Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

Cocooning

90508999_3061626587201976_3077914404881170432_o

Guest post:

“Ascultând o conferință cu profesorii mei preferați din Bali – am auzit cum un coach a propus o denumire nouă pentru această perioadă căreia toți îi spuneam “izolare”, “carantină” etc. – şi anume “cocooning”.
M-a fascinat termenul, odată pentru că am un capitol întreg în cartea mea pe acest subiect – Cocon.

Şi apoi, pentru realitatea din spatele său. Da, ni se dă şansa să ne întoarcem la sine, suntem obligați să ieşim din zona de confort.
Aproape totul s-a oprit, joburile, vânzările, călătoriile, tot ce credeam noi că ne reprezintă.
Dar în realitate noi nu suntem – joburile noastre, nu suntem posesiile noastre materiale, eu nu sunt carțile mele, eu nu sunt ceea ce fac să câştig bani, nu sunt tot ceea ce alerg să adun – titluri, denumiri, experiențe, etc.
Acestea sunt doar părți din noi.

Ni se dă ocazia să descoperim cine suntem cu adevărat, să decidem cine vrem să fim când vom începe o viață nouă, pentru că nimic nu va mai fi la fel ca înainte.

Ni se dă oportunitatea să facem lucrurile diferit, ni s-a dat un wake up call.
Şi ca de fiecare dată în viață avem de ales.

Avem curaj să stăm real cu noi?
Să ne descoasem şi să scoatem totul pe masă, să ne eliberăm, vindecăm, transformăm?
Să ne bucurăm pe viitor de un nou început şi de a aprecia cu adevărat ce ni se părea prea puțin, că ni se cuvine, că va fi acolo mereu?”

Pe Ana Dragalina o gasesti aici.

Dacă simţi nevoia în această perioadă de inspiraţie, iţi recomand cartea Anei sau cursurile mele online.

Cartea “Secretele Relatiilor care dăinuie” aici.
Cursurile se găsesc aici.


Leave a comment

Îți doresc să te simţi la momentul și locul potrivit.

IMG_20191231_182923

Guest Writer – Ana Dragalina 

“Cel mai des mi se spune “Da, măi, dar tu ești atât de norocoasă!”.

Nu există expresie care să mă enerveze mai tare, pentru că prin două vorbe, 3 prostii se anulează tot lucrul cu mine, munca mea și eforturile pe care le-am depus pentru a ajunge în punctul în care pot spune că sunt cu adevărat fericită și mulțumită de viața mea. Și când spun asta mă refer strict la lucrurile care depind de mine.

Viața “ideală” poartă haine diferite pentru toată lumea. Pentru mine a fost să îmi dau demisia și să devin o pasăre scriitoare ce pe timp de iarnă poate să stea în Bali la căldură și pe timp de vară să se bâțâie de colo colo prin Europa. Nu degeaba îmi dădea chills pe șira spinării cântecul “I’m like a 🐦” a lui Nelly Furtado când eram mică.

Poate pentru altcineva visul ce le face inima să zburde este să devină instructor de yoga cu propriul studio, să deschidă propriul business sau să călătorească mai mult.
Și indiferent care este acest vis personalizat, daca nu implică alte persoane (gen sa vina Făt frumos acum, fix în acest moment, pentru că așa vrem noi sau altfel de situații ce implica timpul potrivit și voința altor oameni) totul depinde de noi.

Dacă mi-a dovedit ceva viața, acest lucru este că Dumnezeu s-a sădit frumos la noi în suflet și de acolo, ne permite să ne folosim forța sa creatoare după bunul nostru plac și după propriile limite.

Noi ne stabilim nivelul, unde putem, avem voie sau ne este permis să ajungem.
Când citeam cărțile lui Lise Bourbeau în tinerețe și la final era un exercițiu pe care trebuia să îl facem și să spunem “Eu sunt Dumnezeu” citeam cu oarecare teamă acest lucru. Mi se părea aroganță, blasfemie, chiar tupeu.
Însă astăzi, am văzut că El este în tot și toate inclusiv în mine și în tine.
Toți suntem Dumnezeu care experimentează.

Deci da, avem capacitatea de a crea lucruri chiar mai mari decât își imaginează mintea noastră umană limitată.
Și cum spuneam mai devreme limita o stabilim noi, așadar te provoc anul acesta să îndrăznești puțin mai mult decât în anii trecuți.

Să te dezbraci de credințele adunate pe parcursul vieții, să lași frica în dulap o perioadă și să nu-ți mai bagi doar un deget în oceanul schimbării, ci anul acesta să fie cel în care te arunci cu totul.
Să faci o promisiune față de tine și de picătura de Dumnezeu din inima ta că îți vei pune toate darurile la bătaie și anul acesta vei încerca să experimentezi mai mult din darurile pe care le-ai primit.
Să stabilești, să crezi și să dai dovadă că meriți să primești.

Îți doresc să te simţi la momentul și locul potrivit.
Indiferent că este vorba de o petrecere în Bali alături de străini din toate colțurile lumii cum am fost eu aseara, că îți sorbi cafeaua prinvindu-i pe soțul si copiii tai cum au adormit pe canapea, sau citind un comentariu de recunoștință de la un client pentru că munca ta i-a schimbat viața.

Visăm multe lucruri atât de diferite, dar sentimentul acela de “sunt unde trebuie acum și aici” – este la fel. Toți ni-l dorim și putem sa muncim pentru a-l obţine.”

Să ai curaj să ceri mai mult de la Univers și să depui efort pentru a primi.
Tocmai pentru a-ți da o mână de ajutor și inspirație în acest demers am creat programul “Magia intenției – Setare și Manifestare“, unde împreună cu Ana îți spunem ce am făcut noi ca să trecem din punctul dorinței și visării la manifestare și experimentare.

Fii pregătit pentru teorie, meditații revelatoare, exerciții pentru descoperirea și eliberarea de credințele limitative, frici și abordarea unei perspective diferite.

Găseşti mai multe detalii şi programul aici.

Eu și Ana îți dorim ție ce ne dorim și nouă:
Sănătate
Abundență
Iubire
Bucurie
Vitalitate
Pasiune
Prosperitate
Pace și
Fericire!

Namaste!

79037597_435877787086611_904153665927905280_n


Leave a comment

“Chiar funcţionează afirmaţiile pozitive?” de Ana un copacel din Livada

sdr_HDRB

Cred că în topul lucrurilor care mă fac să simt că nu am suficienţi ochi să-i dau peste cap este când cineva intră cu bocancii în viaţa mea să îmi explice „adevărul lor” şi cum au ei dreptate şi „vezi Doamne, eu nu”. Pe vremuri m-aş fi enervat, acum pot să zâmbesc şi să trec mai departe ca şi cum nu am auzit nimic, doar mi-a trecut o gâză pe lângă ureche.

Aşa s-a petrecut de curând când doi domni au intervenit aşa, din senin să mă înveţe nişte chestii.

Unul a ţinut să îmi spună că LUI I SE PARE aiurea ce fac eu (nu mai ştiu ce făceam exact) şi mă certa şi s-a supărat foarte tare că eu nu am vrut să îmi asum „critica”.

In primul rând, ce „i se pare cuiva” nu trebuie neapărat să mi se pară şi mie şi am această opţiune să consider că fiecare are dreptul la opinii, dar eu nu sunt obligată să le primesc şi să mi le lipesc de frunte. Mi s-a urat să rămân în bula mea roz şi am râs mult, de parcă bula mea roz e naşpa, e foarte mişto şi miroase a frangipani.

Astăzi ştiu foarte bine faptul că toate complimentele, dar şi „criticile” nu au legătură cu mine neapărat, ci cu filtrul personal al celui care le emite. Daca cineva îmi spune: „Vai, Ana eşti superbă!” deşi îmi creşte aşa puţin pipota de bucurie, revin cu picioarele pe pământ destul de rapid şi îmi amintesc că doar persoana respectivă mă vede aşa. În acelaşi timp, Gigel consideră că nu sunt „chiar aşa superbă”, ba chiar poate să îmi facă o listuţă cu vreo câteva defecte.

Ce fac eu cu aceste informaţii? Nu mare lucru, pentru că am ajuns la nivelul în care eu ştiu foarte bine cum sunt (nu am investit în dezvoltare personală ani de zile degeaba) îmi ştiu şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune şi nu am nevoie de validare sau „critică constructivă”  de la oameni pe care abia îi cunosc.

Cine este în măsură să îmi dea sfaturi? Persoanele cărora le cer eu acest lucru, oameni pe care îi admir, le respect opinia şi mai ales, care ştiu că nu mă iau pe ocolite. Însă, chiar şi atunci, am opţiunea de a alege ce fac cu informaţia, să mi-o asum sau nu.

sdr

Al doilea domn, foarte simpatic şi drag mie de altfel, nu mi-a spus o opinie de-a lui, ci o certitudine de-a lui… şi anume că afirmaţiile sunt un fel apă de ploaie şi nu sunt aşa de utile. Dacă „afirmi dorinţe” nu te ajută cu nimic. Aici chiar era să pic de pe şezlong. Say what?

Şi în acest caz, consider că fiecare are dreptul la opiniile lui şi chiar că are dreptate. Atât timp cât el are această credinţă şi spune plin de certitudine că „afirmaţiile sunt apă de ploaie” pentru el chiar aşa o să fie.

Însă, în cazul meu (şi al multor alţi oameni), afirmaţiile au fost puternice, atât de puternice că mi-au schimbat viaţa.

Aşadar, am ales să explic ce înseamnă pentru mine afirmaţiile, de ce le consider puternice şi de ce nu mă despart de ele de ani de zile.

În primul rând chiar şi Biblia spune „la început a fost cuvântul”, eu cred în inspiraţia biblică şi în general în maeştrii spirituali (singurii maeştrii de fapt, nu toţi închipuiţii care au făcut un curs şi au devenit maeştrii peste noapte), aşadar mă inspir din viaţa lor. Dacă El a creat prin cuvânt, şi noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, atunci ghici ce? Şi noi dăm viaţă realităţii prin cuvinte.

Nu o să devenim ceea ce emitem fix azi, însă în timp, după ce afirmaţia devine încărcată de sentimentul tău că ce spui tu este real, chiar dacă în formă fizică acum nu vezi, în momentul acela tu creezi.

Concret, putem lăsa teoriile şi să dăm exemple palpabile. Doi ani de zile îmi spuneam în sinea mea că este imposibil să îmi dau demisia şi să mă mut în Bali. Credeam asta, afirmam asta şi fix asta se întâmpla.

Într-o zi însă… am decis să mă întreb:

Bine, dar cum ar fi totuşi să fac asta?

Tot nu aveam răspunsurile. Mult timp m-am întrebat asta. Apoi, într-o zi luminoasă am afirmat pur şi simplu: Îmi dau demisia şi plec în Bali. Eram în acelaşi stadiu, nu se schimbase nimic, fără plan, fără resurse, fără nimeni care să mă ajute sau să mă susţină, ba dimpotrivă. Dar eu repetam această afirmaţie obsesiv, ştiam sigur că în Martie, peste 6 luni, plec în Bali.

Ei bine, suntem la doi ani distanţă de acel moment şi afirmaţiile mele mi-au adus tot ce aveam nevoie, curaj, resurse, idei şi am plecat în Bali. Lucurile s-au aşezat pentru mine, am revenit şi în ţară, am revenit iar în Bali şi acum ştiu sigur că dacă eu scot pe gură ceva obsesiv – Universul mă ascultă. Că se plictiseşte şi vrea să scape de mine sau pentru că am eu credinţa în afirmaţii foarte puternică, nu ştiu… dar mi-a demonstrat asta şi nu cercetez.

Această credinţă a mea în afirmaţii mi-a fost demostrată de asemenea la majoritatea cursurilor la care am participat aici. Ai frici? Fă afirmaţii contra lor! Ai chakrele blocate? Fă afirmaţii care să le deschidă! Ai visuri? Fă afirmaţii că s-au petrecut deja.

Ba chiar, am auzit la un curs, ceva ce eu făceam deja fără să ştiu, şi anume că muzica pe care o ascultăm este foarte importantă şi ne influenţează activ viaţa. Intuitiv, ştiam că nu vreau să ascult melodii triste gen Adele – Someone like you. Serios acum, de ce ar asculta cineva o melodie aşa patetică? Şi mai ales cum să cânt despre faptul că un ameţit iubeşte pe altcineva? Când mă supără cineva ascult Toni Braxton – He wasn’t man enough şi sincer, chiar îmi creşte spiritul şi vibraţia şi tot ce vrei. Ei bine, am primit confirmarea, iar, că afirmaţiile, indiferent că sunt făcute voit sau involuntar, ne afectează viaţa.

Scriu acest articol acum, când m-am întors de la cacao ceremony unde am cântat:

I am blessed, so blessed, I am limitless, limitless.

Pe bune că am început să cred asta despre mine după doar 5 minute de cântat. Imaginează-ţi ce se poate întâmpla dacă îţi repeţi asta în fiecare zi.

Ce pare o afirmaţie în vânt la început, devine o realitate personală în timp.

Minunea este că avem o alegere. Noi alegem ce ne spunem şi ce dăm voie să devină adevărul nostru personal, credinţa noastră. Afirmaţia noastră de fiecare zi. Crezul nostru.

Nu te sperie puţin acum să spui despre tine: „Ce grasă sunt!”, „Ce urât sunt!”, „Nu am niciodată bani!” şi mai ştiu eu ce nebunii? Eşti ceea ce spui. Eşti afirmaţiile tale!

Afirmaţiile mele s-au perfecţionat în timp, tot studiez valoarea lor de ani de zile.

Câteva secrete?

Afirmaţiile trebuie făcute doar la timpul prezent şi fără negaţie – Se evită negaţiile,  pentru că mintea noastră nu pricepe cuvântul „Nu” şi la prezent pentru că dacă spunem “Vreau să fiu sănătoasă” rămânem doar cu vrutul. Trebuie o certitudine: “Sunt sănătoasă!“.

Afirmaţiile se fac încărcate de emoţie – Când spunem „Am un corp sănătos şi frumos” ne punem în acel sentiment de mulţumire, recunoştinţă că avem un corp sănătos şi armonios. Afecţiunile nu o să dispară peste noapte şi nici nu o să facem pătrăţele pe abdomen în 2 zile, însă afirmaţia va aduce schimbări în abordarea noastră faţă de corpul nostru. Vom atrage răspunsuri şi vom înţelege motivele pentru care s-a îmbolnăvit, ce vrea să ne spună prin boala sa, de ce îl hrănim geşit, de ce îl pedepsim prin alimentaţie care nu îl ajută. Odată înţelese aceste motive, ne schimbăm şi noi, se schimbă acţiunile noastre şi implicit şi corpul nostru.

Afirmaţiile nu se contrazic – Dacă azi spui „Sunt iubit şi apreciat” dar mâine te suceşti şi te critici şi îţi repeţi că nimeni nu te iubeşte şi nu observă motivele pentru care meriţi să fii apreciat, mintea ta preia ultima ta afirmaţie. Nu e deloc complicat, ca un sofer de taxi, dacă schimbi comanda o să accepte ultima ta adresă, dacă te răzgândeşti de 3, 4 ori, o să fiţi ameţiţi amândoi şi fără niciun rezultat.

Nu există studii care să certifice că obiceiurile se schimbă în 21 de zile, aşa cum auzisem un zvon, aşadar afirmaţiile trebuie să devină mantre zilnice. Nu le spunem doar când avem chef. Sunt o investiţie în viitorul nostru. Le oferim atenţie şi dedicaţie ca unei plante care trebuie udată în fiecare zi.

Dacă tu crezi în ele şi le dai valoarea ta de adevăr absolut, nu conteză ce cred ceilalţi.

Tu eşti grădinarul care creşte planta, nu cine se uită pe geam şi îşi dă cu părerea ca să se afle în treabă. Tu o să te bucuri de rezultatele credinţei tale.

In decursul anilor, afirmaţiile mele au suferit destule modificări încât să fiu foarte mulţumită de rezultat. La workshopul  din Bucureşti (în jur de 30 Iunie) o să împart cu tine afirmaţiile care pe mine m-au ajutat să mă iubesc mai mult, să mă accept aşa cum sunt, să am încredere în mine şi în viitorul meu, dar mai ales să atrag oamenii potriviţi şi experienţele benefice pentru împlinirea misiunii mele pe pământ.

Abia aştept să ne cunoaştem şi să plantăm seminţele unui viitor luminos.

Cu iubire, Ana!

O găseşti pe Ana aici: www-anadragalina.com

IMG_20190419_223630


Leave a comment

Despre dragostea traita cu sinceritate, dincolo de definitii – de Iulia Anastasia

60863991_1309088452590095_6456439175741702144_n

 

“Dar cine a zis ca dragostea trebuie sa curga de la sine, fara conflicte, fara intrebari, fara sa-ti pui la indoiala sinele si propriile valori? Cine a zis sau ne-a bagat in cap ca dragostea trebuie sa fie din start un izvor de pace si liniste absoluta? Cine a zis ca dragostea e simpla si ca nu trebuie sa ne puna intrebari fundamentale? Cine a zis ca dragostea nu e menita sa ne schimbe? Daca stai sa te gandesti ca pana si un simplu trezit de dimineata, la o ora mai matinala, presupune atat efort… Ca e nevoie de snooze, uneori de mai multe snooze-uri repetate ca sa te trezesti intr-un final maraind, chiar daca e o zi frumoasa si stii ca te asteapta tot felul de experiente minunate.

Pentru mine, metafora asta a trezitului de dimineata e tare potrivita pentru starea de indragostire. Pentru ca eu asa simt, ca dragostea te gaseste mereu nepregatit si ca orice noua dragoste prespupune un mare risc, de a te face una (vrei, nu vrei) cu tot ce inseamna alta fiinta, la toate nivelurile: valori, credinte, dorinte, cutume, prejudecati, limite si dorinta de a depasi aceste limite. Dincolo de chimia presupusa implicit de dragostea trupeasca, raman ca o mare necunoscuta toate cele enumerate anterior. O mare necunoscuta, pe care, daca iti dai voie sa o traiesti plenar, nu ai decat de castigat.

Si nu ma refer aici la rezultatul final, la acel ….”si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ma refer la simplul fapt ca e tare minunat sa te vezi oglindit in celelalt si sa inveti din experienta asta lucruri despre tine. Lucruri care erau acolo, desigur, dar care, pentru a ti se revela, aveau nevoie exact de o anume fiinta care sa le trezeasca si sa le manifeste in tine. Si este foarte posibil sa nu-ti placa ce gasesti acolo, in oglinda. E foarte posibil sa te superi, sa te enervezi, sa-ti pierzi rabdarea, sa ti se para mult prea greu (ca doar dragostea e usoara, nu?!), sa vrei sa pui stop experientei asteia de dragoste pentru ca o simti ca pe o durere. Pai cum poti oare sa simti altfel decat o durere o experinta care te provoaca sa dizolvi parti ale egoului tau pentru a face loc altei fiinte in viata ta? Si sinelui tau divin, pana la urma.

Spun asta pentru ca am parte exact de aceasta experienta acum in viata mea. Si nu, nu mi-e deloc usor si mi vine sa fug, si chiar am fugit de cateva ori. Am apasat inutil butonul de snooze, doar, doar…. Numai ca, ce crezi? De fiecare data cand am fugit, am fost trasa inapoi, tot de sufletul meu, care isi doreste cel mai mult sa integreze experienta dragostei, oricat de dureroasa ar fi ea pe moment. Pentru ca realizez ca nu experienta in sine e dureroasa, ci ceea ce imi arata clar despre mine. Adica propriile pareri preconcepute, niste standarde conditionate social, niste valori mai mult sau mai putin ale mele. Cu alte cuvinte, ma sperie propria relativitate, ma sperie puterea schimbarii guvernate de iubire. Si stii ce fac? Ma las in voia dragostei mele si imi dau frau liber sa-i invat toate lectiile. Gowing with the flow is not easy. Dar eu cred ca merita.

Hai sa-ti marturisesc ceva. Am fost ranita in trecut. Foarte ranita, exact asa cum ai fost si tu. Mi se pare ca e important sa recunoastem ca toti am fost raniti in dragoste, in mai mica sau mai mare masura, in functie de cum ne-am lasat, in functie de ce am avut nevoie in acel moment al evolutiei noastre si in functie de cat de mult ne-am dorit sa tragem de o situatie pentru a o face “a noastra”. In aceeasi masura, mi se pare important sa extragem fiecare propriile concluziiii ale dezamagirilor din trecut, sa vedem si sa intelegem de ce ai ajuns acolo si la ce ne-a servit. Pentru ca, in mod cert, propriul sufletul a cautat si a avut nevoie de experienta respectiva, tocmai pentru a scoate ce e mai bun din tine.

Stii foarte bine ca e tare usor sa te simiti dezamagita in dragoste. Pentru ca atunci cand esti si iti dai voie sa fii indragostita esti in cea mai vulnerabila stare posibila. Iti pui sufletul pe tava si speri sa fie la fel si de cealalta parte, speri sa fii apreciata pentru asta si, nu in ultimul rand, speri sa nu fii ranita. Toate (si toti) ne dorim asta. In aceeasi masura, toate ajungem sa fim de cele mai multe si in repetate randuri ranite si dezamagite. Iar intrebarea care ne macina sufletul dupa este: ce facem de aici incolo? Cum ne ferim de suferinta in dragoste si cum putem, in acelasi timp, sa reusim sa ne dam frau liber ca sa ne indragostim din nou?

Ultima mea experienta in dragoste nu este in niciun caz nici cea mai minunata, deloc cea mai importanta, nici cea mai proverbiala posibila. Este pur si simplu experienta mea dintr-o relatie de 7 ani, din care cred ca poti sa tragi cateva concluzii si poti castiga o perspectiva in plus la nivel relational.

N-o sa-ti ascund faptul ca a a fost o relatie toxica, profund conflictuala, in aceeasi masura in care era profund afectiva si sexuala. Existau foarte multe diferente intre noi, de ordin intelectual, cultural, relational, social si spiritual. Cu toate astea, existau multe similitudini ce cantareau, la vremea respectiva, mai greu in balanta pentru mine: rani similare din copilarie, structuri afective compatibile, ce au creat o aviditate de afectiune reciproca. Aceasta relatie s-a terminat, din pacate, cu distrugerea casei mele si cu amenintari cu moartea din partea iubitului meu.

Asa ca, am decis o vreme sa ma inchid din punct de vedere al dragostei, sa trag obloanele si sa rezist cu stoicism in umbra lor. Ce crezi ca s-a intamplat? Avand in vedere ca toate experientele la care rezistam, persista, m-am trezit din nou indragostita. Fara sa cer si fara sa vreau. Pur si simplu a venit peste mine valul acesta al dragostei noi, cu multe intrebari, indoieli si conflicte la pachet. Care nu-mi fac deloc viata mai usoara, dar sincer, nu cred ca rolul dragostei in viata noastra e sa ne faca viata mai usoara, ci sa ne faca sa fim mai noi.

Si am mare noroc ca sunt un copac si ca am parte de o comunitate de copaci minunata, in care pot sa ma expun in toata vulnerabilitatea mea si stiu ca nimeni nu ma judeca. Si uite asa invat si eu sa nu ma mai judec si sa nu mai judec. Si e un proces permanent, sa las tot ce e sa fie si sa nu mai incerc sa etichetez sau sa bag experientele in cutiutele mici ale mintii mele care cu asta se ocupa.

Las mintea la o parte, ca stiu ca ma minte si las experientele sa curga exact asa cum vin ele si sa ma aduca mai aproape de sinele meu divin.”

De un copacel din Livada – Iulia Anastasia


Leave a comment

Cum am devenit in sfarsit un copac – de Anastasia

56904948_2123841511070325_3648350198536601600_n

De cativa ani buni am remarcat-o si observat-o (ca o stalkrita, da) pe Andreea pe facebook. Mi se parea o tipa draguta si-mi placeau postarile ei, rezonam cu ele…

Apoi am vazut ca are un studio de yoga si am ras ca o cretina de numele ales de ea: “Auzi, tu? Suntuncopac…” pfiuuuu, femei din astea de si-o ard goale imbratisand copaci pentru ca nu au pe cine sa imbratiseze pe bune. Au urmat postarile despre retreaturile din Bali si deja le urmaream cu admiratie si cu invidie, chiar i-am aratat unul dintre event-uri unei prietene bune si i-am zis: “As vrea si eu sa merg intr-un retreat din asta, dar n-am bani…”.

La care ea mi-a raspuns: “Astea-s femei cu bani, baby… Sunt femei deja implinite, cu familii, cu copii, cu cariere, etc etc”. Eram la o piscina si ma gandeam cum sa fac sa cheltuiesc cat mai putini bani pe consumatie, asa ca m-am gandit: “Asa e, eu nu sunt inca acolo. Trebuie sa ajung mai intai sa fiu o femeie implinita si apoi sa-mi permit sa-mi doresc asa ceva”. Ce sunt astea? Astea sunt convingeri care te limiteaza. Te limiteaza nu numai sa ramai exact in punctul in care esti in prezent si, mai mult, te seteaza sa te simti inferioara, ca nu ai tot ce-ti trebuie ca sa faci ce-ti doresti, ca nu esti suficienta si ca, in general, esti defecta, pentru ca ai ajuns la o anume varsta si uite, ca nu ai reusit, cum au reusit alte femei, sa fii implinita.

Dar daca lucrurile stau de fapt invers? Daca o practica anume, cum ar fi yoga si o comunitate faina te pot ajuta sa fii o femeie implinita? Au trecut 2 ani pana cand am ajuns la concluzia asta, timp in care am urmarit tacit postarile Andreei si ale studioului Suntuncopac.

Si m-am trezit in decembrie 2018 sa caut un studio yoga unde sa ma simt bine, sa nu existe influente negative si sa simt ca pot sa fac fata claselor, sa inteleg ce fac eu acolo. Asta pentru ca eu am inceput sa fac yoga in 1998, de la 17 ani, la singura scoala de yoga disponibila la acea vreme. Da, recunosc, mi s-a parut cel putin curios ca atunci cand am decis sa urmez cursurile acestei scoli, a trebuit sa semnez un contract in care specificam clar ca daca voi avea pe viitor probleme psihiatrice sau tentative de sinucidere, scoala se absolva de orice fel de raspundere.

In acelasi contract, trebuia sa promiti ca nu vei divulga vreodata “secretele” la care vei avea acces de-a lungul practicii tale si ca nu vei spune vreodata cuiva ce ai vazut acolo. Am semnat, bineinteles, eu avida sa practic yoga si sa intru in orice era esoteric, cat mai esoteric… Tin sa precizez faptul ca in timpul cursurilor se faceau doar asane, ni se explica foarte clar pentru ce chakre lucram, totul era foarte corect.

Ca practicant, erai incurajat sa te alaturi comunitatii, sa participi la diverse evenimente organizate de scoala, cu ocazia sarbatorilor crestine sau la diverse evenimente astrale. Nu era un secret faptul ca in cadrul evenimentelor se faceau spirale. Eu am simtit profund sa nu particip la aceste evenimente. Ca sa nu mai zic ca, in decursul a 2 ani cat am frecventat cursurile scolii, nu am discutat cu absolut nimeni de acolo, am simtit ca este cazul sa ma feresc…

Insa, stii cum e, de ce te feresti, de aia nu poti sa scapi. Ba dimpotiva, chiar asta atragi. Si uite asa, nedorindu-mi vreo experienta cu oamenii de acolo, am ajuns intr-o zi sa vad o tipa de anul 10 (eu eram anul 2 atunci), care astepta sa intre la clasa dupa mine. Nu voi uita niciodata cum mi-a zambit femeia asta cu toata fiinta ei si cum, instant, mi-a aratat aura ei si, sincer, a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am experimentat in viata asta. Aura ei era cam cu 50 de centimetri in jurul corpului fizic si era in toate culorile posibile care se miscau si se ingemanau intre ele.

O alta experienta minunata a fost cand am intrat din greseala la o clasa avansata…nu stiu ce an era, insa un tip de acolo levita. Da, chiar levita, era pe orizontala, la peste 20 de centimetri deasupra solului si pur si simplu plutea acolo. Am vazut asta cateva secunde, pentru ca mi s-a trantit direct usa in nas. Nu aveam voie sa vad si sa simt asa ceva… Am frecventat 2 ani cursurile acestei scoli de yoga, pana cand am simtit cu toata fiinta mea ca oamenii de acolo (indrumatorii) ma pot influenta exact cum vor ei. Asadar, mi s-a facut frica, nu am acceptat genul acesta de influenta si am renuntat sa mai merg la cursuri.

Intre timp, la TV se vehiculau acuzatii foarte serioase impotriva unui tip care avea o scoala de yoga si am realizat ca era vorba despre scoala la care mergeam si eu. Am aruncat la gunoi toate cursurile scrise pe care le aveam de acolo si abia atunci am observat ca toate erau semnate la final, cu litere de-o schioapa, cu numele lui. M-am felicitat ca am avut puterea de a renunta usor la practica asta si ca nu am simtit vreo influenta negativa din acest motiv. Tot in contractul de care povesteam mai devreme, era specificat urmatorul aspect: atunci cand renunti la practica yoga la respectiva scoala, te angajezi sa explici motivul pentru care ai renuntat si sa o faci in scris. Nu am simtit sa fac acest lucru, asa ca nu l-am facut.

Am renuntat la practica yoga, cu toate ca o simteam ca fiind parte din mine si ca ma ajutase foarte mult sa ma cunosc, sa ajung la aspecte profunde ale mele si ale vietii in general. Dar, stii cum e… Poti sa negi ce esti si ce ai nevoie doar pentru o vreme… Asa ca dupa 10 ani, in 2008, am decis sa ma inscriu la o alta scoala de yoga, dupa ce m-am documentat serios inainte si am realizat ca pot avea incredere in persoana respectiva pentru a ma ghida in practica yoga.

Am inceput sa merg la cursuri, insa la cele de incepatori ma simteam over-qualified, iar la cele de avansati ma simteam ultima cretina. Simteam parca aveam nevoie de un mare dictionar sa inteleg ce ziceau, ce faceau si ce simteau oamenii aia acolo. Si asta pentru ca asa erau organizate cursurile: aveai cursurile anului in care te inscriai si toata lumea acces la cele de avansati. Asadar, dupa jumatate de an am renuntat pentru ca simteam ca as fi vrut sa rezonez cu zona de avansati, insa ma depasea mult si as fi avut nevoie de o perioada de acomodare si invatare, care lipsea. Si uite asa am ajuns dupa inca 10 ani sa caut scoli de yoga, pe simtite, nu rational. Asta cu toate ca aveam exact in fata mea studioul pe care il cautam, si anume Suntuncopac.

Dar eu am tot cautat si am citit reviewuri zile intregi…. Si apoi am intrat pe site-ul Suntuncopac si am fost tare dezamagita ca am vazut clase cu oricine altcineva in afara de Andreea… (Am aflat ulterior ca de fapt era plecata in India Retreat cu un grup de la studio si in mod normal are clase)… mi-am zis; ‘Ce rost are sa ma inscriu la scoala unei persoane de la care vreau sa invat, daca ea nu preda, pana la urma?’ Si am ramas asa, dezamagita si cu buza umflata (si nu de botox :)))) cateva zile. Pana cand mi-am zis: “Mai, hai sa merg sa vad despre ce e vorba. Nu-mi place, nu mai merg si gata. Ce mare filosofie?” Mi-a fost greu sa ma urnesc, pentru ca dupa orice dezamagire sau dezamagiri este greu s-o iei de la capat, sa ai incredere intr-o persoana care sa te ghideze spiritual. Iar pentru mine aspectul spiritual este tot ce ma intereseaza, este estenta si prezenta. Fac aici o paranteza pentru ca eu asociez aspectul spiritual cu cel relational. Si in ceea ce priveste relatiile, fie ele de cuplu sau de prietenie, e mereu greu sa o iei de la capat si sa ai incredere. Da, ai fost dezamagita si cu siguranta vei mai fi. Da, ai suferit si cu siguranta vei mai suferi. Da, ai ranit si tu constient sau inconstient si vei mai rani. Si ce daca? Traim si invatam si frumusetea vietii este ca putem face asta doar impreuna, oglindindu-ne unii in altii si realizand ca pana la urma, nu exista separare. Si ca suferinta mea e suferinta ta, asa cum bucuria mea e bucuria ta.

Si hai sa va spun cum m-am decis cu adevarat sa fiu un copac.

A postat Andreea la un moment dat o poza cu ea plangand, in care i-am simtit vulnerabilitatea, am simtit ca se lasa sa fie om, ca nu se pune pe un piedestal al unui guru care e deasupra oricarei suferinte. Si exact in acel moment am rezonat cu ea. De ce? Pentru ca, uite, si eu acum 2 ani, am postat o poza cu mine plangand, chiar de revelion, pentru ca ma simteam tare singura si neiubita. Si am stiut ca eu vreau sa lucrez cu un om adevarat, cu un om complex, cu stari multiple, pentru ca simt ca doar asa pot invata, doar asa pot evolua, acceptandu-ma pe mine in orice stare si facand pace cu mine…

Si uite-asa am devenit un copac.

In sfarsit.


1 Comment

“Am investit in pantofi si haine cand sufletul meu voia sa investesc in el”…de Iuliana, un copacel din livada

yoga bucuresti

Cuvinte din suflet de la Iuliana:

“Despre retreat-ul in Bali pot spune ca a fost plin de experiente revelatoare, energie pozitiva, oameni minunati, eliberare, intelegere. Am aflat despre mine lucruri pe care nu le stiam si altele pe care le uitasem.
Sunt convinsa ca pentru fiecare este altfel, insa asta e experienta mea.

Eu am inceput sa merg la yoga in urma cu doar cateva luni, si nu pentru ca asta am simtit, ci pentru ca am auzit tot mai multe persoane ca fac yoga si ca se simt bine. Nu prea intelegeam de ce, caci eu imi imaginam ca yoga e o clasa in care stai, te intinzi si te plictisesti, si din acest motiv am evitat-o pana la 37 de ani. Inainte sa ma duc la prima ora de yoga am cautat pe net cate calorii se consuma la o astfel de clasa si guess what? Primul raspuns pe care l-am primit e ca yoga nu este despre calorii; si atunci am devenit un pic curioasa – dar despre ce o fi?
Pe masura ce am inceput sa merg la mai multe clase mi-am dat seama cat de ignoranta si naiva am fost; a inceput sa-mi placa si sa devin din ce in ce mai curioasa. Deoarece incepusem la sala, unde se face power yoga, o perioada am crezut ca yoga este doar despre asane si flexibilitate (alta naivitate). Dar cand am inceput sa incerc clase si in alte locuri, am inceput sa inteleg partea de dezvoltare si energia din yoga. Ca este despre tine si cum te dezvolti si devii ca om.

Atunci a fost momentul cand mi-am dorit sa merg intr-un retreat. Voiam sa inteleg mai mult. Ce-mi imaginam eu ca este intr-un retreat – program militaresc, foarte multe clase, teorie, meditatii, si probabil un loc frumos. Dar eram pregatita pentru asta (asa credeam).
Intre timp o prietena imi spusese despre studioul Suntuncopac, am dat follow la pagina de pe Facebook, insa nu ajunsesem la nicio clasa inca. La un moment dat a aparut anuntul despre retreatul in Bali – si stiu ca suna ca un cliseu, dar am simtit ca trebuie sa merg. Fara sa gandesc, pur si simplu m-am hotarat sa merg. Ce e interesant este ca aveam deja rezervata si platita o vacanta de revelion in Bali, dar nu conta. Simteam ca e altceva acest retreat si mi-am dorit sa cunosc Bali ca un non-turist.
Si asa am inceput sa merg la studio la Andreea, Copacul 

Am inceput sa merg la studio pt yoga, workshops, clase de dezvoltare personala si deja incepusem sa-mi conturez o imagine frumoasa despre cum va fi in retreat. Dar, desi asteptam cu nerabdare, mintea mea incepuse sa se agite: cum ma duc eu asa departe?; nu cunosc pe nimeni; cum rezist cu atat de multe femei; o sa fiu sub lupa, ca asa e intre femei; daca se intampla ceva si eu sunt la capatul pamantului?, etc…mintea mea poate face nenumarate scenarii. Dar ma gandeam totusi sa fiu curajoasa si sa las experienta sa se intample, indiferent cum o fi ea; si in plus nu intalnisem nicio persoana care sa fi fost in Bali si sa-mi spuna ceva negativ. Asa ca am mers inainte; cu frica, dar am mers inaite.

Cu cat se apropia plecarea, deveneam mai entuziasta, ma simteam ca atunci cand eram copil si ma pregateam sa plec cu parintii la mare (pe care o vedeam o data pe an). Sunt un control freak, nu am vrut sa recunosc multa vreme, dar sunt. Asa ca mi-am facut si nenumarate griji, am pus foarte multe intrebari despre cum este acolo, ce program avem, unde stam, cu cine, si ma gandeam ce o sa fac cand o sa am timp liber. Am plecat cu 23 kg, cu foarte multe haine si o mini farmacie – daca am nevoie de ceva si acolo nu exista?
Eram pregatita: un loc exotic, frumos, ma bucuram ca stam in hoteluri de 5 stele, yoga si 23 de kg de back up plans.

Doar ca Bali avea cat de curand sa-mi dea cu toate planurile peste nas. Si cat de mult ma bucur acum pentru asta. Ne zicea Crina mereu sa nu ne mai facem griji si sa ne lasam surprinse dar nu intelegeam de ce – pana am ajuns acolo.
Am invatat din prima zi ca Bali pentru mine nu inseamna insula si locurile frumoase, ci cum ma face sa ma simt. A fost prima lectie importanta, caci pentru foarte mult timp am ignorat ce simt si aveam senzatia ca bucuria mea vine din lucrurile materiale. In Bali m-am simtit imediat ca acasa si foarte mult au contribuit localnicii, niste oameni extraordinar de buni si frumosi, care iti zambesc mereu si te saluta cu mana pe inima. M-am simtit in siguranta si iubita – nu stiu sa explic cum sau de ce, pur si simplu asta am simtit. Si brusc faptul ca stateam la 5 stele a devenit doar un “bonus”. Ma simteam mult mai bine stand pe jos intr-un ashram ascultand mantre de la localnici si socializand cu soparle, furnici, gandacei. Si daca as fi dormit pe jos acolo nu mi-ar fi pasat – Doamne, unde se dusesera fitele mele? Dupa o zi nu mai stiam in ce zi suntem, cat e ceasul, care e programul – nu-mi pasa, doar traiam cu bucurie ce venea. Si au venit si bucurie, si tristete, si lacrimi eliberatoare, si revelatii, un carusel de emotii din care am aflat mai mult despre mine doar pentru ca le-am acceptat. La un moment dat m-am intrebat daca mai sunt eu.
Am descoperit un loc care iti ofera de toate, asa ca toate kg mele din valiza devenisera aproape inutile. Pana si Starbucks exista in Bali, ceea ce ignoranta din mine n-ar fi conceput. Dar cel mai mult m-a impresionat partea spirituala din insula – ashram-ul unde am plans cu bucurie cand am simtit ca ma coplesesc vibratiile inalte; ritualurile cu apa si foc – ce trairi eliberatoare au fost aici; ziua in sat printre localnici – zambete si fericire pura, ceva ce nu simt pe strada acasa.
Si am realizat: da, sunt superficiala; judec inainte sa inteleg; imi fac sute de scenarii negative cu mintea in loc sa traiesc cu inima; conteaza prea mult ce cred altii si mi-e frica sa traiesc cu adevarat; am investit in haine si pantofi in loc sa investesc in ce-i trebuie sufletului meu. Si am stiut atunci: vreau sa cunosc lumea si vreau sa am curaj sa ma cunosc pe mine.
Zicea o femeie superba din retreat (da, una dintre acelea de care am temeam ca o sa ma judece) ca e nevoie cateodata sa pleci departe ca sa te regasesti. La mine asa a fost.

Si toate astea s-au imbinat perfect cu clasele de yoga si workshop-urile noastre, unde am descoperit oamenii cu care am venit. Toate fetele de care mi-era frica ca ma vor pune sub lupa mi-au devenit prietene, mi-au dat instrumente sa ma dezvolt, am invatat una de la alta, am crescut impreuna in aceste zile. Am impartasit experiente pe care nu mi le-am spus nici mie, cu atat mai putin prietenilor sau familiei. Si pana la final s-a creat o energie fantastica intre noi. Am invatat de la fiecare dintre ele si sunt recunoscatoare pentru fiecare experienta.
Si uite ca nu am avut parte de retreat-ul pe care mi-l imaginam eu cu program militaresc, ore de teorie si un loc frumos. Am avut parte de mult mai mult – am avut parte de mine, de oameni frumosi, de experiente pentru suflet, de dezvoltare personala, de iubire, am invatat sa iert (finally!).
Si cu totul neasteptat, am si lasat ceva pe insula – niste frici, ganduri, cateva griji, o mare parte din masculinul din mine.
M-am bucurat de fiecare moment. Si ma bucur in continuare caci m-am intors o alta persoana.

Namaste fetelor!”


Leave a comment

Spiritualitate…. si cu ruj pe buze

IMG_9965

Draga copac,
La fostul meu job de la un lant de fitness  unde am fost director de mkt 5 ani, la una dintre clase  profesorul a dat afara o clienta  si a urlat la ea in gura mare pentru ca purta ruj rosu pe buze. Femeia aia a iesit plangand in hohote umilita si nu am mai vazut-o niciodata. Eu eram oripilata, traumatizata dar si extrem de lasa ca nu am facut nimic. Am stat ca fraiera, ca in armata cu ganterele alea de halterofila in brate si tragand cu turma de fiare, ca socitatea ne invata convingerea  ca “viata e grea si trebuie sa tragem tare pentru ea asa-i ?”. Nu am avut curajul sa ma duc la el sa-i spun sa-si bage frustarile in singurul lucru mare= bicepsul  si nu am avut curajul sa ma duc dupa ea sa o iau  in brate si sa-i spun ca este atat de frumoasa.

De atunci mi-am jurat ca eu voi ajuta ” femeia ” sa ramana femeie si o voi ajuta sa scape de toate convingerile limitative care ii  castreaza feminitatea si frumusetea interioara si exterioara. Convingeri de genul ca frumusetea noastra sacra feminina nu merge mana in mana cu intelepciunea, cu spiritualiatatea, bunatatea, cu seriozitatea, responsabilitatea  si ca una o exclude pe alta. Cine spune asta? Vocea celorlalti, a constiintei colective, dar se poate transforma in vocea ta daca tu o crezi.

Imi aduc aminte de o alta prietena care spune ca s-a vopsit din roscata in satena pentru ca i se parea ca in functia de conducere pe care o are culoarea parului ii va aduce dezavantajul de a fi luata de pitipoanca, proasta  sau … dorita ca femeie de catre sefi sau colegi…?!

O studenta la curs povestea cum a ales inconstient sa se ingrase in casnicie aproape 20 de kg pentru a nu fi atractiva pentru alti barbati pentru ca “nu se cade pentru o femeie maritata”…

O alta studenta de la yoga, avocata  imi povestea cum a pierdut un contract condus de un barbat ca postase o poza in spagat pe facebook pe profilul ei personal “pentru ca poate si vocea parintilor ne spunea ca nu e frumos pentru o fetita sa se cracaneze asa-i ? “..

O tipa pe facebook imi scrie odata ca si-ar dori sa vina si ea in retreat in India cu mine insa nu vine pentru ca faptul ca vede in poze  multe femei aranjate si in rochii, o face sa creada ca e treaba superficiala acolo, turistica si ca nu are ce cauta cu niste pitipoance :)! Au am intrebat-o doar atat : “ce povara si suferinta  a ajuns pentru noi femeile sa ne permitem sa purtam rochii asa-i”?

Pentru ca am si showroomul de rochii la studioul de yoga, rochii pe care eu si sora mea le creem din iubire de noi si de “femeie”, cate vorbe nu am auzit de la colegii de breasla “ca la mine la yoga e doar marketing si parada modei si nimic mai mult ” ca noi doar stim sa ne distram la clase in salopete mulate si sa ne  facem poze” etc etc etc. Intotdeauna vor fi oameni care sa ne spuna ca suntem mici, ca altii sunt mai buni dar pe mine yoga m-a invatat sa fiu blanda cu mine si fiind blanda cu mine voi gasi puterea sa fiu asa si cu ceilalti, asta insemnand chiar acceptarea celor care nu ma plac sau nu impartasesc aceleasi valori cu mine.

Printre altele, Yoga  mi-a adus responsabilitate si asumare.  Mi-a adus sclipirea aia in ochi ca  STIU CINE SUNT SI CE POT si nimic si nimeni nu poate schimba prezenta mea divina. Cred ca pot fi un om foarte bun si bland, cred ca pot fi extrem de inteleapta si cunoscatoare, un profesor  inspirational  de yoga si un terapeut la fel de bun si cu sutana in cap dar si in rochii cu spatele gol daca asa am eu chef. Am invatat sa nu-mi mai castrez feminitatea dupa cum bate vantul celorlalti  si am mai inteles ca daca vrei sa-ti asumi  ZEITA asta care-i la moda acum ai nevoie de curaj… de cohones :))

Am zeci de fete la studio extrem de frumoase, sexy  si ingrijite dar care sunt si bomba de carte, super spirituale  si extrem de realizate in cariera, sotii exemplare si mame iubitoare . Poti fii ce vrei tu sa fii. Dumnezeu te iubeste oricum si traieste prin tine indiferent de cat de inalte sunt tocurile tale.

Cine suntem noi sa judecam ce e bine si ce e rau? Care-i prost si care-i destept? Care-i frumos si care-i urat? Care -i spiritual si care nu-i? Cat de mult arata asta celui care judeca ca nu se  iubeste, ca nu ne respecta  in fiinta si cat de mult sufera? Doar un om care sufera, care nu “traieste in sine”  judeca mai departe…

Lately, imi povestea o studenta de la curs  ca ea abia pe la varsta de 23 de ani a descoperit ca nu e chiar asa blonda si prostuta cum i-a sugerat de-a lungul timpului societatea ( colegii, prietenii, rudele, cunoscutii)  ca ar fi. In timpul scolii se foloseau la adresa ei apelative de genul “blondis”, “prinţes”, daca lipsea de la vreo ora se sugera ca “sigur este la coafor”, ca sa descopere in timp ca reuseste sa termine diveste sarcini mai repede si mai bine decat alte personane… Punctul culminat a fost cand la facultate un profesor a laudat-o in fata intregii grupe cand i-a dat rezultatele unui test de creativitate: “Am primit confirmarea ca aceasta fata nu este doar foarte frumoasa dar este si foarte desteapta, una dintre cele mai intelepte fiinte de pe aici!” . Ea nu era atenta pentru ca “sigur nu avea cum sa fie vorba despre ea” intrucat “vocea celorlati spunea altceva pana acum”  dar profesorul i-a pus lucrarea pe masa si aproape i-au dat lacrimile pentru ca a fost pentru prima data cand si-a dat seama ca frumusetea si intelepciunea  nu se exclud, ba mai mult pot merge foarte bine  mana in mana. Si de atunci si-a acceptat frumusetea si intelepciunea la pachet.

Femeilor li s-a bagat in cap de mici ca daca vor sa faca treburi importante si serioase in viata  “nu au timp de machiaj şi moda”.  Studenta  mea isi dadea seama acum “cat de mult a pierdut” luandu-se dupa aceste opinii exterioare şi mi-a spus “acum mi se pare fascinant si amuzant ce surprinsi sunt oamenii de mine cand descopara ca nu sunt doar o femeie frumoasa precum o papusa cu capul gol”. 

Probabil aceaste atitudini s-au nascut din frica  de a accepta ca se poate sa existe o minte frumoasa sau un suflet frumos intr-o infatisare asemenea. Se apreciaza ingrijirea de exterior ca fiind o treaba atat de superficiala, cand de fapt ingrijirea de suflet si de minte ar trebui sa fie cea mai importanta. Ei bine… eu nu sunt de acord deloc. Ba mai mult, cred ca si exteriorul reflecta sufletul si mintea noastra. Cred ca este o sageata cu doua directii. Este o uniune corp-minte-suflet. Aşa cum ne prezentam lumii este asa cum ne simtim in interior si ingrijirea de sufletul nostru se vede in cat de mult ne iubim cu totul. Cum spunea si Iyanla Vanzant: “Felul cum te prezintii lumii este o ofranda adusa lui Dumnezeu.”

Si nu ma intelege gresit, nu ma refer ca-i musai  sa-ti dai cu ruj si sa te pui pe toace ca sa-ti arati  ca esti femeie, alegi cum vrei tu, ma refer sa lasi sa se vada in ochii tai ca te accepti si te iubesti si sa te inveti sa nu mai judeci pentru ca asta iti provoaca suferinta! Te iubesti? TE accepti? 

In calatoria mea am auzit de multe ori cum sa fii un om spiritual inseamna sa renunti la a avea grija de trup si cumva sa renunti la haine, make-up, respectiv feminitate , sexualitate sacra… pentru noi femeile  etc. Inteleg sa nu fii ataşat de aspectul fizic  insa spiritualitatea, intelepciunea  si puritatea sufletului se pot manifesta din orice forma  si in sutana de puritana dar si in tocuri de 20.

Cred ca degeaba porti haine de preoteasa, meditezi si afirmi ca esti o persoana spirituala daca peste cinci minute barfesti si tipi la chelner ca nu ti-a adus ce tip de sos voiai tu, treaba reala vazuta de mine personal in Bali, sau degeaba esti yoghin cu nu stiu cate mii de ore de yoga daca iti judeci colegii de bransla, razi de  studenti si arunci cu noroi in stanga si dreapta.  

Acestea sunt doar opinii rostogolite din neam in neam pornite din frica sau uneori complexe si suferinta. Noi cred ca putem face mai mult, putem intelege mai mult, putem rupe karma fara sens si ne putem accepta si respecta exact asa cum suntem pe noi si pe ceilalti, fara tendinta disperata de a ne schimba unii pe altii dupa propriile noastre convingeri limitative.

Cred ca suntem unici si diferiti si mai cred ca suntem fiecare minunati in felul nostru  atunci cand realizam ca suntem suficienti.

Asa ca da, am conceput acest studio de yoga si dezvoltare personala pentru ca tu FEMEIE sa fii exact asa cum esti si cum ai chef si sa-ti asumi asta!  

Vino asa cum esti!