Suntuncopac

Suntuncopac si sunt aici pentru tine la studioul meu


Leave a comment

“Cine sunt si ce fac” de Svetlana

Draga copac,

am cunoscut-o pe Svetlana de curand, la recomandarea lui Alin, “maestrul” Centrului Shakti unde imi ingrijesc parul, unghiutele, corpul si mintea, alaturi de echipa lui  zen si minunata pe care o conduce cu mare iubire si daruire:” Trebuie sa o cunosti pe Svetlana, sa faci o sedinta de coaching cu ea! Este foarte tare!” . Am ramas foarte impresionata  vorbele frumoase care “au iesit” din Alin la adresa sotiei lui, asadar am fost nerabdatoare sa o cunosc, si sa ma cunosc pe mine prin ea.

Alin a avut dreptate. Svetalana este foarte tare! Si nu numai pentru ca este o femeie extraordinar de frumoasa si inteleapta, dar pentru ca pur si simplu … ESTE. Si stie ca ESTE.

In Yoga folosim “Namaste- lumina din mine vede si recunoaste lumina din  tine”, iar in timpul celor 2 ore alaturi de Svetlana chiar am reusit sa observ acea lumina, radioasa, centrata, puternica si simpla din ochii ei.  Si prin ochii ei am reusit sa-mi confirm lumina din mine. Si am realizat a 1000-a oara ca yoga este pe saltea dar si in afara ei.

Vorbim aceeasi limba, fiecare cu a ei “curgere” . Svetlana foloseste mult ideea “Cine esti?”, paradigma foarte utila si mie in practica Yoga. Concret, fiecare dintre noi, prin calea sa diferita, are misiunea de a re/descoperi/ aminti cine este si odata ce si-a gasit darurile ii poate ajuta si pe ceilalti inspre aceasta calatorie spre Sine.  Imi aduc aminte ceva funny si intelept de la Svetlana ” Daca esti la ghiseu la tren si vrei sa-ti iei un bilet  undeva, vanzatorul te intreaba nu numai unde vrei sa ajungi ci de asemenea si de unde pleci :).” Asa e si in viata, alergam spre viitor dar stim care este punctul de start?!  Tot acum imi vine in minte o vorba din sedinta cu ea, “daca un om crede ca nu are importanta/valoare printre ceilalti prin puterea si prezenta lui, sa ne gandim la un tantar ce poate face intr-o incapere cu oaspeti :)” .

Asadar fiecare dintre noi are aceasta sclipire in ochi, minte si in suflet si este dator fata de el insusi sa si-o descopere. Mai departe o las pe Svetlana sa va introduca un pic in lumea coachingului  ei :

“Se spune ca cel care face profesia potrivita, imbraca haina fericitului. Ma consider o persoana fericita pentru ca mi-am ascultat si apoi am si urmat glasul inimii pentru a ajunge la centru, la ceea ce reprezinta esenta fiintei mele, acea combinatie de trasaturi, calitati, caracteristici care ma fac absolut unica. In urma acestei calatorii, mi-am descoperit si accesat darurile iar ceea ce a urmat a reprezentat o consecinta absolut fireasca si anume sa impartasesc cu ceilalti din unicitatea universului meu, de a aduce in lume bucatica mea de puzzle care completeaza tabloul lumii, il face mai armonios, mai luminos si il intregeste.

 

Din 2009 am ales sa merg pe calea coaching-ului, dupa ce am incercat experiente care nu ma implineau decat in sfera rational-intelectuala cum a fost drumul stiintelor politice si al job-ului in sfera institutiilor europeene, drum care ma hranea mai degraba pe orizontala vietii dar care nu-mi  permitea zborul si inflorirea.

 

Un alt punct de cotitura a fost atunci cand la usa vietii mele a batut baietelul meu Matei. Toate studiile, formarile si examenele de pana atunci, luate impreuna, nu au putut egala cresterea si dezvoltarea accelerata care urmau sa se intampla. El este omul care aduce Adevarul, cel care imi reaminteste despre adevarata semnificatie a Bucuriei de Viata, el ma invata cum se pastreaza igiena psiho-emotionala si cat este de importanta aceasta pentru o viata echilibrata. Tot el mi-a reamintit de natura efemera a vietii si prin urmare, am capatat determinare si hotarare in tot ceea ce intreprind.

Image may contain: 3 people

 

Felul in care am imbracat eu haina coaching-ului pe structurile fiintei mele este unul unic si acesta consta in a insoti oamenii in calatoria spre centrul inimii lor pentru a-si descoperi unicitatea, darurile pentru ca mai apoi sa le poata impartasi cu cat mai multi, spre binele aestei lumi. Acest proces incepe prin a raspunde la intrebarea ‘cine sunt eu’, continua prin a determina sistemul propriu de valori, setul de convingeri, determinarea convingerilor limitative si a definitiilor din spatele unor cuvinte care nu ruleaza in favoarea noastra, pentru a ajunge mai apoi la subiectul relatiilor si interactiunea cu mediul.

 

Atunci cand stim cine suntem, ne cunoastem valoarea, creste stima de sine, stim ca tot ceea ce cautam poate fi gasit si accesat in noi insine, oricand si odata gasite acolo, nu mai sunt de imprumut  iar notiunea de competitie cu mediul exterior isi pierde valoarea.Képtalálat a következőre: „centrul shakti”

 

Totul este perfect interconectat si atunci orice schimbare intreprindem intr-o anumita sfera a fiintei noastre, va avea un impact asupra intregului si orice schimbare se produce in noi, aceasta va reconfigura mediul din jurul nostru. Prin urmare, orice schimbare ne dorim in viata noastra, fie ea pe plan personal, profesional sau social, trebuie sa incepem prin a aduce schimbarea in noi insine, celelalte vor reprezenta o consecinta fireasca.”

 

O poti cunoaste pe minunata  Svetlana Bradescu-Simion la Centrul Shakti  pe care il conduce alaturi de sotul sau, cu atata pricepere si pasiune.

Namaste!

 

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!

 


1 Comment

Cum comunicarea nonviolenta i-a schimbat viata Silviei, un copacel din Livada

Draga copac,

am cunoscut-o pe Silvia in vara anului trecut cand mi-a facut o vizita in casa parinteasca de la tara, in gradina si livada copacului unde am organizat o masa campeneasca si o yoga in talpile goale pentru copacei. De cand am vazut-o pentru prima oara, parca o stiam de o viata. In cadrul unui exercitiu de impartasit povesti stiu ca eu  le-am spus fetelor ca mi-ar placea sa las “in borcan” comunicarea mea violenta fata de sotul meu (care uneori ma scoate din pepeni cu igiena casei adusa la extrem:)  si stiu ca ea mi-a spus de existenta unei carti “Comunicarea nonviolenta” si de un curs in care ea urma sa se certifice cu aceeasi tema. Mi-a impartasit cu lacrimi in ochi cate schimbari a adus in viata ei aceasta noua viziune pe care avea sa o imbratiseze.

In scurt timp am primit cadou cartea de la ea, iar mai departe va las si pe voi sa va inspirati cu povestea & schimbarea Silviei. Ne propunem sa organizam impreuna si un workshop de dezvoltare personala pe aceasta tema, asadar sper sa va fie cu folos aceasta prima interactiune cu conceptul de comunicare nonviolenta:

“‘Fac pace cu tine, fac pace cu mine, cu sufletul meu. Și mă întorc spre sufletul meu cu blândețe și grijă.[…] Și gura vorbește și sufletul tremură, nu sunt în armonie, vibrațiile sunt diferite. Cum poți opri cuvintele, cum poți închide gura, să ai grijă de suflet? Dar, oare, trebuie oprită dacă ea vrea să vorbească sau oare poate învăța graiul sufletului? Și atunci vor fi în armonie și sufletul va înflori în mângâierea cuvintelor.’

                                                             -citat din jurnalul meu

Stau cu laptop-ul în față și mă gândesc la ce să vă spun despre mine, nu e că nu aș avea ce, dar nu știu ce aș alege, pentru că fiecare pas din ultimii ani are valoare pentru mine, e drumul meu, presărat cu de toate.

Am intrat într-un proces lung de transformare, care a început înainte să știu că îmi voi dori să împărtășesc cunoștințele mele și cu alții, alegând să devin trainer de comunicare nonviolenta. Pentru mine comunicarea nonviolentă este limbajul sufletului, menit să mă conecteze, atât cu mine însămi, cât și cu ceilalți. Dar nu aș spune că este un limbaj și atât, ci este un stil de viață, transformarea mea  începând din interior către exterior, prin conectarea cu sentimentele și nevoile mele, ce stau în spatele judecăților sau a reacțiilor și acțiunilor mele.

Mulți ani am aruncat cu vorbe, menite să stârnească reacții puternice, în cei din fața mea. Sau, dacă nu aruncam cu vorbe, le opream și mă transformam într-o ‘bombă cu ceas’. Mulți ani de durere și neputință în a exprima ce se întâmpla în mine, astfel încât să reușesc să fiu auzită/văzută și să mă conectez cu cel căruia îi adresam cuvintele. Ani de furie, de judecăți, de idei preconcepute, de căutare a vinovatului. Fie eu eram vinovată, fie celălalt, altă posibilitate nu vedeam.

Drumul meu spre cunoaștere a sinelui, spre transformarea mea ca ființă a început în urmă cu 6 ani, pe 2 octombrie, de Ziua Internațională a Non-violentei, când am participat la primul meu curs de comunicare nonviolentă, găzduit de Monica Reu si Ian Peatey. Eram mamă de jumătate de an, în depresie post natală, disperată, debusolată, furioasă, frustrată, cu încrederea de sine la pământ.  Toate schimbările din viața mea mă depășeau și faptul că nu reușeam să mă vad, să mă conectez cu mine și să cer ajutor contribuiau la lipsa de ușurință a întâmplărilor din viața mea.

Am plecat plângând de acasă, cu copila după mine și lacrimile au continuat să îmi curgă pe obraji, fără încetare, pe tot parcursul zilei. Îmi aduc aminte de momentul de empatie, în esență pură, în care Ian m-a ascultat, fără să intervină, fără să mă judece. Îmi aduc aminte de sentimentul de rușine pe care îl aveam atunci când fiica mea făcea zgomote, gândindu-mă că nu aș avea acceptare. Dar nu a fost așa, oamenii aceia m-au primit cu blândețe și compasiune. A fost pentru prima oara când am înțeles ce înseamnă un spațiu sigur, în care poți fi tu și oamenii să te primească cu brațele deschise.

Au urmat șase ani în care am participat la alte cursuri, atât de comunicare nonviolenta cât și de parenting și dezvoltare personală, căutându-mi rostul în viață. Stăteam acasă cu cei doi copii și aveam grijă de ei, ‘ atât’ –  în viziunea altora, dar și în a mea.  Șase ani, din care aproape 5 presărați, în mare parte, cu sentimente de teamă, furie, frustrare, deznădejde, disperare, tristețe,  care arătau că multe nevoi nu îmi sunt împlinite. Însă setea mea de cunoaștere, de transformare devenea din ce în ce mai puternică.

Aș mai povesti despre mine, cea de ieri, însă, acum, aleg să vă povestesc cum sunt eu astăzi și cum contribuie comunicarea nonviolentă în viața mea, pentru că, în tot ce aleg sa fac, cel mai tare își pune amprenta acest limbaj al sufletului.

Astăzi mă uit la mine, cea din trecut, și nu mă învinovățesc, ci aleg să privesc cu blândețe, cu compasiune și iubire către mine, către acțiunile pe care le-am ales atunci în încercarea disperată de a-mi împlini niște nevoi.

Astăzi aleg să nu mai caut vinovați, nici în mine, nici în ceilalți, ci mă uit la sentimentele și nevoile din spatele fiecărei acțiuni, căutând să mă conectez.

Astăzi aleg să nu mă mai las ghidată de imaginea de inamic pe care obișnuiam să o creez cu atât de multă ușurință la adresa celorlalți, ci mă îndrept către ei cu compasiune și îi privesc ca pe ființe vii, cu sentimente și nevoi.

Astăzi pot să spun nu, pentru că știu că ‘nu’, nu are legătură cu celalalt, ci cu faptul că în momentul acela aleg să îmi spun mie da, pentru o nevoie care e mai puternică în mine. Pentru că știu că pot să mă uit spre celălalt și să îl ascult, să știu cum este pentru el să audă un ‘nu’ și să îi ofer empatie.

Astăzi știu diferența dintre empatie și simpatie. Și aleg sa nu mai simpatizez sau când o fac, să spun. Dar știu și să empatizez și am momente în care oameni, pe care abia i-am cunoscut, îmi spun lucruri atât de intime lor, pe care nu le-ar spune oricui, pentru că se simt liniștiți, că au un spațiu sigur unde pot spune lucruri, fără să fie judecați . Și eu primesc vorbele lor ca pe un cadou.

Astăzi îmbrățișez orice sentiment, pentru că știu că nu există sentimente bune sau rele, ci sentimente care ne îndeamnă spre o conectare cu sinele, cu nevoile vii din noi.

Astăzi trăiesc mai mult în prezent și mai puțin în trecut și viitor.

Astăzi îmi doresc și aleg să contribui în viețile oamenilor și o fac cu bucurie, ținând cont și de alte nevoi din mine, în acel moment.

Astăzi nu mă mai ‘plâng’, pentru că știu unde găsesc empatie și nu judecată. Acolo nu îmi spune nimeni ca mă ‘plâng’, ci mă vede, mă aude, îmi e alături, îmi identifică sentimente și nevoi.

Astăzi aleg, tot mai des, să nu mai țip, să nu mai înjur, pentru că știu și vreau să ‘țip’ în limbaj de comunicare nonviolentă.

Astăzi aleg să nu mai tac, pentru că știu să exprim ce se întâmplă în mine, în așa fel încât mesajul meu să ajungă  la celălalt .

Astăzi, în loc să mă judec, aleg să îmi ofer empatie.

Astăzi mă accept în toate formele mele, mă iubesc și îmi dau voie să fiu iubită și să ofer iubire.

Astăzi știu că intențiile mele sunt sincere, că poate, uneori, acțiunile mele nu arată asta, dar știu că pot să mă întorc oricând la ceva ce am făcut și să vorbesc deschis despre ce s-a întâmplat în mine și de ce am ales să fac asta.

Astăzi pot să mă simt recunoscătoare și primesc cu atât de multă bucurie sentimentul acesta în viața mea.

Astăzi fac loc vulnerabilității, pentru că nu o consider o slăbiciune, ci un dar de preț în călătoria mea.

Astăzi mai țip, mai simt furie, mai creez imaginea inamicului, însă, tot azi, pot și vreau să mă întorc spre mine, să aleg să mă descopăr si să văd ce e viu în mine, pentru a crește și pentru a-mi alinia acțiunile cu valorile mele în viață.

Astăzi încă îmi vindec sufletul, dar sunt pe drum, sunt acolo și sunt fericită.

Astăzi aleg să fiu, deși, în trecut, aș fi ales de multe ori să nu fiu!

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!


Leave a comment

“Cand nu mai ai mama si ii scrii in fiecare an de 8 martie, invatatoarei ” de castanul din Livada

Draga copac,

cand am deschis usa turquoise a studioului meu mi-am setat ca intentie ca cei care au nevoie de ceea ce pot sa ofer dincolo de ea sa vina la mine.  Sa vina copaci buni, calzi, bine intentionati, deschisi, curiosi si astfel impreuna sa contribuim sa aducem un pic de constientizare  in noi. Si au venit: au venit ciresii, salcamii, stejarii, salciile etc. Au venit sa ma cunoasca si sa  se cunoasca.

Au venit si castanii. Iata mai jos povestea unuia dintre ei. Sper sa te inspire, cel putin atat cat m-a atins pe mine.

Castanul este o fosta eleva a mamei mele, a carei mamica a ales sa plece “acasa” cand ea avea atunci doar 3 ani. La scoala o zi critica pentru ea a fost mereu 8 martie. Copiii erau invitati să scrie o scrisoare pentru mame iar Castanul neavand mama, i-a scris in fiecare an mamei mele si invatatoarea sa. Iata cum in final Castanul a gasit-o pe mama ei in ea:

“Mi-am ales numele de castan pentru că fructele acestuia mi se păreau minunate, asa lucioase și perfecte pentru ținut în palmă și jucat. Am și o amintire frumoasă din copilărie, bunicii mi-au spus că am părul castaniu, și m-am gândit imediat la castane și am decis că înseamnă că e frumos, deși în desene părul frumos era cel blond sau colorat.

Mama a murit când aveam 3 ani. Așa aș spune că mi-a început povestea. Nici nu mi-o mai amintesc. Toată perioada aia e o ceață, știu că bunicii materni nici nu mi-au spus, și au propus să mergem la mare „să o căutăm”. Cred că și asta m-a marcat puțin, că nimeni nu voia să îmi explice exact ce se întâmpla. Când mi-am dat seama singură m-a cuprins un sentiment extrem de singurătate. Simțeam că nimeni și nimic nu mă putea alina.

O zi critică a fost mereu 8 martie. La școală trebuia să scriem o scrisoare pentru mame iar mama Copacului, care mi-a fost învățătoare, mi-a zis că îi pot scrie ei, a fost foarte drăguță, dar tot era o zi foarte foarte tristă.

Tata ne-a crescut singur pe mine și sora mea, m-a învăţat multe şi mi-a dat suficientă libertate, dar nu mi-a construit încrederea în sine, sentimentul de valoare interioară, ba dimpotrivă. Idealul, momentul când voi fi perfectă  era mereu pe linia orizontului, imposibil de atins. De când pot să țin minte trebuia să fiu mai slabă, mai diplomată, mai silitoare, mai capabilă, mai cumva. Laudele veneau cu picăura iar criticile, ca un muson zilnic. Mi-era frică de tata și nu pentru că mă bătea, ci pentru că mă așteptam mereu de la ceva negativ de la el, nu de la ceva pozitiv.

Am devenit un copil închis, pesimist, apatic, care îşi dorea să stea pasiv în timp ce toţi ceilalţi încercau să îl bucure si să îl mulţumească. Nu mă concentram deloc pe ce puteam face activ. Nu mă gândeam deloc cum puteam să bucur şi să iubesc eu, ce pot face eu pentru ceilalţi, pentru că senzaţia de vaoare de sine era 0, nu simțeam în mine nimic bun.  Bineînţeles că cei din jur nu acţionau în acord cu aşteptările mele eronate, aşa că se perpetua un cerc vicios, uram şi aşteptam iubirea, nu primeam ce îmi doream, uram. Simțea că eram neajutorată şi lipsită de putere ca un bebeluş, că nu puteam să fac chiar nimic, dar că ceilalţi erau datori să mă îngrijească şi să îmi dea totul, pentru că ei nu erau incapacitaţi, ca mine.

Uram copii, efectiv aveam o senzație internă foarte negativă față de ei, pentru că îmi aminteau de ceva ce credeam că nu o să am niciodată. Simțeam în fiecare copil, mai ales în cei care se înțelegeau foarte bine cu părinții, o amenințare. Ca și cum mi se flutura prin față ceva ce îmi doream foarte mult și nu voi avea niciodată. Nu am ajuns încă în punctul în care să îmi doresc copii, încă e un subiect sensibil, dar acum îi privesc ca pe bucățele de lumină și mă feresc să las amprente murdare de problemele mele pe ei. Am mult mai multa răbdare cu ei, și mă văd tot pe mine în ei, dar nu în același mod lipsit de speranță, ci ca și cum ei sunt eu din copilărie iar eu sunt adulții pe care i-am întâlnit atunci, și îi tratez cum aș fi vrut eu să fiu tratată atunci. Cu blândețe și grație, cu fermitate și cu explicații neexpeditive pentru fiecare întrebare.

Critica și disciplina fără blândețe și compasiune cu care mă hrănea tata m-au dezechilibrat total. Am ajuns să îmi urăsc numele, care de fapt e unul frumos, pentru că mereu auzul lui era urmat de o critică sau de un ordin și prin școala generală am început să mă prezint cu o poreclă. Așa aveam și profilul de Hi5, și id-ul de mess, și era o slabă încercare a mea  de a prelua controlul asupra vieții mele, în locul tatălui meu.Abia în ultimul an de facultate, după ce am început să mă echilibrez am putut să mă prezint iar cu numele meu, întâi puțin ezitant, ca și cum încercam un pantof pe care nu l-am mai purtat de mult, iar acum din ce în ce mai confortabil.

Crescând şi întâlnind diferite situaţii de viaţă, prieteni, iubiţi, am început să văd cât de mult in ce credeam inițial despre viață e greșit. Apoi am început să citesc despre psihologie şi spiritualitate am avut în sfârşit curajul să scormonesc dedesubt, să găsesc ce mă deranja şi îmi distorsiona realitatea şi să încep să zăresc adevărul.

Am inceput sa imi iau responsabilitatea pentru mine si ce mi se întampla, și să nu mai proiectez sentimentele mele asupra celorlalti. Să îmi dau seama ca eu aleg cum reacționez in anumite situații, că starea mea e problema mea. De exemplu, am renunțat să mai ridic tonul în certuri. În loc să mă simt automat atacată și neîndreptățită, încerc să înțeleg conștient ce parte din celălalt țipă după ajutor, ce e trist sau neajutorat, pentru că de obicei asta se ascunde sub furie. La inceput tot valul de responsabilitate aproape m-a dezechilibrat, era ceva total șocant ca sursa tuturor lucrurilor bune sau rele din mine să fiu EU, dar apoi mi-am dat seama ca e de fapt o binecuvantare, si ca de fapt am puterea sa creez realitatea pe care mi-o doresc.

Acum pot să spun că aburul de ură şi respingere care plutea asupra lui tata si a soției lui a disparut, și că îi vad așa cum ar trebui: ca pe niște oameni care au reacționat cum credeau mai bine in fiecare situație, în acord cu tot ce au văzut și ce au experimentat pana atunci, nu dorindu-mi răul. Tata, cred eu, a fost marcat de tatăl lui, extrem de strict și sever, al carui comportment l-a preluat inconștient (simțindu-se bine cu el că măcar îmi acorda puțin mai multă libertate decât a primit el), și a luat ca atare partea de încredere în sine, fără să își dea seama că el i-o datorează mamei lui, o persoană care dă foarte mult dar cere foarte puțin (își cenzurează des reacțiile pentru a nu-i afecta pe cei din jur) l-a asigurat de propria valoare si l-a lăudat cu fiecare ocazie (iar el nu mai valoriza asta, o lua ca atare). A pus mai mult accentul pe libertate, pentru ca din asta și-ar fi dorit mai mult, și a fost strict în ceea ce privește alimentația pentru ca și-ar fi dorit ca tatăl lui să fi făcut alegeri alimentare mai sănătoase.

Acum pot in aproape orice sițuatie să mă pun în papucii ambelor părți. Nu să duc corpul meu mental în papucii lor, ci efectiv să înțeleg corpul mental al fiecăruia, sau cel puțin încerc foarte tare. Am început cu un joc: „Oare e ce s-a purtat omul ăsta atât de urât?”. Și am trecut destul de repede de la răspunsul standard în societate „Pentru că e nesimțit/prost/needucat” și m-am gândit mai adânc: Poate e într-un disconfort fizic sau psihic foarte mare, și nu are sprijin, și a fi „rău” e un mecanism de apărare sau o modalitate de a se descărca de situație.

Știu că m-am tratat pe mine fără iubire, inside and out, și am reflectat asta asupra celorlalți. Pe de-o parte îmi pare rău pentru tot ce am fpcut negativ, pe de alta mulțumesc și mă simt foarte norocoasă că am ajuns să mă trezesc atât de lin, nu am pățit nimic extrem, precum copăceii din alte povestiri.

Practic compasiunea atât cu mine, cât și cu cei din jur, și mă concentrez pe dragoste si non-judecată. Mai am cale lunga de parcurs pe drumul asta, dar în sfarsit pășesc cu capul sus și zâmbetul pe buze.”

Credit photo: Livia Falcaru https://www.facebook.com/lfillustration/

 

MEET THE TREE AND TELL YOUR STORY

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!


Leave a comment

Cum a ajuns “Ana Paz” un copacel din Elvetia

12208495_1518350638477337_3286264396406533532_n

unnamed (4) unnamed (5)

Draga copac,

Am cunoscut-o pe “Ana Paz” in parc. Ma inspira oamenii care renasc, care se redefinesc, care nu inceteaza sa-si coloreze viata. Planuim sa organizam impreuna un workshop cand va veni din Elvetia in tara la studioul meu pe care il voi deschide in septembrie ( te astept!) sau cine stie, poate intre copaci la munte.

Pana una alta, sper sa te inspiri si tu asa cum am fost eu inspirata de povestea ei.

“Ma gandeam cum si de unde sa incep povestea si o imagine din copilarie mi-a aparut in ochii mintii.  Aveam poate 12 ani, impreuna cu alte prietene ne imaginam cu voce tare cum o sa fie viata noastra  in anul 2000 cand credeam ca o sa se termine viata pe pamant. La acea vreme, prin anii ’80, mi se parea foarte, foarte departe…era un viitor aproape de neatins.  Mi-am adus minte ca toate prietene mele au zis ceva asemanator cu “ma vad mireasa sau/si cu sotul meu si 1, 2, 3 copii “.  Cand a venit randul meu am spus dintr-o suflare “eu vreau sa vad lumea inainte sa mor “  si am tacut speriata  si surprinsa de ceea ce am zis, ca si de expresiile care se citeau pe fetele prietenelor mele.  Era pe vremea cumunismului, “sa vezi lumea” era un vis scump, periculos si  aproape imposibil la vremea respectiva.

Sa fiu sincera am avut o copilarie si adolescenta de vis . Fiind singurul copil la parinti am fost iubita, alintata si protejata fara sa fiu confruntata cu problemele vietii dar in acelasi timp am avut parinti tineri, sportivi si libertini, care au stiut sa-mi insufle multa independenta si libertate de gandire. Curios este ca dupa revolutie  cand valuri de romani au emigrat in occident, pe mine nu m-a luat nici un val.

La nivel constient nu imi doream sa plec din tara, eram fericita in micul meu univers bucurestean,  dar citeam mult si imi doream sa vad acele locuri pe care le exploram doar la nivel mental, imaginativ.

Insa destinul, karma sau subconstientul nostru este mult mai puternic. Cand am plecat prima data din tara nici in cele mai complexe vise nu mi-am putut imagina traiectoria pe care viata mea o va avea. Am ajuns in Spania, atunci m-am simtit prima oara “acasa”. Povestea scurta este ca am trait acolo 10 ani , m-am integrat perfect ,am invatat limba, cultura, obiceiurile, mentalitatea, etc.  incat  am fost considerata una de-a lor, nascuta, crescuta in Spania.  Am avut multe joburi, fiind o persoana care imi place sa explorez si ma plictisesc repede, mai mult de 2 ani nu am putut sa rezist in acelasi job. Printre multe lucruri pe care le-am invatat au fost si competitia si ambitia de a ma realiza la nivel profesional.  Am lucrat pentru unul dintre cele mai cunoscute institutii de inovatii si dezvoltare tehnologica din cadrul Facultatii Politehnice din Valencia –  http://tsbtecnologias.es/   . In acelasi timp, cum nu era suficient, colaboram cu Guardia Civil si Policia Local ca traducator si interpret.   In paralel cu viata profesionala, viata sentimentala la randul ei parea un succes  din moment ce prietenul meu de cativa ani voia sa ne casatorim si sa avem copii cat mai curand. Provenea dintr-o familie buna, parintii lui ma admirau pentru ceea ce realizasem si erau ferm convinsi ca sunt cel mai frumos lucru din viata fiului lor iar el era visul oricarei femei…asa cum este vandut in filme  🙂 , mic dejun la pat si vacante doar in hoteluri de 5* , weekenduri  cu yahtul pe Mediterana…vis!

Doar ca ceva in mine se sufoca, cu cat incercam sa ma conving cat de norocoasa sunt, cate am realizat si cat de fericita sunt cu atat simteam cum golul din mine se facea tot mai mare ,fara sa inteleg de ce.  Plangeam fara un motiv (aparent) , cumparam haine care ramaneau cu etichetele pe ele si …cel mai rau, uitasem sa zambesc . Experimentam o forma de depresie  de care nu eram constienta si pe care, evident, nu stiam cum sa o tratez .

Salvarea mea sau mai bine zis, inceputul calatoriei mele a venit dintr-o directie pe care o ignoram complet la acea vreme. Intr-o zi cand ma intorceam de la serviciu, in masina, la un stop am vazut pe trecerea de pietoni un grup de persoane, printre care si un calugar budist imbracat in portocaliu. Mi-a atras imediat atentia fara sa stiu de ce si i-am urmarit cu privirea pana am auzit claxonul masinii din spatele meu . Fara nici o logica, urmand primul impuls am intors masina in sensul opus directiei pe care trebuia sa o urmez si am urmarit grupul cu calugarul budist pana unde am putut parca in fata lor. Am sarit din masina, m-am dus direct  la el si i-am zis dintr-o suflare ca vreu sa stiu tot ceea ce stie el. Apoi am vrut sa intru in pamant de rusine si panica.  Ceilalti din grup m-au privit un pic ciudat ce este drept, dar calugarul budist mi-a luat mana zambind, m-a privit in ochi si mi-a zis ca deja stiu tot ce stie el doar trebuie sa-mi aduc aminte.  De atunci  am frecventat cursurile lui de filozofie budista si meditatie. Incet, incet  “imi aduceam aminte”, am inceput sa identific emotiile sa le constientizez si sa le modific pe cat imi statea in puteri. Pentru o perioada, acele cursuri erau  singura raza de lumina din viata mea, dar fiecare zi la serviciu era un cosmar pe care il suportam doar pentru ca mai aveam cateva credite de platit .

Pe scurt, intr-o buna zi m-am hotarat  sa ma despart de prietenul meu, sa-mi dau demisia si sa plec in lume, sa ma izolez si sa caut ce este gresit cu mine, in mine.  Usor de zis dar greu de facut, dupa multa drama, frici, plansete si indoieli in ceea ce priveste toate deciziile mele si a ceea ce simt mi-am dat demisia si am plecat “sa ma caut”.

Mi-a fost foarte frica, frica materiala, ca o sa raman fara bani la un moment dat, frica de necunoscut, frica de ce o sa fac in viitor, frica de a fi “a loser” al societatii, ca nu o sa ma mai pot integra, etc .

Am inchiriat o cabanuta mica la munte, complet izolata la 1300m unde am petrecut singura 6 luni, de iarna. Acolo mi-am analizat viata, deciziile, actiunile  si efectele lor  dar mai mult decat orice mi-am analiza sistemul de credinte. De unde vine fiecare credinta (idee, gand ) , daca este a mea sau de la parinti, prieteni, scoala, sistem, societate.  Am devenit mai constienta ca nu trebuie sa cred in ceea ce mintea mea debiteaza 24h/24h si mai mult decat atat, si cel mai important CA POT SCHIMBA  orice credinta, orice gand, orice stare.  Iarasi, usor de zis, greu de facut.  Mi-am dat seama ca am nevoie de ajutor, adica sa fiu protejata de un anumit mediu inconjurator, sustinuta de oameni care cred in ceea ce cred si eu, care traiesc deja asa cum as fi vrut eu sa traiesc, asa ca am inceput sa caut acest Enviroment .

Cautam comunitati unde oamenii traiesc diferit, fara competitivitate exacerbata, unde lumea este mai umana, mai sincera, mai reala, unde ceea ce este in interior este mai important ca exteriorul.  Am descoperit cateva comunitati spirituale si ashramuri  si m-am decis sa petrec un timp in fiecare din ele. M-am indragostit de o comunitate spirituala in Italia, aproape de Assisi  – http://ananda.it ,unde am stat aproape 2 ani.  Cu oameni frumosi  la suflet  si deschisi , unde se practica yoga si  meditatia de 2 ori pe zi, dimineata si seara iar in schimbul cazarii si a meselor se lucreaza intre 4 si 8 ore. Eu am lucrat mereu 4h si am trecut prin toate departamentele: gradinarit, bucatarie, agricultura, apicultura, house keeping, media  si website builder, arta.  Am incercat pe cat a fost posibil sa fac mereu ceea ce-mi place  dar sa si invat lucruri noi. Si cum eram in Italia , unde se respira arta , eleganta si frumos m-am decis sa particip la un workshop de pictura ( Healing Journey – A Journey of  Self Discovery and Inner TRANSFORMATION)  care era impartasit de o renumita pictorita din USA. Workshopul consta in exprimarea sentimentelor/emotiilor prin pictura si dans fara  a avea nevoie de cunostinte prealabile de pictura sau un specific tip de dans/coregrafie. Am paricipat un pic scepica la inceput, stiind ca nu am nici un talent in ceea ce priveste pictura, dar in schimb imi placea sa dansez. Pe parcursul workshopului, cu surprindere mi-am dat seama ca nu ma puteam opri din pictat, eram intr-o transa care imi umplea inima de fericire . Am invatat apoi de la Dana cum sa organizez si ghidez aceste workshopuri .

Pana la urma am simtit nevoia sa plec din Ashram unde ma simteam iar prea protejata  si …plictisita,  lipsea ceva,  nu era locul meu. Deja facusem toate cursurile, vazusem cum functioneaza o comunitate spirituala si invatasem tot ceea ce ma interesase. Explorasem directii in interiorul mintii care nu credeam ca exista. Am trait singura in padure 40 de zile , intr-un cort , fara mancare. Da, este posibil ! Atunci cand iti propui ceva cu multa tarie si convins ca ceea ce faci este bine pentru tine, corpul urmeaza mintea. Prin mediatie si yoga poti cunoaste aspecte  foarte profunde ale mintii si emotiilor umane. A fost o experienta care m-a eliberat de multe frici si care m-a invatat cat de putine lucruri avem nevoie in viata pentru a fi fericiti. Atunc , in acea ”singuratate” m-am gasit pe mine, complet expusa, fara nici una mediu extern care sa-mi atraga atentia de la ceea ce se intampla in interiorul meu , mi-am acceptat toate emotiile asa cum veneau , le-am trait si le-am lasat sa plece . A fost cel mai frumos “ job” pe care l-am avut pana atunci in viata . Jobul de a ma elibera de ceea ce nu mai este folositor.

La un moment dat am simtit ca timpul meu in ashram expirase si trebuia sa zbor  in alta directie. Dar unde ?   Am trait iar in cateva tari, am incercat diferite joburi  sezoniere dar in acelasi timp am incercat  a da curs dorintei de a face ceea ce-mi place si de a afla care sunt darurile mele cu care am venit inzestrata  in viata aceasta . De mic copil am stiu sa fac haine, fara sa ma fi invatat nimeni asta si mi-am adus aminte cat de mult imi placea sa stau ore uitand de timp si spatiu pana terminam o bluzita sau o fustita . Asa ca am inceput sa fac haine si bijuterii crosetate si cu pietre semipretioase si se la vand on line sau la un magazine al unei prietene din Altea, Spain. https://www.facebook.com/Indigo-by-Ann-449435571815097/

Am incercat dar nu a functionat atat de bine pe cat ma astepa, sau nu era ceea ce trebuia sa fac, asa ca m-am mutat iar  din Spania, iar  Italia si intr-un sfarsit am aterizat in Elvetia.

Aici este locul unde traiesc de 3 ani, locul unde am deblocat complet instictul creativ, ignorat aproape o viata intrega si am dat curs creativatatii sa se manifeste in toate directiile, prin toate planurile.  Impreuna cu prietenul meu contruim un instrument muzical numit hangpan, lucram cu metal iar eu creez decoratiunile de pe intrumente. Imi place sa lucrez cu lemn si am inceput sa fac lampi . Dar cel mai mult ma atrage pictatul pe canvas(panza), lemn, pereti, tricouri, etc.  Este forma in care ma exprim cel mai usor si complex si care imi umple sufletul de pace si bucurie . Este forma prin care meditez, uitand de timp si spatiu,  forma prin care ma unesc cu ceea ce eu numesc Dumnezeu, acel ceva care respira prin acest corp, care se manifesta acum liber prin acest corp numit Ana.  Am ales sa adopt  numele de artist Ana Paz pentru ca este conectat la ceea ce este o parte din mine, la  cultura spaniola care m-a cizelat ca om, asa cum a facut-o si  cultura romana in care am crescut, copil fiind. Este un nume simplu care reprezinta noua  viata pe care am creat-o  constient, simpla,  fara complicatii.

In acesti 6 ani care au  trecut  dupa ce mi-am dat demisia si am abandonat o pare din mine, de care nu mai aveam nevoie, am trait in diferie tari facand joburi sezoniere, am descoperit filozofia hindu, yoga, meditatia , Ayurveda, veganismul, fizica quantica si cum sa traiesti intr-un ashram – comunitate spirituala, cum sa traieti singur si sa-ti descoperi sistemul de credinte, ceea ce iti  defineste viata. Cum sa-ti creezi viata pe care o vrei, m-am reinventat de nenumarate ori si am descoperit ca cel mai frumos in viata este sa-ti asculti sufletul chiar daca asta inseamna o schimbare radicala si poate definitiva a vietii tale. Sa fac ceea ce-mi place in fiecare moment, sa nu am nici o constrangere si sa fiu libera de a experimenta ceea ce simt , de a ma exprima asa cum simt , pentru mine, acum,  este cea mai mare bogatie existenta pe aceasta planeta. Si, ca orice poveste frumoasa care se termina cu happy end, mi-am gasit si “printul” . Sau poate el m-a gasit pe mine. Ne-am intalnit dansand , dar nu intr-o discoteca sau bar ci la un art workshop numit “5Rhythm dance” acum 3 ani. De atunci suntem nedespartiti , avem aceeasi pasiune pentru orice tip de sport , am trait 6 luni intr-o caravana si de un an si jumatate ne-am stabilit intr-un mic satuc de munte la poalele Alpilor.  Amandoi avand aceasta chemare  de a da frau liber dorintei creative care se afla in fiecare din noi si care se manifesta in fiecare diferit .

Bineneteles calatoria, povestea nu se termina aici. Prin arta descopar  alte aspect ale mele si de fiecere data cand incep sa pictez, panza reflecta ca o oglinda starea pe care o am. Imi spune daca sunt grabita in a vedea rezultatul final si ma obliga sa incetinesc, sa fiu in clipa prezenta. Cateodata am o anumita viziune despre ceea ce vreau sa pictez dar culorile se amesteca complet diferit si ma invata sa accept orice schimbare cu curiozitate si incredere in ceea ce o sa se intample. De fiecare data cand sunt in fata unei panze noi, complet alba, imi aduce aminte ca viata este la fel, o panza alba, blank, neutra, lipsita de insemnatate si ca in mine sta toata puterea creativa de a picta ceea ce simt in fiecare moment.

Sa avem un drum minunat plin de noi insine :)! “

Daca simti ca ai si tu o poveste care ar putea inspira livada de copaci, o declaratie de dragoste, o lectie despre iertare, pasiuni, viata si iubire, te rog scrie-mi in privat, si impreuna vom creiona o vorba calda pentru comunitatea de aici. Sunt convinsa ca multi au nevoie sa auda experientele tale care definesc iubirea. Nu trebuie sa fii vreun geniu in ale scrisului, eu sunt aici sa te ghidez si sa-ti armonizez cuvintele, povestea. Mi-ar placea mult de tot sa te cunosc!

 


2 Comments

Dream catchers pentru noul meu studio, facute de mana Ancutei

Draga copac,

Ancuta stia ca-mi plac dreams catchers. Stia ca mi-am luat din Bali, mestesugarite cu mare migala de balinezele localnice, insa mi-a propus sa-mi faca si ea cateva prin care sa-si aduca recunostinta pentru noi, pentru voi copaceii, pentru arta. Cu cata bucurie am acceptat! In studioul meu voi avea multe obiecte de suflet, majoritatea hand made, si ma incarc sufleteste cand stiu cate povesti sunt in spatele fiecarui obiect.

Mi-am setat o intalnire cu Ancuta in Izvor. Si pentru ca mi-am dorit sa-i intorc intentiile bune inapoi, m-am imbracat cu o rochita draguta ca sa-i fac poze la minunatiile pe care le -a mestesugarit zile in sir pentru mine. Mare mi-a fost surprinderea, cand o vad ca se apropie inspre mine cu mama si tatal  ei. Acestia o insotisera la mutarea la noul camin, si si-au dorit sa ma cunoasca si sa-si sustina fiica in acest proiectel de suflet. M-am emotionat enorm cand am aflat ca tatal este implicat in realizarea fiecarui cerc metalic, iar mama cu adunarea materialelor de productie. Mi s-a parut incredibil cum familia isi sustinea cu atata iubire si increderea fetita care are o pasiune: sa faca dreams catchers.

Mai departe o las pe Ancuta sa -si spuna povestea iar pe voi va invit cu mareee drag sa intrati in legatura cu ea si sa va realizeze si voua un dreams catcher prin care sa va ajute sa va indepliniti toate visele. Si visurile ❤

“După ce am învăţat să creez un dreamcatcher la un atelier din cadrul asociaţiei Incubator107, a încolţit în mine un vis. Mi-am propus provocarea de a face 18 dreamcatchere la 18 ani. Apoi, le-am făcut cadou prieteniilor, iar  unii dintre ei au vrut să le cumpere pentru a le dărui la rândul lor. Ulterior, am aflat de legenda dreamcatcher-ului, simbolurile din spate şi energia  lor.   Toate acestea mi-au dat curaj să aduc creaţiile handmade în vieţiile mai multor oameni. 

“Catch your dreams” devine un îndemn şi un proiect drag mie. Chiar dacă legenda vorbeşte de protecţia viselor de noapte, eu am ales interpretarea de a ne proteja şi visurile, aspiratile, dorinţele. Simbolul dreamcatcher-ului îl simt că pe un talisman care îmi reaminteşte de motivaţiile şi priorităţile personale, de visul meu. Atunci când îl port, îmi oferă curajul şi încrederea în faptul că tot ceea ce îmi doresc şi îmi propun poate “prinde viaţă”. Aceleaşi efecte le are şi pentru tine atunci când crezi în el şi îi creşti valoarea prin visul tău. Mai ales dacă dreamcatcherul are şi un cristal benefic, acesta devine o reală amuletă şi pentru tine.

Totul a pornit de la un gând, o idee. Apoi au urmat paşii necesari, preţul plătit şi responsabilitatea care vine o dată cu acest vis, pe care  nici nu puteam să mi-l imaginez la început. Însă, toate au venit pe parcurs, provocări uneori mai dificile, alteori doar pentru a condimenta “traseul”. După luni îndelungate de lucrat la pasiunea mea, site-ul de prezentare şi pagina de facebook au fost deschise:

https://www.facebook.com/Catch-your-Dreams-419111484948291/   

 http://catchyourdreams.ro/

Pas cu pas, visul meu a prins contur. Am învăţat şi încă învăţ să fac ceea ce nu credeam că e de mine. De la gestionarea unui buget pentru cumpărături inteligente, editare Photoshop, promovare social media, descoperit tainele wordpress-ului, livrare impecabilă şi mult mai multe.

Însă, toate au fost posibile datorită sprijinului necondiţionat şi iubirea nemărginită a familiei mele care m-a ajutat necontenit. La un moment dat, am creat şi un mic atelier pe balcon la care s-au alăturat cu toţii pentru a onora comenzile.

De curând, ultima livrare s-a oprit tocmai la Andreea care m-a inspirat să îi creez un dreamcatcher dantelat turcoaz şi unul cu creangă de…copac pentru decorul studio-ului de yoga. Sunt onorată că am reuşit să îmi las amprenta personală şi energia într-un loc în care toţi copăcei vor paşi la cursurile ei.

Simt că am de oferit oamenilor un strop de încredere în puterea lor de a-şi “prinde visurile”  printr-o ancora exterioară şi anume dreamcatcher-ul.  Iar aspectul estetic al accesoriilor purtate redă acel aer boem, tainic cu nuanţe chic-elegante şi acea stare de libertate de manifestare. Oricare ar fi motivul pentru care te simţi atras de un dreamcatcher,  eşti binevenit în spaţiul meu creativ.

Mulţumesc şi sunt recunoscătoare profund mamei, tatălui şi surorii mele, fiecărei persoane şi situaţie întâlnită.

A meritat şi merită să manifest în realitate dorinţele sufletului meu! Călătoria continuă!

Pentru tot şi toate, recunoştiinţă infinită,

Ştefania”

 


Leave a comment

Cu scleroza multipla inoata la Swimathon, sa-i ajute pe cei ca ea! Ajut-o sa ajute, te rog!

 

DSC_0066

 

 

Draga copac,

cu acest articol iti cer ajutorul ca sa o ajut pe Florenta, care la randul ei sa ajute mai departe, in calitate de participant la Swimathon.

Despre acest copacel frumos ti-am mai  vorbit in doua randuri pana acum aici si aici 

In poza pe care am atasat-o articolului, Florenta zisa “Maslin”, trecea prin tunelul intentiilor pe care l-am facut in Bali la retreatul spiritual. Cand a trecut prin tunel, si noi trebuia sa o atingem cu iubire pentru a sustine intentia ei, ne-am cutremurat de “trezire” cand in gura mare ea ne-a spus ca dorinta ei este “sa mearga dreapt”.  Asta pentru ca dragul nostru Maslin se confrunta de ceva ani cu Scleroza Multipla, boala care i-a afectat echilibrul insa i-a deschis inima si mintea.

Maslin este o luptatoare, asa ca nu m-a mirat deloc cand mi-a spus ca alearga la Swimathon, desi in viata reala este ajutata de baston sa se deplaseze.

O iubesc din toata inima, si sper sa ne strangem mai multi care sa-i dovedim asta.

Iata scrisoarea ei catre tine:

“Draga Copac,

“De cand prietena mea cea mai buna mi-a spus despre tine, cum sharuiesti povesti de suflet, despre schimbarile fundamentale pe care le-ai facut tu in viata ta, am simtit nevoia sa te cunosc. Am inceput sa te urmaresc pe blogul tau, sa citesc povestile celorlalti copaci si sa invat din ele, m-au fermecat povestile tale din timpul sarcinii (suntem femei pana la urma!) si cum ti-ai propus tu sa schimbi putin lumea in bine ❤

Initial ne-am cunoscut pe mail, ti-am spus si eu povestea mea. Cum Scleroza Multipla mi-a schimbat viata, cum continua sa o faca, modul in care acceptarea ei mi-a usurat existenta .   

Apoi te-am insotit in Bali, si am trait alaturi de tine cele mai frumoase momente, incarcate spiritual, cu multa yoga (poate nu cat ai fi vrut tu de multa, dar totusi multa 😛 ) dar si pline de distractie . Intr-un cuvant, a fost minunat.

Dupa cum stii, mi-am redescoperit misiunea… sau poate in ultimii ani mi-am descoperit adevarata misiune. Am inceput sa invat, sa ma respecializez in domeniul psihoterapiei. Desi sunt recunoscatoare si imi iubesc jobul actual, colegii etc, si lucrez aici de multi ani, nu neaparat pe acelasi post, am simtit ca tot ce se intampla imi indica alta directie, o directie poate mai umana, nu asa apropiata de cifre.  Anul trecut am inceput un curs de Analiza Tranzactionala, anul asta am inceput facultatea de Psihologie, si imi doresc  sa ma certific ca psiholog in Analiza Tranzactionala (mai am cativa ani de invatat! Si o fac cu placere si iubire).

Viata, Scleroza Multipla, nu mi-a aratat doar cum pot sa schimb lucrurile pentru mine, ci imi da ocazia sa le schimb putin in bine si pentru altii, care poate nu si-au gasit inca resursele sa faca aceste schimbari, sau pur si simplu circumstantele nu le permit.

Asa ca pe 2 Iulie voi inota Swimathonul Bucuresti 2016, sa pun o mana in a ajuta APAN (Asociatia Pacientilor cu Afectiuni Neurodegenerative) sa stranga 18000 RON pentru proiectul “ #neuronii #La plimbare cu SM” sau ” # axonii#La plimbare cu SM” (detalii despre proiect aici: https://www.facebook.com/events/1768686443368651/ ).

Este un proiect pe care l-am simtit foarte aproape de inima mea de cand mi-a fost prezentat. Da, pot face o mica diferenta in calitatea vietii unor oameni cu dizabilitati, care sunt izolati pentru ca statul nu asigura infrastructura necesara sa iasa din casa singuri, care poate nu sunt asa norocosi ca mine sa aiba un iubit ingeras alaturi sa ii plimbe de colo-colo in scaunul cu rotile, ­­­de care poate  prietenii lor s-au indepartat treptat ,nestiind cumm sa mai gestioneze relatiile, cum se intampla deseori , din pacate. Programul  este program de voluntariat, în care persoane afectate de scleroza multiplă din România sunt scoase, 2 ore pe săptămână, la plimbare: în parc, la piață, la film, la mall, la expoziții… orice ieșire care să-i scoată din izolarea statului acasă. Ceea ce mi s-a parut minunat! Si da, vreau sa ma implic, sunt dispusa sa cer donatii pentru aceasta cauza apropiatilor si nu numai, sa trec peste preconceptii ( “ma simt ca si cand as cersi” etc), daca asta va aduce putina fericire in vietile unor persone care se confrunta cu dizabilitatea si neputinta.

Toti cei care ar vrea sa se implice sa doneze, pan ape 15 iulie, o pot face aici: http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/index.php/doneaza

Orice donatie este binevenita si va multumim din suflet, atat noi, cei care inotam pentru cauza asta, cat si cei care vor beneficia in urma proiectului. Fiecare donator va fi tinut la curent cu rezultatele proiectului, daca bifeaza aceasta optiune pe site:). 

Impreuna sa facem valuri!  “


1 Comment

Bali nu este numai despre ”Eat, Pray, Love”- de Ana, un copacel din tabara in Bali

Draga copac,

Ana imi este prietena buna si m-a insotit in cel de-al doilea retreat in Bali. Pe Ana am cunoscut-o aici, prin intermediul acestui blog. Mi-a citit unul din primele articole si mi-a dat un mesaj in privat in care mi-a spus ca suntem soulmate. Si eram :), suntem !

Stii iti povesteam ca am saracit cu  foarte multi prieteni de cand am realizat ca sunt “copac”, insa in final am realizat cat de bogata sunt de fapt, pentru ca am castigat altii de milioane de ori mai adevarati. Ana mi-a fost un ingeras protector in tot acest drum. Datorita ei am citit cele mai profunde carti care m-au ajutat foarte mult in evolutia mea.Ea este una dintre putinele persoane cu care ma sfatuiesc cand sunt in impas.

M-am bucurat tare mult ca mi-a fost alaturi in Bali, iar  mai jos te invit si pe tine sa te delectezi cu povestea ei.

Ps: daca vrei sa ma insotesti si tu in Bali in editia din octombrie, click aici.

“Dragă Copac, my Soulmate… 

 De când mi-ai spus că organizezi un retreat în Bali, mi-am spus că merg înainte să aflu detalii despre program, când, cum şi alte aspecte… pentru că te cunosc atât de bine şi ştiu că tot ce iese din mintea ta şi sufletul tău rezonează cu mine… dar mai ales pentru că este primul an în care nu am nicio programare, aşteptare sau plan, doar îmi urmez inima… aşa că am lăsat viaţa şi pe tine să mă surprindeţi.

Am descoperit că tocmai atunci când n-ai planuri şi aşteptări viaţa te ~cadoriseşte~ cel mai frumos.

 De când am aterizat în Bali am tot trăit cu sentimentul că am ajuns la „un fel de acasă” şi la sfârşit am rămas în suflet cu atât de multe cadouri, că acum, acasă în România, toată lumea îmi spune că m-am schimbat, că am zâmbetul altfel, că am privirea altfel, că pare că am un reflector în frunte şi radiez…

M-a fascinant cum te-ai străduit atât de mult să ne ghidezi în dezvoltarea noastră spirituală pe fiecare în parte, în funcţie de necesităţi  şi de deschiderea fiecăruia şi cum Crina s-a străduit atât de mult să ne ducă în locurile autentice, unde turiștii în general nu ar avea  ocazia să ajungă. Dacă după ce am citit programul mi-am imaginat că mă voi sustrage de la multe activităţi şi îmi voi face propriul program, apoi am realizat ce naivă am fost. Programul prezentat nu relevă nici 30% din toate minunile ce vor fi trăite şi oarecum înţeleg de ce… Era amuzant cum aştepta Crina să se bucure de feţele noastre mirate şi să se încarce din fericirea noastră. Fiecare zi gândită de voi era mai frumoasă decât cealaltă şi în fiecare zi spuneam „azi a fost cea mai frumoasă zi”, experienţele de aici m-au făcut să mă gândesc  de cel puţin 3, 4 ori pe zi „oare pot să fiu mai fericită de atât?”.

 Mi-am amintit aici că problemele de fapt ni le facem noi şi rezolvarea este întotdeauna în sufletul nostru. Este un clişeu, ştiu, dar a fost nevoie să simt, să văd, să realizez totul aici ca să şi cred cu toată fiinţa mea asta.

Mi-am amintit, prin oamenii cunoscuţi aici, că frica este o prostie. Aici oamenii trăiesc clipa, nu se gândesc la ce va fi mâine şi totul se petrece în prezent.  Cuplurile cunoscute aici mi-au reamintit de poveştile de iubire despre care doar am citit în cărţi sau le-am văzut prin filme. Pentru ele nu există reţineri sau teamă ci doar iubire, „ce contează dacă peste un an, doi se va sfârşi, a fost frumos cât a fost şi acesta este cel mai important lucru”. Aici mi-am dat seama cu adevărat de ce mi-a tot repetat instructorul meu de yoga, Carlos, la clasă, „Let go”, „Your life is now”, sunau foarte logic şi frumos în capul meu dar abia aici am trăit cu adevărat în prezent, uitându-mi tot trecutul şi nepăsându-mi de viitor.

Nu… Bali nu este despre ”Eat, Pray, Love”, vindecători şi lanuri de orez.

Este despre reîntâlnirea cu sufletul, despre întoarcerea la simplitate, despre aprecierea lucrurilor care contează cu adevărat, despre a deveni autentic, de a deveni indiferent la „ce crede lumea”, despre a fi mai bun, mai darnic, mai în folosul celorlalţi aşa cum poţi, despre modestie şi iubire de sine, de a te iubi aşa cum eşti şi de a-i accepta pe ceilalţi aşa cum sunt, despre renunţarea la judecăţi  şi critici, despre înfrumuseţarea pământului prin ceea ce faci şi spui, despre a încerca să fii varianta ta cea mai bună în fiecare zi. Este un loc unde simt nevoia să mă întorc să mă încarc de bunătate, de energia oamenilor care te iubesc pur și simplu, care nu te judecă și nici nu sunt conduși de EGO, care nu simt nevoie să-ți explice ce greșești și nici nu vor să te schimbe, oameni care în general se concentrează doar pe propria evoluție.

Toţi oamenii pe care i-am cunoscut aici mi-au dat lecţii de viaţă… de la străinii ca-mi zâmbeau sincer pe stradă, până la Pradnya care mi-a dat cele mai frumoase lecţii de modestie, lecţii de acceptare a tot ceea ce primesc de la viaţă, de acceptare a supărărilor, lecţii de iertare a tuturor celor care m-au rănit, lecţii de optimism chiar şi în cele mai triste situaţii, lecţii de bunăvoinţă şi empatie… la Azuka Muse care mi-a dat cele mai frumoase lecţii de curaj şi nebunie frumoasă… Care ne-a fascinat pe toţi cu poveştile ei de spirit liber… „Viaţa este foarte simplă: „Just buy that fucking ticket!” spunea ea, sau: „Ce să vorbesc cu oamenii de acasă, toţi mi se plâng de probleme la job sau probleme cu copiii şi apar şi eu „Hey,  tocmai am aterizat în Bali la plajă” … poate că nu-mi voi da demisia să fac turul lumii ca ea dar cu siguranţă nu voi mai lua viaţa atât de în serios ca până acum,  pentru că am realizat că pierd părţile ei cele mai frumoase şi îmi voi cumpăra „that fucking ticket” mai des…

Apoi au fost toate „palmele alea peste faţă”… ştii… când am văzut bucuria copiilor de la orfelinat pentru nişte mici cadouri pe care le-am adus noi, pentru noi erau nimicuri, pentru ei erau atât de mult… sau când se uita şocată la mine o maseuză că i-am lăsat „prea mult” şi pentru mine era prea puţin… şi mult prea multe situaţii pe care nu le pot reproduce aici, care mi-au arătat cât de superficial şi nerecunoscător trăiesc eu zilnic şi cum uit uneori să găsesc bucurie în lucrurile simple.

 Bali prima dată trebuie descoperit singur (şi mă bucur pentru inspiraţia de a merge singură aici şi nu în cuplu) pentru că uneori ceilalţi îţi fură din trăiri şi experienţe, acest loc are atât de multe locuri şi situaţii minunate că vrei să fii egoist, să trăieşti totul singur, nu-ţi vine să împarţi nimic cu nimeni. Aveam multe momente când nu vorbeam cu nimeni, tocmai pentru că nu mai aveam cuvinte de atâta frumuseţe la care era expus sufletul meu… Spun „Prima dată” pentru că știu că mă voi întoarce.

 Bali este greu de explicat în cuvinte… când a spus Crina că este Magic… a ales cel mai potrivit cuvânt.

Magia nu poate fi explicată dar cu siguranţă am simţit-o şi acum o simt şi toţi cei din jurul meu. Pentru că liniştea din sufletul meu îi atinge pe fiecare în parte și strălucește atât de tare afară…. Pentru că m-am întors „Eu” autentic, „Eu” acceptat şi iubit de mine aşa cum este, cu defecte şi calităţi… reacţia mea actuală de fiecare dată când cineva încercă să-mi dea sfaturi sau să mă schimbe este: „Hey,hey! … dar mie îmi place de mine aşa cum sunt!!” şi realizez că de fapt totul ţine de perspectivă, nu trebuie să mă iubească şi să mă aprobe toată lumea… M-am întors „Eu” indiferent şi lipsit de reacţie la ce spun ceilalţi despre mine… şi asta este o mare eliberare.

Aţi ales un loc atât de frumos şi de specific, unde am învăţat cu adevărat ce înseamnă „toţi suntem una”, unde mi-am depăşit frica de insecte şi de la a face o adevărată dramă la vederea unei insecte, am ajuns la a scrie în jurnal  alături de cel puţin 20 de furnici şi 2 gecko mici cu care împărţeam canapeaua… şi nu mă deranja deloc pentru că m-aţi făcut să înţeleg de la început că noi suntem oaspeţi în lumea lor şi ei ne tolerează pe noi şi nu invers. Am adus acasă în bagaj o întreagă familie de furnici şi de fiecare dată când mai descopeream prin cameră una, în loc să mă enervez şi să o omor cum aş fi procedat înainte, îi ceream scuze că am adus-o în România fără să vreau şi încercam să o scot în natură fără să o rănesc. 

Tu şi Crina sunteţi o combinaţie atât de frumoasă… Yin şi Yang, echilibrul perfect, sunteţi atât de complexe şi astfel toate persoanele din grup indiferent de cum sunt construite s-au regăsit în abordările voastre, când spirituale, când superficiale, o joacă frumoasă de a face lucruri serioase în timp ce nu ne luăm foarte în serios. 

Tu-mi eşti prietenă de ceva timp şi mi se întâmplă numai minuni de când te cunosc, îţi iubesc toate ideile, trăirile, abordările şi tot ceea ce eşti şi faci …  sunt fericită că aici am descoperit-o pe Crina, numai oameni senzaţionali cunosc prin tine. Unul dintre cei mai frumoşi oameni de pe faţa pământului. Amestecătură de suflet, pasiune, inocenţă, optimism şi ameţeală. Acel gen de om care face omenirea mai bună prin simpla prezenţă, care înfrumuseţează totul în jur prin tot ceea ce este. 

 Nu mă suprinde unirea sufletelor voastre într-un proiect atât de frumos. Vă sunt recunoscătoare… pentru că urmându-vă inima schimbaţi vieţi şi inspiraţi alţi oameni şi le sunt recunoscătoare celorlaţi din grup pentru toată iubirea, sinceritatea, deschiderea, inspiraţia şi energia frumoasă cu care au venit în bagaj.”