Cred că în topul lucrurilor care mă fac să simt că nu am suficienţi ochi să-i dau peste cap este când cineva intră cu bocancii în viaţa mea să îmi explice „adevărul lor” şi cum au ei dreptate şi „vezi Doamne, eu nu”. Pe vremuri m-aş fi enervat, acum pot să zâmbesc şi să trec mai departe ca şi cum nu am auzit nimic, doar mi-a trecut o gâză pe lângă ureche.

Aşa s-a petrecut de curând când doi domni au intervenit aşa, din senin să mă înveţe nişte chestii.

Unul a ţinut să îmi spună că LUI I SE PARE aiurea ce fac eu (nu mai ştiu ce făceam exact) şi mă certa şi s-a supărat foarte tare că eu nu am vrut să îmi asum „critica”.

In primul rând, ce „i se pare cuiva” nu trebuie neapărat să mi se pară şi mie şi am această opţiune să consider că fiecare are dreptul la opinii, dar eu nu sunt obligată să le primesc şi să mi le lipesc de frunte. Mi s-a urat să rămân în bula mea roz şi am râs mult, de parcă bula mea roz e naşpa, e foarte mişto şi miroase a frangipani.

Astăzi ştiu foarte bine faptul că toate complimentele, dar şi „criticile” nu au legătură cu mine neapărat, ci cu filtrul personal al celui care le emite. Daca cineva îmi spune: „Vai, Ana eşti superbă!” deşi îmi creşte aşa puţin pipota de bucurie, revin cu picioarele pe pământ destul de rapid şi îmi amintesc că doar persoana respectivă mă vede aşa. În acelaşi timp, Gigel consideră că nu sunt „chiar aşa superbă”, ba chiar poate să îmi facă o listuţă cu vreo câteva defecte.

Ce fac eu cu aceste informaţii? Nu mare lucru, pentru că am ajuns la nivelul în care eu ştiu foarte bine cum sunt (nu am investit în dezvoltare personală ani de zile degeaba) îmi ştiu şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune şi nu am nevoie de validare sau „critică constructivă”  de la oameni pe care abia îi cunosc.

Cine este în măsură să îmi dea sfaturi? Persoanele cărora le cer eu acest lucru, oameni pe care îi admir, le respect opinia şi mai ales, care ştiu că nu mă iau pe ocolite. Însă, chiar şi atunci, am opţiunea de a alege ce fac cu informaţia, să mi-o asum sau nu.

Al doilea domn, foarte simpatic şi drag mie de altfel, nu mi-a spus o opinie de-a lui, ci o certitudine de-a lui… şi anume că afirmaţiile sunt un fel apă de ploaie şi nu sunt aşa de utile. Dacă „afirmi dorinţe” nu te ajută cu nimic. Aici chiar era să pic de pe şezlong. Say what?

Şi în acest caz, consider că fiecare are dreptul la opiniile lui şi chiar că are dreptate. Atât timp cât el are această credinţă şi spune plin de certitudine că „afirmaţiile sunt apă de ploaie” pentru el chiar aşa o să fie.

Însă, în cazul meu (şi al multor alţi oameni), afirmaţiile au fost puternice, atât de puternice că mi-au schimbat viaţa.

Aşadar, am ales să explic ce înseamnă pentru mine afirmaţiile, de ce le consider puternice şi de ce nu mă despart de ele de ani de zile.

În primul rând chiar şi Biblia spune „la început a fost cuvântul”, eu cred în inspiraţia biblică şi în general în maeştrii spirituali (singurii maeştrii de fapt, nu toţi închipuiţii care au făcut un curs şi au devenit maeştrii peste noapte), aşadar mă inspir din viaţa lor. Dacă El a creat prin cuvânt, şi noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, atunci ghici ce? Şi noi dăm viaţă realităţii prin cuvinte.

Nu o să devenim ceea ce emitem fix azi, însă în timp, după ce afirmaţia devine încărcată de sentimentul tău că ce spui tu este real, chiar dacă în formă fizică acum nu vezi, în momentul acela tu creezi.

Concret, putem lăsa teoriile şi să dăm exemple palpabile. Doi ani de zile îmi spuneam în sinea mea că este imposibil să îmi dau demisia şi să mă mut în Bali. Credeam asta, afirmam asta şi fix asta se întâmpla.

Într-o zi însă… am decis să mă întreb:

Bine, dar cum ar fi totuşi să fac asta?

Tot nu aveam răspunsurile. Mult timp m-am întrebat asta. Apoi, într-o zi luminoasă am afirmat pur şi simplu: Îmi dau demisia şi plec în Bali. Eram în acelaşi stadiu, nu se schimbase nimic, fără plan, fără resurse, fără nimeni care să mă ajute sau să mă susţină, ba dimpotrivă. Dar eu repetam această afirmaţie obsesiv, ştiam sigur că în Martie, peste 6 luni, plec în Bali.

Ei bine, suntem la doi ani distanţă de acel moment şi afirmaţiile mele mi-au adus tot ce aveam nevoie, curaj, resurse, idei şi am plecat în Bali. Lucurile s-au aşezat pentru mine, am revenit şi în ţară, am revenit iar în Bali şi acum ştiu sigur că dacă eu scot pe gură ceva obsesiv – Universul mă ascultă. Că se plictiseşte şi vrea să scape de mine sau pentru că am eu credinţa în afirmaţii foarte puternică, nu ştiu… dar mi-a demonstrat asta şi nu cercetez.

Această credinţă a mea în afirmaţii mi-a fost demostrată de asemenea la majoritatea cursurilor la care am participat aici. Ai frici? Fă afirmaţii contra lor! Ai chakrele blocate? Fă afirmaţii care să le deschidă! Ai visuri? Fă afirmaţii că s-au petrecut deja.

Ba chiar, am auzit la un curs, ceva ce eu făceam deja fără să ştiu, şi anume că muzica pe care o ascultăm este foarte importantă şi ne influenţează activ viaţa. Intuitiv, ştiam că nu vreau să ascult melodii triste gen Adele – Someone like you. Serios acum, de ce ar asculta cineva o melodie aşa patetică? Şi mai ales cum să cânt despre faptul că un ameţit iubeşte pe altcineva? Când mă supără cineva ascult Toni Braxton – He wasn’t man enough şi sincer, chiar îmi creşte spiritul şi vibraţia şi tot ce vrei. Ei bine, am primit confirmarea, iar, că afirmaţiile, indiferent că sunt făcute voit sau involuntar, ne afectează viaţa.

Scriu acest articol acum, când m-am întors de la cacao ceremony unde am cântat:

I am blessed, so blessed, I am limitless, limitless.

Pe bune că am început să cred asta despre mine după doar 5 minute de cântat. Imaginează-ţi ce se poate întâmpla dacă îţi repeţi asta în fiecare zi.

Ce pare o afirmaţie în vânt la început, devine o realitate personală în timp.

Minunea este că avem o alegere. Noi alegem ce ne spunem şi ce dăm voie să devină adevărul nostru personal, credinţa noastră. Afirmaţia noastră de fiecare zi. Crezul nostru.

Nu te sperie puţin acum să spui despre tine: „Ce grasă sunt!”, „Ce urât sunt!”, „Nu am niciodată bani!” şi mai ştiu eu ce nebunii? Eşti ceea ce spui. Eşti afirmaţiile tale!

Afirmaţiile mele s-au perfecţionat în timp, tot studiez valoarea lor de ani de zile.

Câteva secrete?

Afirmaţiile trebuie făcute doar la timpul prezent şi fără negaţie – Se evită negaţiile,  pentru că mintea noastră nu pricepe cuvântul „Nu” şi la prezent pentru că dacă spunem “Vreau să fiu sănătoasă” rămânem doar cu vrutul. Trebuie o certitudine: “Sunt sănătoasă!“.

Afirmaţiile se fac încărcate de emoţie – Când spunem „Am un corp sănătos şi frumos” ne punem în acel sentiment de mulţumire, recunoştinţă că avem un corp sănătos şi armonios. Afecţiunile nu o să dispară peste noapte şi nici nu o să facem pătrăţele pe abdomen în 2 zile, însă afirmaţia va aduce schimbări în abordarea noastră faţă de corpul nostru. Vom atrage răspunsuri şi vom înţelege motivele pentru care s-a îmbolnăvit, ce vrea să ne spună prin boala sa, de ce îl hrănim geşit, de ce îl pedepsim prin alimentaţie care nu îl ajută. Odată înţelese aceste motive, ne schimbăm şi noi, se schimbă acţiunile noastre şi implicit şi corpul nostru.

Afirmaţiile nu se contrazic – Dacă azi spui „Sunt iubit şi apreciat” dar mâine te suceşti şi te critici şi îţi repeţi că nimeni nu te iubeşte şi nu observă motivele pentru care meriţi să fii apreciat, mintea ta preia ultima ta afirmaţie. Nu e deloc complicat, ca un sofer de taxi, dacă schimbi comanda o să accepte ultima ta adresă, dacă te răzgândeşti de 3, 4 ori, o să fiţi ameţiţi amândoi şi fără niciun rezultat.

Nu există studii care să certifice că obiceiurile se schimbă în 21 de zile, aşa cum auzisem un zvon, aşadar afirmaţiile trebuie să devină mantre zilnice. Nu le spunem doar când avem chef. Sunt o investiţie în viitorul nostru. Le oferim atenţie şi dedicaţie ca unei plante care trebuie udată în fiecare zi.

Dacă tu crezi în ele şi le dai valoarea ta de adevăr absolut, nu conteză ce cred ceilalţi.

Tu eşti grădinarul care creşte planta, nu cine se uită pe geam şi îşi dă cu părerea ca să se afle în treabă. Tu o să te bucuri de rezultatele credinţei tale.

In decursul anilor, afirmaţiile mele au suferit destule modificări încât să fiu foarte mulţumită de rezultat. La workshopul  din Bucureşti (în jur de 30 Iunie) o să împart cu tine afirmaţiile care pe mine m-au ajutat să mă iubesc mai mult, să mă accept aşa cum sunt, să am încredere în mine şi în viitorul meu, dar mai ales să atrag oamenii potriviţi şi experienţele benefice pentru împlinirea misiunii mele pe pământ.

Abia aştept să ne cunoaştem şi să plantăm seminţele unui viitor luminos.

Cu iubire, Ana!

O găseşti pe Ana aici: www-anadragalina.com