine, sa ma consolez, sa nu ma las acaparata de gandurile triste si sa imi spun ca va fi bine. Si asa va fi. E doar o perioada de tranzitie, in aceasta calatorie, dar de care sufletul meu are nevoie, ca sa devina mai puternic si intelept.”

Sora mea mi-a spus ca i se pare ca trec destul de bine peste despartire si ca ma apreciaza, pentru asta. Acest lucru vine ca urmare lucrului intens cu mine, luptei puternice cu gandurile mele negative, cu “maimuta” din creierul meu, care imi spune ca sunt vinovata, ca nu trebuia sa renunt, ca mi-am ratat “the one”-ul. Pentru ca, de ceva timp, descoperisem yoga si cat de mult ma poate ajuta si am inteles ca trebuie sa traiesc acest gen de experiente pentru a ma imbunatati.

De fiecare data cand ma simt pe autopilot, prada acestor ganduri si nu doar lor, yoga m-a invatat sa devin prezenta. Sa fiu constienta de mine, de ce se intampla in interiorul si in exteriorul meu si ca doar momentul de acum conteaza. Nu ce a fost, nu ce ar fi putut fi.

Nu ramane intr-un loc doar pentru ca te-a obisnuit acolo, pentru ca a devenit o zona de confort, din care nu iti mai vine sa iesi, desi nu iti este bine. Analizeaza-te si da-ti seama ce iti doresti, cu adevarat. Daca simti drumul pe care esti nu te duce acolo, schimba-l! Incojoara-te cu oameni care te merita. Seara, ca sa imi implantez bine in cap aceste ganduri, sa ma inconjur de liniste, pace si muuulta iubire, imi place sa evadez..in sufletul meu. Meditatia este ca o magie, pentru mine, care m-a ajutat mai mult decat orice altceva, poate, sa gasesc raspunsuri, solutii.

Oamenii din viata ta trebuia sa puna culoare acolo, nu sa implanteze neincredere in persoana ta, tristete, dzamagiri si sa iti stearga tie culorile. Iar cea mai faina chestie e ca tu detii controlul asupra tuturor acestor lucruri, absolut nimeni altcineva. E nevoie de un strop de constientizare si o secunda de curaj pentru a face schimbarea de care ai nevoie, de care nu trebuie sa iti fie teama pentru ca poate aduce mai mult bine decat te astepti.

Asa ca nu imi ramane decat ca lui sa ii multumesc pentru aceasta experienta care m-a ajutat sa ma descopar, sa ma cunosc, pentru aportul lui, in viata mea, iar mie imi spun ca ma asteapta experiente minunate si lucruri si mai bune, pentru mine. Si asa va fi! 🙂 Iar pe tine draga mea, daca ai o povestea asemanatoare cu a mea, daca ai o durere in suflet pe care vrei sa o eliberezi, vino la yoga si de ce nu , ia un pix si o foaie si lasa acolo tot ce te apasa.

Namaste, ne vedem la clase” E.


Leave a comment

Psihologie in taximetrie- Testul Cubului de Elena, un copac in livada

yoga studio

Draga copac,

 

deseori fac la studio un test psihologic- Testul cubului si m-am amuzat si interesat foarte tare cand una dintre cursante, draga Elena mi-a spus ca a facut acest test la peste 50 de taximetristi, barmani, prieteni etc si are cateva concluzii interesante pentru noi. Mi s-a parut o abordare total noua pentru conversatiile din taxi.

O las pe Elena sa va povesteasca despre test, iar pe tine te invit sa ti-l faci, cine stie poate mai afli ceva despre tine:

“Testul cubului-Cate lucruri poti afla despre un om punandu-i doar 5 intrebari? Nu prea multe. Dar daca e vorba despre un test psihologic, brusc cresc sansele de a afla ceva mai mult.

Am aflat de testul cubului pe net, in liceu, dar m-a descurajat putin partea de interpretare. Am incercat sa-mi fac testul singura dar n-a iesit mare lucru din cauza asta. L-am redescoperit in 2016, cam in acelasi timp in care s-a aprins puternic si interesul pentru psihologie. Cateva luni chiar m-am gandit sa fac Psihologia. Acum interpretarea nu mai parea grea, ci super interesanta, asa ca am inceput sa fac testul tuturor celor care erau dispusi.

Am facut testul in diverse case, in cafenele, baruri si cluburi, pe strada, intr-o berarie din Londra, intr-un garaj din Dobroesti, si in foarte multe masini. Pentru ca am epuizat destul de repede prietenii si familia, am folosit cea mai la indemana resursa: soferii de Uber, Taxify si taxi.

A fost foarte tare, in majoritatea cazurilor urcam in masina unui necunoscut si coboram din a unei cunostinte. Ajungeam la discutii mult mai deep, despre viata, iubire, copii, viitor, in loc de liniste sau discutii de complezenta. Si foarte tare era ca totul se termina atunci cand coboram. Un fel de prietenie pe fast forward, timp de cateva minute, cat dura cursa.

Urcam in masina si incepeam `Pot sa va fac un test psihologic?`. Am intampinat un singur refuz. In rest oamenii au fost cu totul intrigati si s-au bagat.

Daca nu stii testul, poti sa il faci chiar acum, dar fara sa dai scroll prea mult pentru ca apoi vei vedea interpretarea si nu va mai functiona. Cel mai bine ar fi sa povestesti cuiva, ca sa poti intra in detalii, sau sa scrii raspunsurile pe o foaie.

Da raspunsurile care iti vin prima oara in minte, nu te gandi prea mult, n-o lua logic, ca altfel nu mai sunt relevante.

TESTUL

Esti in desert si vezi un cub. Cum arata el? Cat de mare e? Din ce material e facut? E transparent sau opac? Are colturi rotunjite sau ascutite? E nou sau vechi?

Acum vezi o scara. Cat de inalta e? Din ce material? Cum arata? E aproape sau departe de cub?

Acum vezi un cal. Ce culoare are? Are sa si capastru? E liber sau legat? Agitat sau linistit? Cat de departe este de cub? Dar de scara?

Acum vezi flori. Le vezi? Unde sunt? Cum arata? Cate sunt? Ce culoare au?

Iar acum vezi o furtuna. E aproape sau departe? Ce fel de furtuna este? Se apropie? Daca aceasta furtuna ar trece peste obiectele despre care am vorbit pana acum, ar afecta vreunul dintre ele? In ce fel?

Asta e un test proiectiv. Teoretic, atunci cand cineva te roaga sa descrii un obiect neutru, proiectezi asupra lui carcateristici, si asta spune ceva despre tine.

INTERPRETARE

Cubul cum te privesti tu pe tine. Cu cat cubul este mai mare, cu atat ai mai multa incredere in tine, cu atat te valorizezi, respecti, te vez si te iubesti mai mult. Majoritatea soferilor mei aveau un cub mic sau normal. Materialul spunea ceva despre ei. Nisip – exact ca desertul in care are loc actiunea – inseamna un om care se adapteaza usor. Metalul inseamna duritate, forta, perfectionism, dar si ermeticitate. Cat de transparent sau opac e cubul spune ceva despre deschiderea omului, despre cat din interior lasa sa se vada afara. Colturile rotunjite inseamna dorinta puterinca de a-i proteja pe cei din jur, iar colturile ascutite, determinare, `i don’t stop at nothing to achieve my dreams`, chiar daca insemana ca altii ar putea fi raniti pe parcurs. Un cub de lemn inseamna un om autentic, care nu pune mult pret pe aparente. Un cub de sticla reprezinta deschidere. Dar pentru o interpretare mai amanuntita trebuie detalii. De exemplu, un sofer il avea de catifea rosie, adica era foarte iubitor, cald, centrat pe relatii interumane.

Scara simbolizeaza aspiratiile in viata, ascensiunea sociala si profesionala. Daca scara e sprijinita de cub insemana ca în viata te bazezi pe propriile forte pentru a obține ceea ce doresti, pe cand scara indepartata inseamna ca nu privesti ascensiunea ca ceva ce tine de tine, ci mai degraba de altii. Cat de inalta este scara inseamna cat de sus tintesti, cat de mari sunt asteptarile tale, iar materialul arata valenta asteptarilor. Lemnul insemana autenticitate, fara a pune pret pe aparente. Un tip mi-a spus ca vede scara ca pe o sfoara care duce in cer, in timp ce cubul se scufunda in nisip. In acea perioada era atat de deprimat incat nu mai contau nici macar aspiratiile sale.

Calul este iubirea ideala. Un cal alb inseamna iubirea romantica, cineva care sa fie al tau si doar al tau pentru tot restul vietii, iubirea idealizata din povesti. Cal negru inseamna pasiune, rollercoaster emotional. Un sofer cu cal negru mi-a povestit apoi cum a iubit o femeie casatorita timp de mai multi ani si ca tocmai s-au despartit, si ca ea inca ii scrie. Daca calul este apropiat de cub inseamna o relatie stransa, iar daca e departe poate insemna ca persoana in cauza vede iubirea ca pe ceva indepartat. Daca calul este legat, persoana in cauza este posesiva, iar daca are sa si capastru, persoana doreste o relatie stabila, poate chiar casnicie. Unicornul inseamna standarde nerealiste de iubire sau o iubire imposibila, am intalnit acest raspuns la un tip gay.

Florile reprezinta prietenii. Cat de multe flori vezi spune ceva despre cat de inconjurat(a) esti (sau te simti) de prieteni. Daca florile sunt mai degraba in zona in care este si calul, probabil prietenii tai sunt si prietenii persoanei iubite, iar daca sunt mai degraba aproape de cub decat de cal, e posibil sa iti separi cu totul relatia de prieteni. Culoarea florilor reprezinta sentimentele pe care le ai mometan legate de prietenii tai, spre exemplu rosu inseamna iubire, caldura, dar poate insmena si furie.

Furtuna reprezinta problemele. In functie de cat de urata e furtuna, vedem cat de tare se lasa afectati oamenii de problemele care pot aparea in viata. O furtuna de nisip arata ca oamenii stiu care sunt problemele vietii si nu se lasa speriati de ele, in timp ce o furtuna cu nori negri arata ca oamenii isi fac griji serioase, ca exista presiune pe ei din partea vietii. Cat de aproape e furtuna arata cat de impovarati de probleme sunt oamenii in prezent. Situatia ipotetica in care furtuna vine peste obiecte arata in legatura cu ce se tem oamenii, si in legatura cu ce sunt siguri: cel mai des ramanea in picioare cubul, deci oamenii nu se ingrijorau in legatura cu ei, si cel mai des erau afectate florile – simbolizand frica subconstienta pentru relatiile de prietenie, daca ele vor dainui sau nu.

Imi pare rau ca nu a numarat persoanele carora le-am facut testul. La inceput eram fascinata, il faceam cu orice ocazie, colectionam raspunsurile inedite si descopeream impreuna cu ei ce inseamna. In timp au inceput sa se repete raspunsurile si vara trecuta am incetat sa il mai fac.

Testul nu e infailibil. Am patit de multe ori sa nu functioneze pentru ca atunci cand ziceam cub oamenii se gandeau la cubul rubik, asa ca in loc sa proiecteze ceva intern pur si simplu reproduceau ceva exterior lor. Altii incercau s-o ia logic si iar nu ajungeam nicaieri. Aproape ma enervam cand ii auzeam `Aaa, pai daca suntem in desert cubul e de nisip. Ca in desert e doar nisip`.

Testul nu te ajuta sa citesti gandurile celorlalti, dar facut cum trebuie te ajuta sa afli mult mai multe decat dintr-o discutie obisnuita. Cu soferii mei, testul se oprea uneori intr-o tacere in care simteam multe ganduri. Cu altii, povestea continua – imi povesteau tot ce testul doar incepea sa contureze.

Am aflat ca unul dintre ei a luptat in Afghanistan, altul a facut parte din flota romana, altul era pompier. Un sofer mi-a povestit de prietenii lui si cum si-au facut cu totii acelasi tatuaj, `sechestrand` un artist tatuator in casa unuia dintre ei timp de 14 ore (da, mi-a aratat si poze, era un zid de caramida pe abdomen). Am aflat ca un barbat casatorit are 2 amante, pentru ca vedea 3 cai, am aflat ca unul credea ca aspiratiile ii vor aduce probleme, pentru ca scara ducea spre furtuna, lucruri triste, hazlii sau inspiring. Nu o sa neg ca atunci cand lucrurile se potriveau fix pe fix cu interpretarea simteam satisfactie.

Daca aveti nevoie de ajutor cu interpretarile sau daca dimpotriva, e cineva mai instruit ca mine si ma poate corecta in unele interpretari, ma gasiti pe Facebook aici ! Va pup, Elena. ”

 

Namaste, ne vedem la clase!

 

 


1 Comment

“De ce m-am mutat in Bali” de Ana Dragalina

Adobe_20180330_205532.jpg

Draga copac,

Ana este prima mea cititoare, primul meu student, una dintre cele mai bune prietene si unul dintre sufletele mele pereche in aceasta viata care a venit cu lectiile iubirii. De curand a lasat totul in spate si s-a mutat in Bali,  unde si -a lansat prima si minunata carte pe care ti-o recomand cu toata increderea si dragostea sa o citesti. Poate te va ajuta si pe tine sa iubesti viata mai mult:

          “Viaţa este foarte simplă, pur şi simplu cumpără biletul ăla de avion!” mi s-a rotit timp de doi ani în cap, de când am auzit-o în retreatul organizat de Andreea si Crina pe Azuka Kantimatta, o călătoare prin lume, spunând asta ca fiind un adevăr foarte simplu. 
Mă uitam la ea cu admiraţie şi mi se părea că este ceva imposibil de făcut pentru mine. Chiar credeam în capul meu, la acel moment, că este ceva imposibil de realizat. Să-mi părăsesc toată viaţa şi să plec pur şi simplu în lume… Pare imposibil când stai 10 ore la birou, 2 în trafic şi rămâne prea puţin timp pentru lucrurile care contează cu adevărat… sufletul meu,  mai precis.
        Am constatat în timp că urmăresc pe Instagram doar oameni care au făcut asta… iar pe Crina, marea mea inspiraţie pentru acest lucru, am iubit-o de la prima privire. Au ceva oamenii aceştia în privire, o detaşare fantastică, linişte, pasiune, nebunie, curaj şi tocmai asta îi face atât de irezistibili şi frumoşi. Mă tot întrebam ce au ei şi eu nu am. 
          Când am ajuns în Bali prima dată, am ştiut din prima clipă că aici este acasă pentru mine. Când am plecat am ştiut „sigur” că o să mă întorc. Da, era imposibil, nu aveam nici resurse financiare, nici curaj, nici suportul celor din jur… aveam doar o dorinţă şi o credinţă că sufletului meu i-ar fi mai bine aici. Oricât am încercat să fug de acest vis, el nu mi-a dat pace 2 ani. Timp în care rutina în care mă învârteam, birou – casă, prietenii din jurul meu care se căsătoresc şi fac copii, m-au făcut să mă sufoc într-o lume pe care nu o mai înţelegeam şi cu care nu mai rezonam. 
           Nu-mi stă în fire să mă văicăresc dar sesizam neliniştea şi nerăbdarea din suflet, aşa că am început să caut răspunsuri şi o rezolvare. Am fost la Constelaţii familiale – cu minunata Anca Maftei – şi am întrebat simplu: Ce mă ţine în loc, de ce mă învârt în cerc? Răspunsul era şi mai simplu: Eu mă ţin în loc, nimeni nu mă ţine în loc în afară de mine. Imediat după, în timpul unei meditaţii, mi-a venit în minte – ce ar fi dacă mi-aş da demisia şi m-aş muta în Bali? Şi nici nu a trebuit să aştept răspuns pentru că sentimentul de pace, normalitate, de sens pe care le-am simţit, mi-au dat de înţeles că asta trebuie să fac. Atunci, în acea mediaţie, după ce am luat decizia să plec, mi s-au liniştit toate străbaterile, toate sufocările pe care le simţeam. Niciodată nu am fost mai sigură de o decizie. 
         A durat 6 luni să strâng bani şi să anunţ pe toată lumea că plec. Multora le-am spus în ultimul moment, pentru că ştiam ce reacţii o să primesc. Nu m-au dezamăgit… mi-au spus că sunt nebună şi „vai de mine” ce o să fac eu în Bali singură? Cum să părăsesc un job „sigur” pentru ceva instabil, pentru un vis? Dar ce este sigur pe acest pământ? Jobul pe care îl ai acum îl poţi pierde mâine, o relaţie de 10 ani se poate termina în 10 secunde. Nimic nu este sigur şi nimic nu este de neînlocuit. 
            Cei foarte puţini prieteni adevăraţi şi părinţii m-au înţeles şi m-au susţinut. Sunt și mulți care mă comentează, dar ce contează? Scriu toate acestea cu un coconut în dreapta, sub un palmier şi cu o vegetaţie superbă în jur, ce-mi ţine loc de birou… who cares? 
Contează doar ce zice sufletul meu când îl întreb ce mai face… şi el zice să este unde trebuie, face trebuie, niciodată nu a fost mai liniştit şi mai împăcat şi este decizia de care voi fi cea mai mândră toată viaţa. 
         Mă întreabă lumea dacă nu mă plictisesc… să „nu fac nimic” toată ziua, să nu ai un job de 10 ore pe zi pentru mulţi înseamnă să „nu faci nimic”. Încă muncesc, dar muncesc la visurile mele, pentru că mi-am dat voie să fac asta şi este minunat. 
        Îi dau timp sufletului meu să se odihnească, să descopere, să se mai descopere şi mi-am terminat în sfârşit prima carte şi am publicat-o. Descopăr în fiecare zi locuri noi şi oameni noi. Cred că nu e puţin lucru.  
        Mi se pare varsta ideala pentru asta, dacă nu acum, când? Sigur mi-ar fi plăcut sa-l cunosc pe The One și să avem împreună  fetițe gemene, dar nu a fost să fie așa… Mi se pare amuzant că aici ai ocazia să cunoşti un bărbat superb odată la 5 minute… dacă eşti atentă, în ţară cunoşteam pe cineva construit după sufletul meu odată la 2 ani şi chiar şi atunci am „eşuat” (Spun Slavă Domnului acum pentru că dacă mergea vreo relaţie, nu mai eram aici). 
           Am doar două sfaturi pentru toată lumea… întrebaţi-vă sufletul ce vrea si faceţi tot posibilul să-i dăruiţi acest lucru. Avem datoria să fim fericiţi, indiferent de ce zice lumea… odată ce luaţi o decizie, tot ce părea imposibil se transformă în realizabil, Universul chiar rezolvă dorinţele celor hotărâţi şi al doilea sfat… să-mi citiţi cartea, este minunată. Promit! (O găsiţi aici: https://www.amazon.co.uk/wanted-die-but-changed-mind-ebook/dp/B07D7TLZ94/ref=sr_1_1?s=digital-text&ie=UTF8&qid=1527304222&sr=1-1&keywords=i+wanted+to+die )
           Iubesc tot la acest loc. Iubesc tradiţiile, oamenii şi cum au construite toate casele după acelaşi model, un templu în spate unde se roagă în fiecare zi şi femeile oferă ofrande şi un templu în faţa casei să-i protejeze de rele. 
            Iubesc acest mix de oameni din toate colţurile lumii, fiecare cu povestea sa, cu ciudăţenile sale, cu nebuniile sale. Iubesc cum acest loc te lasă să te exprimi exact aşa cum vrei, să fii Tu autentic, fără să fii judecat sau criticat. Iubesc mâncarea vegetariană senzaţională, vegetaţia, preţurile mici şi faptul că lângă un templu este un morman de gunoi. Yin şi Yang at its finest. Aici găseşti orice pentru oricine, pentru toate gusturile şi pentru toate cerinţele sufletului. Degeaba vorbesc eu, Bali trebuie descoperit şi simţit pe propria piele. Din Bali nu te întorci acelaşi om… doar dacă nu l-ai înţeles şi nu l-ai descoperit aşa cum trebuie. Sunt aici datorită fetelor, pentru că fac un retreat senzaţional şi mi-au arătat ce înseamnă Bali cu adevărat, un turist normal nu are această ocazie. Sunt ceea ce sunt azi în mare parte şi datorită lor. Cred că mai au locuri pentru Octombrie. Ne vedem în Bali! 
Vă iubesc. ” Ana

DSCN0730_Fotor - Copy.jpg

yoga bucuresti


Leave a comment

“Dupa depresie m-am apucat de Yoga si…. au iesit raze din inima” de un copacel anonim

yoga bucuresti

Draga Copac,

Pe creata o cunosc de putin timp. Sunt indragostita sa intru in povestile oamenilor si ea, cu privirea un pic cazuta la prima sedinta, corpul apasat si greoi de prea multe griji a avut curajul sa-mi spuna tot, absolut tot! A avut curajul sa se deschida, mai intai in minte apoi in corp. Din primul moment in care i-am vazut ochii am stiut ca nu va dura mult timp pana cand se va ridica. Si s-a ridicat, iar de curand dupa o luna si ceva in care a frecventat clasele mele de yoga si dezvoltare personala si ale partenerului meu Dan D, creata era alt om. Era un om viu! Avea pieptul deschis, curajul de a spune lucrurilor pe nume, ii sclipeau ochii si am simtit ca s-a gasit, ca s-a regasit. Am rugat-o sa impartaseasca povestea ei cu tine, sa stii ca nu esti singura, sa stii ca e normal sa ceri ajutor sa-ti lasi inima sa trimita si sa primeasca…. raze :). Si normal ca este vorba doar de un inceput, doar de un mic pas, dar este important sa avem curajul sa alegem sa facem o schimbare. Namaste!

“Acum in Mai se face anul de cand am cazut in apogeul depresiei. Un an in care m-am refulat in munca, de frica sa nu ma duc acasa, unde stiam ca ma asteapta gandurile. Acele ganduri care ma tineau toata ziua in pat in weekend, cu patura pe cap, la propriu. Nu mai voiam sa interactionez cu nimeni. Nu mai imi pasa de corpul meu, ii dadeam doar tigari, nu aveam pofta de mancare. Tot acum un an m-am apucat si de terapie. M-a ajutat, dar nu era suficient. Ma simteam bine cateva ore dupa ce ma intorceam de la psiholog, pentru ca apoi sa cad iar in starea de vegetatie. Si zilele treceu pe langa mine, fara sa le vad rostul. Acum o luna m-am apucat de yoga. Iar acela a fost inceputul schimbarii mele. Acuma rad, draga Copac. Radiez de fericire la birou, dupa o sedinta de yoga dimineata, si dorm linistita noaptea, dupa o sedinta de yoga seara. Si chiar daca nu-mi este usor sa ma trezesc la 6 dimineata pentru a ajunge la yoga, sau am febra musculara doua zile apoi, sunt bucuroasa pentru ca in sfarsit fac ceva pentru MINE. Nu-mi mai este frica sa ma duc seara acasa, la gandurile mele, pentru ca invat incet, incet, sa le ascult si sa le accept. Iar atunci cand le simt ca pe niste sageti, imi pun o mantra si ma linistesc. Sau citesc, lucru pe care inainte nu-l faceam. Acuma merg pe strada si observ. Ma simt de parca mi s-a ridicat un val de pe ochi. Vad oamenii din jurul meu, vad cerul, simt mirosul de iasomie, zambesc. Si vreau sa ies din casa in weekend, sa ma plimb, simt nevoia sa fac miscare. Iar patura aceea, care inainte era prietenul meu cel mai bun, a devenit inamicul meu. Dar cel mai important, draga Copac, am invatat sa spun “NU” cu voce tare, nu doar in gand. S-a intamplat la birou zilele trecute, cand am fost informata ca trebuie sa preiau mai multe taskuri. Vechea “Eu” ar fi gandit “Sigur, oricum nu am de ce sa ma grabesc acasa, nu ma asteapta nimic, decat gandurile.” Noua “Eu” insa a ripostat, pentru ca a devenit constienta ca viata nu se rezuma doar la job. In acel moment a simtit o furie care a facut-o in sfarsit sa zica “NU”. A fost un “NU” agresiv, ca al unui copil de cinci ani, care se supara si bate cu piciorul in podea. Dar am reusit sa-l zic tare. Imediat a venit frica. Nu imi venea sa cred ca am zis “NU”. “Oare ce o sa se intample acum? Eu nu am zis niciodata NU…” Am mers acasa, am ascultat o mantra si am inceput sa simt bucurie. Bucurie pentru ca in sfarsit, dupa mult timp, am putut sa pronunt acel “NU” cu voce tare. Iti multumesc, draga Copac, pentru ca mi-ai intins o ramura si m-ai ajutat sa ma ridic. Sunt constienta ca de aici inainte depinde de mine sa vreau sa stau in picioare. Mai am multe de invatat: sa-mi controlez si mai bine gandurile negative, sa imi ascult corpul si sa am grija de el (am inceput chiar sa cochetez cu ideeea de a ma lasa de fumat, dupa 15 ani in care am fost fumatoare inraita), sa invat sa imbratisez din suflet, nu mecanic. Dar simt ca pot sa fac toate lucrurile acestea. Pentru prima data dupa mult timp, vreau sa stau in picioare! Pentru prima data dupa mult timp, vreau sa ma pun pe mine pe primul loc! Chiar astazi vorbeam cu psihologul meu despre yoga si m-a intrebat cum ma simt. I-am spus ca simt ca eman lumina, o simt ca iese din mine ca niste raze. “De unde simti ca ies razele?” m-a intreabat ea. Am dus mana la piept si i-am raspuns “Din inima”


Leave a comment

“Lasa-te plecat”- de un copacel caruia i s-a tras covorul de sub picioare dar a renascut

 

draga copac,

stii povestea aceea cu studentii care isi intrec profesorii?  Asa este “Migdalul”, caruia i-am urmarit evolutia de mai bine de 2 ani, intreg caruselul de emotii, lectii si revelatii care au ajutat-o sa se intoarca la ea, in suflet, acasa. Si da, “Migdalul” este un exemplu clar si viu al beneficiilor yoga pentru minte, trup si…. suflet.

 

Lasa-te inspirat:

“Ma trezesc intr-o dimineata cu aceleasi ganduri de rutina: munca, trebuie sa scot catelul, el pleaca si iar m-a pupat pe fuga. Oare stie ca intr-o zi, poate intr-o dimineata, ala va fi cel din urma sarut?! Nu stie si nici eu nu stiu ca aia e dimineata la care ma gandesc, ca urmatoarele momente in care buzele ni se vor apropia vor aduce altceva, poate un “pe curand. o viata frumoasa. ai grija de tine, Chiar ai grija caci eu nu voi mai fi fizic langa tine” sau “altfel sufletul meu nu stie sa iti zica un simplu ‘pa, ma bucur ca ne-am revazut’ “ si de fiecare data vor fi cu lacrimi, afara sau inauntru.

Da, aia a fost ziua in care am simtit ca mi s-a tras covorul de sub picioare, ca universul colorat construit era de fapt din nisip si la o bataie puternica de vant, nici macar o Furtuna, s-a daramat, fara sa mai lase o usa sau o fereastra in urma, sa am de unde reconstrui. Si chiar daca sunt eu cel mai talentat arhitect al lumii mele, cu viziuni si perspective si curaj de a o la impreuna de la 0, e nevoie de doi si de o perspectiva similara.

Dupa jumatate de an de cand nu imi mai masor viata in timp scurs sau planuri, de cand timpul parca mi s-a daruit si s-a condensat si expandat, pot raspunde cu inima deschisa celor care inca ma intreaba de ce ne-am separat : din respect. Acum, pentru mine o relatie constienta se bazeaza pe respect, iubire si libertate. Credeam ca si pe intelegere, insa e de fapt vorba de acceptare. Acceptare a ceea ce nu inteleg in celalalt, tocmai pentru ca nu e treaba mea sa imi inteleg partenerul, in niciun tip de conexiune. Suntem diferiti si asta e ok si e perfect ca e asa, insa din respect si iubire, accept ceea ce nu inteleg, iar in momentul in care nu mai pot accepta, atunci cand incep sa judec sau sa fiu judecat, tot din respect si iubire, aleg sa plec.

Lasa-te plecat. Lasa in urma intrebarile clasice  (de ce, de ce noi, de ce mie, cu ce am gresit?!), ia cu tine un rucsac cu strictul necesar sa iti traiesti durerea si pleaca cu o singura intrebare catre tine « ce e bun in asta si eu nu vad? » si ramai in intrebare. Cand vei fi pregatit, raspunsul va veni la tine.

Accepta socul initial, durerea, fricile ce vin navala. Plangi, plangi chiar daca simti ca asa iti vei petrece restul vietii. Vorbeste daca vrei. Taci daca simti. Stai singur sau inconjoara-te de ce orice si oricine. Pleaca singur intr-o calatorie, chiar si un weekend. Intr-un loc minunat, iar acolo pune pauza, nu te gandi ca nu asa era planul, sa fii singur, ci fi acolo si bucura-te de tot ce iti ofera varianta ta pe care o redescoperi in acel loc. Lacrimile parca le-ai lasat in aeroport la plecare. Nu iti mai vine sa plangi, nici de mila, nici de drag, nu te mai intreaba nimeni (nici tu pe tine) ce faci mai departe : vrei alt job, te muti din tara, iti mai creditezi viata, cand, cand, cand?! Acolo esti in vacanta si pentru cei cu care interactionezi nu ai nicio eticheta, esti doar un zambet cu lumina in ochi.

Te intorci si cu pasi mici incepi  sa te reconstruiesti. Ia-ti o zi libera. Una si saptamana viitoare daca ai nevoie. Fi bland cu tine, asa cum nu ai fost cu nimeni vreodata. Spune-ti cat te iubesti si ce minunat esti si curajos si ca esti cel mai puternic om din lume. Pentru ca esti acolo, te privesti in oglinda, iti vezi amintirile curgand prin lacrimi si iti zambesti stramb, incurajator, spunandu-ti ca te iubesti si ca nu ai cum sa fi singur vreodata, pentru ca te-ai gasit! Fi prietenul tau cel mai bun, fi tot ce ai tu nevoie, fi tu pentru tine.

Educa-te sa nu mai fi cel care se asteapta ceilalti sa fi. Invata-te sa te respecti, pe tine – inima, minte si corp. Nu te mai agata de bani, ci lasa-i sa curga, sa te ajute in vindecare. Fa orice ai nevoie sa fi tu cu tine, fara distractii de la sentimentele tale, de la durere si tot ce aduce ea din spate, de la radacina fiintei tale.

M-am folosit de toate instrumentele (carti, filme, oameni, evenimente), insa intimitatea emotiilor mele am cunoscut-o prin Yoga – orice tip de yoga, alege-l comunicand cu tine, acceptandu-ti limitele de moment (poate power yoga nu ti se mai potriveste acum, sau poate chiar asta te ajuta). Yoga a fost salvarea mea. Nu fuga de mine, ci catre mine. Pe salteluta de yoga mi-am adus lacrimile, furia, disperarea din unele zile, pacea si intelegerea din celelalte. Astfel, in afara saltelei am putut sa ma manifest dincolo de ego ranit, de degetele societatii indreptate catre mine, am gasit in vocea interioara iertarea, puterea sa nu jignesc alte inimi si sa ma bucur pentru fericiri care nu mai tin de mine, dar care apartin omului pe care am ales sa il iubesc cel putin o viata, indiferent de noi.

In ziua in care am realizat unde am ajuns, ca am incheiat ciclul pentru mine, am inteles fericirea. Fericirea fiecarei zile, prin care aleg sa ma traiesc clara, adevarata, completa eu cu mine! (avand ca bonus un corp super misto dupa atatea emotii manifestate prin yoga :)). )”